Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 28/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 28/R/2010
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 2: Dana Cristina Gârbovan
JUDECĂTOR 3: Cristina
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S împotriva sentinței civile nr. 664 din 14 aprilie 2009 Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamantele intimate și și pe pârâtul intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 11 decembrie 2009, prin serviciul de registratură al instanței, s-a comunicat răspunsul solicitat la termenul anterior, privind funcțiile ocupate de reclamantele intimate.
Totodată, se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 664 din 14.04.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, a fost espinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepție invocată de acesta.
A fost admisă în parte acțiunea reclamantelor și formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL CLUJ, TRIBUNALUL SĂLAJ și Ministerul Economiei și Finanțelor B, în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să calculeze și să plătească sporul de confidențialitate în procent de 15% calculat la salariul de bază începând cu 01.04.2008 până la data sentinței și în continuare, actualizat în raport cu indicele de inflație la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul de rândul 4 să aloce sumele necesare pentru efectuarea acestor plăți.
A fost obligat pârâtul de rândul 3 să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantele fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, fiindu-le impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Potrivit art. unic pct. 1 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță beneficiază de un spor lunar de 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetare aprobate.
Conform art. 15 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă atât categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr. 444/2006 cât și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, modificată prin Legea nr. 405/2002, s-a acordat sporul de confidențialitate de până la 15% membrilor plenului și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării banilor.
Aceste acte normative enumerate mai sus prevăd acordarea unui spor de confidențialitate către o serie de categorii de personal, excluzând fără nici un temei magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, care de asemenea au ca obligație profesională păstrarea confidențialității.
Astfel, conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului d eontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și regulament.
Această obligație reprezintă obligație de serviciu și pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești.
Conform art. 84 lit.e din Legea nr.567/2004, republicată, privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, constituie abatere disciplinară nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest statut.
Prin însăși natura sa, activitatea juridică desfășurată de reclamante implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări de convorbiri telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor sau colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, adopții, secretul bancar, secretul economic.
Pentru prezența unei fapte de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fie diferit. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Reclamantele se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată, o contraprestație salarială, această obligație fiind implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial. În caz contrar ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată.
Este însă de remarcat faptul că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Referitor la solicitarea privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație, potrivit prevederilor art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Cu privire la cererea de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a găsit-o întemeiată, a admis-o pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Astfel, potrivit dispozițiilor art.35 din Legea nr.500/2004 Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depune la guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. În același timp, potrivit art.15 din nr.HG 93/2000, toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art.118 din Legea nr.304/2004.
Pe cale de consecință, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și a fost obligat acest pârât să pună la dispoziție fondurile necesare plății acestor drepturi bănești către reclamanți, deoarece în sarcina sa cade adoptarea proiectului bugetului de stat.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța a reținut că acesta, conform art. 16-20 din nr.OG 137/2000 republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de nr.OG 137/2000 cu toate completările și modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate. Față de împrejurarea că acest pârât nu are nici un raport juridic cu reclamanții, instanța a respins ca nefondată acțiunea reclamanților față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea discriminării.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, instanța a admis acțiunea reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând desființarea sentinței civile atacată ca netemeinică și nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerul Finanțelor Publice în principal ca inadmisibilă, iar pe fond ca nefondată.
În motivarea recursului, pârâta invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Astfel, se arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului d e procedură civilă.
Se face trimitere pe larg la prevederile art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG 39/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, art.4 alin.1 și 2 și art.15 alin. 1 și 3 din Legea nr.500/2002 modificată.
Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi implicat în plata dreptului solicitat de reclamantă întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Public și nicidecum din cel al Ministerului Finanțelor Publice.
Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului.
Pe fondul cauzei, se face trimitere pe larg la prevederile art.3 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.19/2006, ale Legii nr.444/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.19/2006, ale art.2 și 15 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002.
Se arată că toate prevederile legale anterior menționate sunt clare și nu comportă nici o dificultate de interpretare, stabilind în mod expres și limitativ categoriile de persoane care sunt beneficiare ale sporului de confidențialitate în legătură cu gestionarea și prelucrarea informațiilor clasificate, respectiv, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract sau personalul civil din cadrul instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, funcționarii publici din cadrul Guvernului, Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ și personalul angajat al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării banilor.
Or, reclamantele au calitatea de personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, ce compun autoritatea judecătorească și nu fac parte din categoriile socio-profesionale mai sus enunțate.
De asemenea, situația magistraților și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu este comparabilă cu cea a categoriilor profesionale enumerate.
Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu reprezintă o justificare obiectivă pentru aplicarea unui tratament juridic diferit.
Neexistând deci o situație identică și nici măcar comparabilă între aceste categorii profesionale, nu se poate reține existența unei discriminări, în sensul dispozițiilor art.2 alin.1 și 3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
De altfel, inexistența discriminării a fost confirmată și prin Hotărârea nr. 232 din 29 august 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Pe de altă parte, se poate constata că nu există nici un act normativ care să prevadă acordarea sporului de confidențialitate magistraților sau personalului auxiliar de specialitate.
Astfel, acest spor nu era prevăzut nici în dispozițiile Legii nr.50/1996, nici de dispozițiile nr.OUG 8/2007 sau ale nr.OUG 27/2006.
Faptul că legiuitorul nu a acordat sporul de confidențialitate magistraților și personalului auxiliar nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art.16 alin.1 din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situația respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, legată de aplicarea garanției instituită de art.14 din Convenție, a subliniat că o diferență de tratament are natură discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă și obiectivă, adică nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
De asemenea, Curtea a statuat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere, pentru a determina dacă, și în ce măsură, diferențele dintre situații analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit.
Or, în cauză, nu se poate vorbi de un tratament preferențial sau de existența discriminării în cadrul aceleiași categorii profesionale, întrucât nu se află "în situații analoage sau comparabile".
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar, reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.
De altfel, chiar și pentru categoriile de personal care gestionează și prelucrează categoriile de informații clasificate legea nu stabilește de plano, acordarea acestui spor, ci potrivit art.3 alin.3 din nr.OG 19/2006 se stabilesc prin ordin al ministerului, iar conform art.15 alin.2 din nr.OG 6/2007, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și TRIBUNALUL SĂLAJ, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
În motivarea recursului arată că în lipsa unui titlu valabil, pârâtul nu poate fi obligat la plata unor drepturi în favoarea reclamantelor. În al doilea rând, sporul de confidențialitate pretins de reclamante este lipsit de suport legal. Ori, plata drepturilor salariale în lipsa unui temei de drept este o plată nedatorată.
Este fără relevanță în cauză faptul că păstrarea confidențialității constituie o îndatorire a magistraților reglementată ca atare în Legea nr.303/2004. Tot fără relevanță este și faptul că nerespectarea confidențialității constituie abatere și poate fi sancționată disciplinar.
Sporul de confidențialitate se acordă numai în cazuri și pentru persoane anume prevăzute de lege. Personalul auxiliar nu face parte din această categorie.
Prin recursul declarat de pârâta Curtea de APEL CLUJs -a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
În motivare, pârâta arată că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de 15%.
Situația de discriminare pe care și-au întemeiat acțiunea reclamantele și pe baza căreia instanța de fond a admis acțiunea, nu se poate argumenta doar prin aceea că acest spor a fost acordat unor alte categorii de personal din alte instituții bugetare, întrucât legiferarea diferențiată nu constituie prin ea însăși, singură și în aceste condiții o faptă de discriminare.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivare arată că hotărârea s-a dat cu greșita aplicare a dispozițiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ.
În esență nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor.
De asemenea, în ceea ce privește reținerea discriminării, arată că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrul legal stabilit prin nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea art.1 alin.2, art.1 alin.3 și art.2 alin.1 din cuprinsul nr.OG 137/2000, rezultă că exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr.137/2000 cu modificările și completările ulterioare.
În acest sens sunt și deciziile nr.818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale prin care s-au admis excepțiile de neconstituționale și s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar nu este unul recunoscut de lege, nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea nr.103/2006 consacră expres la art.1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare".
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat în jurisprudența sa (cazul Thimmenos contra ), "nu au o existență independentă, întrucât au efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și protocoalelor sale", or dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
Consiliul Național pentru Combaterea discriminării, în hotărârea nr.232/29.08.2007 a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".
Personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.567/2004, respectiv nr.OG 8/2007.
Situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabil în nici un fel personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională al căror statut este reglementat de Legea nr.360/2002 întrucât:
- statutul acestora, drepturile și îndatoririle sunt diferite;
- instituțiile din care fac parte organele autorității judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranța națională;
- categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate la care se referă nr.OG 19/2006, și anume informațiile clasificate, sunt diferite de cele la care se referă Hotărârea nr.328/2005 a pentru aprobarea Codului d eontologic al judecătorilor și procurorilor, și anume lucrări confidențiale. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de Legea nr.182/2002 și sunt definite ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitate națională, care, datorită nivelurilor de importanță, consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă cu cea a funcționarilor publici, cu cea a membrilor plenului și altor salariați din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Banilor, cu cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Din punct de vedere al cuantumului, în anumite situații sporul are o valoare de 15% din salariu, indemnizație etc. în altele procentul de 15% este valoarea maximă avută în vedere de legiuitor (în cuantum de până la 15%, conform art.15 alin.1 din nr.OG 6/2007; în același sens este și art.3 alin.1 din nr.OG 19/2006).
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit prevederilor nr.OG 137/2000 (Hotărârea nr.232/29.08.2007 și Hotărârea nr.318/8.10.2007).
Instanța de fond în mod greșit a admis capătul de cerere care are ca obiect actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație până la data achitării, întrucât potrivit art.1088 civ. "la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală și nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazul în care, după lege, dobânda curge de drept".
Reclamanții ar fi putut pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârziere la executare numai dobânda stabilită de lege, iar nu actualizarea sumelor, dobânda legală fiind datorată numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecată.
Se consideră însă că, în cauza de față, nici dobânda legală nu poate fi acordată, având în vedere că una dintre condițiile necesare este ca debitorul să nu fie executat obligația sa față de creditor. Or, astfel cum s-a arătat anterior, nu există o astfel de obligație a Ministerului Justiției și Libertăților față de reclamanți.
Capătul de cerere privind acordarea sporului de 15% din salariul brut și în viitor este inadmisibil întrucât se referă la un drept pe viitor, drept care nu s-a născut încă.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Potrivit deciziei nr.46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3.proc.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că este de prisos a mai face referire și la alte aspecte aduse în discuție de pârâți, referitoare la soluționarea pe fond a litigiului, cu privire la problema dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta, atât în ceea ce privește caracterul datorat al sporului, cât și cuantumul acestuia, de 15 %.
În aceeași ordine de idei, se constată că invocata împrejurare că inexistența discriminării a fost constatată prin Hotărârea nr. 232 din 29 august 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate lega instanța, hotărârea acestui for nefiind obligatorie pentru instanțe, ci având doar o valoare de recomandare, în timp ce aspectele dezlegate în soluționarea unui recurs în interesul legii se impun instanțelor cu putere de lege.
Cât privește motivul de recurs prin care se evocă deciziile nr.818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000, Curtea observă că, așa cum a arătat chiar Curtea Constituțională a României în motivarea deciziei nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 noiembrie 2008,mutatis mutandis,"apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională (în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională) nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice". Prin urmare, menționatele decizii ale Curții Constituționale a României nu pot determina consecința aneantizării efectelor Deciziei nr. 46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai cu seamă că această decizie nu s-a întemeiat doar pe dispozițiile nr.OUG 137/2000, ci totodată pe cele ale Constituției României, ale Codului muncii, ale art. 1 din Protocolul 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție este cea care s-a raportat, în soluționarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, la dispozițiile nr.OUG 137/2000, stabilind în ce măsură acestea mai pot fi aplicate după pronunțarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale a României; astfel cum a fost pronunțată, Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe, conform prevederilor art. 329 Cod proc.civ. fără ca acestea să poată cenzura conținutul ei.
Și otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata sporului de confidențialitate în favoarea reclamantelor.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei din nr.OG 137/2000, din Codul muncii și din Constituția României la care face trimitere, toate obligatorii pentru instanță. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea personalului auxiliar din sistemul judiciar dreptul la sporul de confidențialitate nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestui spor drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din nr.OG 137/2000.
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
De altfel, Curtea apreciază că decizia în interesul legii pronunțată asupra acestei probleme acoperă și chestiunea competenței instanțelor de a se pronunța în litigii similare celui de față.
Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflației, solicitată de reclamante și acordată prin sentința atacată, Curtea apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la plata sporului până la zi și în continuare nu reprezintă o legiferare a sporului, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al sporului și refuzul acordării lui de către angajator (rebus sic stantibus).
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantelor, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamante și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantelor din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și Libertăților, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamantele își desfășoară activitatea.
Nici lipsa suportului legal pentru includerea sumelor în discuție într-o rectificare a bugetului nu poate fi reținută, având în vedere că hotărârile judecătorești irevocabile au putere de lege, astfel încât hotărârea în sine reprezintă o suficientă întemeiere legală pentru o astfel de rectificare, potrivit nr.OG 22/2002.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14, 19 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Față de cele mai sus reținute văzând și dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 312 alin. 1.proc.civ. Curtea a respins ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, TRIBUNALUL SĂLAJ, Curtea de APEL CLUJ, Ministerul Justiției și Libertăților prin reprezentanți legali, împotriva sentinței civile nr. 664 din 14.04.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr- pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - -
GREFIER,
Red.T/.
9 ex./24.01.2010
Jud.fond: și
Președinte:Ioana TriponJudecători:Ioana Tripon, Dana Cristina Gârbovan, Cristina
