Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 31/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 31
Ședința publică din data de 13 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Ministerul Justiției, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și pârâții-intimați Tribunalul C-S și Curtea de Apel Timișoara, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților, recurenții solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 908/5.10.2009 pronunțată în dosar nr- Tribunalul C-S respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
A admis în parte cererea de intervenție formulată de către intervenienții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâții să plătească față de intervenienți drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut pentru perioada 1.09.2000 - 31.12.2004, reactualizat cu rata inflației și, în consecință, a respins pretențiile intervenienților aferente perioadei 31.12.2004 până în prezent și în continuare.
Tribunalul a reținut.
Relativ la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și în baza dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, instanța a respins-o deoarece Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 și ale art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Dispozițiile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă sunt aplicabile în speță.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, invocată de pârâtul Ministerului Finanțelor Publice, instanța urmează să o respingă, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin Hotărârea Guvernului nr. 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtului Ministerului Justiției și Libertăților, potrivit căreia Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, nu prevede pentru personalul conex beneficiul acordării sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și că decizia nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ, acordă acest spor doar magistraților și personalului auxiliar de specialitate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 93, alin. 1 din Legea nr. 567/2004, actualizată, cei doi intervenienți fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate și care are dreptul la plata sporului de risc de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. "Constituie vechime în specialitate perioada în care personalul auxiliar al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea a îndeplinit oricare dintre funcțiile prevăzute la art. 3, precum și perioadele în care a îndeplinit, în cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, procuraturii, fostelor arbitraje de stat sau departamentale și fostelor notariate de stat, funcția de: impiegat, secretar, secretar ajutor, secretar dactilograf, dactilograf, executor judecătoresc, conducător de carte funciară, arhivar, registrator, arhivar-registrator, curier, referent, stenodactilograf, șef de cabinet, funcționar, statistician, grefier dactilograf, grefier analist programator, informatician".
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că intervenienții au fost angajații Judecătoriei Bozovici, respectiv în cadrul cărții funciare, în perioada anilor 15.07.1996 - 31.12.2004, iar acțiunea acestora urmează a fi admisă în parte pentru următoarele considerente:
S-a reținut că prin sentința civilă nr. 388/14.04.2009, s-a disjuns cererile de intervenție formulate de intervenienții și în dosarul nr- al Curții de Apel Timișoara și s-a dispus repartizarea cauzei aceluiași complet de judecată, cu termen la data de 26.05.2009.
Văzând copia carnetului de muncă seria - nr. - a intervenientei, instanța reține că aceasta a fost încadrată în funcția de grefier, treapta II, gradația 2, la Judecătoria Bozovici în perioada 15.07.1996 - 31.12.2004. Totodată, din cuprinsul copiei carnetului de muncă a intervenientului seria - nr. -, tribunalul constată că acesta a fost încadrat în funcția de conducător CF, treapta I, gradația 1, în cadrul Judecătoriei Bozovici în perioada 15.07.1996 - 31.12.2004.
Pentru perioada ulterioară datei de 31.12.2004, până în prezent și în continuare, pretențiile bănești ale intervenienților au fost respinse, întrucât aceștia nu au dovedit continuitatea raporturilor de muncă cu Judecătoria Bozovici, așa cum prevăd dispozițiile 1 și 10 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 1169 din Codul civil.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din Ordonanța Guvernului nr. 9/1997 și modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 56/1997, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 a fost abrogat art. 11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996.
La rândul său, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de intervenienți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 intervenienții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de a lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a dat preponderență și a făcut aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța a reținut că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, abrogată prin Legea nr. 334/2001.
Articolul 161 pct. 4 din Codul muncii, stipulează că: "Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Astfel că acordarea acestui spor, se va face actualizat cu rata inflației.
Față de aceste considerente, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar în consecință a admis în parte cererea de intervenție formulată de către intervenienții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S și Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâții să le plătească drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut pentru perioada 1.09.2000-31.12.2004 reactualizat cu rata inflației și a respins pretențiile acestora cu privire la perioada cuprinsă între 31.12.2004, până în prezent și în continuare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă acest recurent a criticat sentința ca nelegală susținând că prin respingerea excepției prescripției s-au încălcat prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 și ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
S-a mai susținut că în mod greșit s-a reținut că Hotărârea Guvernului nr. 232/2005 întrerupe cursul prescripției.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința ca nelegală, invocând că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, neexistând nici un raport de muncă între acesta și reclamanți și că în calitate de ordonator principal de credite nu putea fi obligat la plata unor drepturi salariale către salariații altui ordonator principal de credite.
Reclamanții intimați nu au depus întâmpinare în recurs.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și totodată conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este fondat pentru motivul invocat, în mod greșit fiind respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive.
Conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului privind pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare.
De asemenea, conform art. 28 același act normativ, elaborează proiectele legilor bugetare anuale.
În același timp, acest minister este ordonator principal de credite la fel ca și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și între acesta și reclamanți nu există raporturi de muncă.
În raport de atribuțiile arătate mai sus și de calitatea de ordonator de credite Ministerul Finanțelor Publice nu putea fi obligat la plata drepturilor salariale către reclamanți care sunt salariații altui ordonator principal de credite.
Prin urmare, în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, reclamanții nesolicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea fondurilor conform atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, va fi admis recursul și modificată sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamanților față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, menținându-se restul dispozițiilor.
Criticile pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților cu privire la excepția prescripției sunt nefondate.
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (OG nr. 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanții au fost neglijenți în valorificarea dreptului său. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanții erau obligați să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamanților nu li se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (OG nr. 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Trmes contra Regatului Unit 1979).
Decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
Recursurile sunt fondate, însă pentru că în mod greșit s-a admis acțiunea și s-au acordat drepturile pretinse pentru perioada 1.09 - 1.11.2000, perioadă în care reclamanții au beneficiat de sporul de 50%, abrogarea acestuia având loc efectiv doar de la 1.11.2000.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile și va fi modificată în parte sentința în sensul respingerii acțiunii față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru această perioadă și va fi menținută în rest.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Ministerul Justiției.
Modifică în parte sentința.
Respinge acțiunea reclamanților față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă ceilalți pârâți la plata sporului pretins de reclamanți pe perioada 01.11.2000-31.12.2004.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Cu opinie separată, în sensul
respingerii în întregime a acțiunii
ca prescrisă
Grefier,
Red. /2.02.2010
Tehnored.: B/ 2 ex./3.02.2010
Prim inst.: Tribunalul C-S - și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul respingerii în întregime a acțiunii ca prescrisă, prin raportare la data introducerii acesteia, respectiv 27.04.2009, și la perioada 1.09.2000 - 31.12.2004, pentru care se solicită drepturile salariale, reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.09.2000 - 31.12.2004 este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.09.2000 - 31.12.2004 ca nefondată, deoarece reclamanții nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamantul a fost împiedicat să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâții-recurenți este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Pe cale de consecință, în speță, se impunea, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, admiterea recursurilor declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S, împotriva sentinței civile nr. 908/5.10.2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, ca fiind întemeiate și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii ca prescrisă.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
