Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 436/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 436/R-CM
Ședința publică din 05 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Simona Păștin JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
JUDECĂTOR 3: Jeana
Judecător -
Grefier
S-a luat în examinare pentru pronunțare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.255/F-CM din 11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Recursul a avut termen de judecată la data de 3 martie 2009, când s-a întocmit încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată astăzi, când în urma deliberării s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Constată că prin acțiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2008, reclamanții și G au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților să le plătească drepturi salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază, actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective, după cum urmează: reclamantei pentru perioadele 1 mai 2006 - 1 octombrie 2007 și 1 martie 2008 - 1 noiembrie 2008, iar reclamantului G pentru perioada 2005 - 1 noiembrie 2008.
S-a mai solicitat obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în calitate de președinte și vicepreședinte ai Tribunalului Argeș, au avut un program de permanență în vederea soluționării cererilor formulate în temeiul art.911alin.3 Cod procedură penală, referitoare la autorizația de interceptare a convorbirilor, astfel că se află în imposibilitate de a părăsi localitatea de domiciliu, fiindu-le în acest fel restrâns dreptul la libertate de mișcare și aducându-se atingere relațiilor sociale privind viața de familie și în societate.
Au mai arătat reclamanții că, în vederea asigurării permanenței au fost nevoiți să fragmenteze concediul de odihnă, deși potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, concediul de odihnă se efectuează în timpul vacanței judecătorești.
Asigurarea permanenței fiind obligatorie, conform Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, această obligație trebuie să aibă un corelativ și în obținerea unor drepturi corespunzătoare.
Reclamanții au susținut că sunt discriminați față de alte categorii profesionale, de exemplu polițiștii, cărora prin nr.OG38/2003 le-a fost acordat un spor pentru misiune permanentă de 25%.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Convenției Europeane pentru Apărarea Drepturilor Omului, nr.OG137/2000 și Constituția României.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare (filele 11-13), solicitând respingerea acțiunii, cu motivarea că drepturile cerute prin acțiune nu sunt prevăzute în legislație și că, prin acordarea acestora instanțele ar depăși limitele puterii judecătorești, intrând în sfera legislativului.
A mai arătat pârâtul că principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoanele care se află în situații diferite, aspect statuat de către Curtea Constituțională.
Pârâtul a invocat și deciziile nr.818, 819 și 820/3.07.2008 prin care Curtea Constituțională a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Nu poate fi reținută discriminarea invocată de către reclamanți, întrucât aceștia nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu lucrătorii de poliție sau cu alți bugetari. Pe de altă parte, întrucât asigurarea permanenței este o obligație de serviciu a reclamanților, asumată de aceștia, motivarea privind încălcarea dreptului la libera circulație nu poate fi primită.
Prin sentința civilă nr.255/F-CM din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești să plătească sporul de 25%, pentru reclamanta în perioadele 1 mai 2006 - 1 octombrie 2007 și 1 martie 2008 - 1 noiembrie 2008, iar pentru reclamantul G în perioada 20 noiembrie 2005 - 1 noiembrie 2008, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la susținerea pârâtului Ministerul Justiției privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, s-a apreciat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Ca atare, s-a reținut că este nefondată susținerea pârâtului Ministerul Justiției în sensul că instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, intrând în sfera legislativului.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, instanța a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994), acte internaționale care își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta, judecător la Tribunalul Argeș, a îndeplinit funcția de președinte al instanței în perioada 1 mai 2006 - 1 octombrie 2007 și apoi începând cu data de 1 martie 2008, iar reclamantul G îndeplinește funcția de vicepreședinte la aceeași instanță din anul 2004.
Potrivit art.88 din Hotărârea nr.387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, programul de lucru la instanțe este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână și începe de regulă la ora 800încheindu-se la ora 1600. Acest program este prevăzut pentru toți judecătorii, inclusiv pentru președinții și vicepreședinții de instanțe.
Art.911alin.3 Cod procedură penală a instituit în sarcina președintelui instanței atribuția de a acorda utorizația pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare. Textul prevede că, în lipsa președintelui instanței, autorizația se dă de către judecătorul desemnat de acesta.
În perioada în care președintele nu-și poate exercita atribuțiile acestea sunt delegate vicepreședintelui instanței în conformitate cu art.15 alin.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Exercitarea acestei atribuții privind autorizarea interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice impune, practic, reclamanților o obligație suplimentară, respectiv aceea de a asigura permanența la instanță și în afara programului de lucru de 8 ore instituit de regulament, în timpul săptămânii, precum și în zilele de sâmbătă și duminică.
Acest program de permanență excede duratei normale a timpului de muncă, ceea ce înseamnă că interdicția de a părăsi localitatea vizează timpul de odihnă dintre două zile de muncă, repaosul săptămânal și chiar vacanța judecătorească.
În acest fel, este îngrădit pentru reclamanți dreptul la liberă circulație și este afectat dreptul la viața familială și privată, reclamanții aflându-se în imposibilitate de a-și organiza petrecerea timpului liber în condiții normale.
Prezența în localitate la dispoziția instanței le îngrădește reclamanților exercitarea drepturilor fundamentale consacrate de dispoziția art.25 și art.26 din Constituție. Art.53 din Constituție prevede posibilitatea restrângerii exercițiului acestor drepturi fundamentale, însă măsura poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și ea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a trebuie să fie nediscriminatorie.
Conform art.2 din nr.OUG27/2006, alarizarea judecătorilor se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal, iar conform art.3 judecătorii au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență. În același sens sunt și dispozițiile art.74 din Legea nr.303/2004, potrivit cărora entru p. activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.
Magistrații beneficiază și de alte sporuri care compensează efortul suplimentar pe care îl presupune activitatea acestora, cum sunt spre exemplu, sporul de 15% pentru condiții deosebite de muncă, prevăzut de art.7 alin.1 din nr.OUG27/2006, sporul de 10% prevăzut de art.6 alin.1 din același act normativ pentru judecătorii care funcționează la instanțe din mediul rural sau sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Magistrații care, în calitate de președinte și respectiv vicepreședinte de instanță, au atribuția de a autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice în cauzele penale, asigurând permanența la instanțe, se află într-o situație diferită față de ceilalți magistrați din perspectiva efortului suplimentar pe care îl presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu, însă cu toate acestea tratamentul salarial a fost stabilit prin lege în mod similar pentru toți judecătorii.
Pe de altă parte, pentru aceeași obligație de asigurare a permanenței, altor categorii profesionale, de exemplu polițiștii, conform art.11 din nr.OG38/2003 le-a fost recunoscut prin lege dreptul la un spor din salariu.
Nu se poate pretinde că acest efort suplimentar a fost avut în vedere de către legiuitor atunci când a stabilit indemnizația de încadrare brută lunară, întrucât această indemnizație este acordată de regulă în funcție de nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului și competențele profesionale.
Pe de altă parte, este adevărat că, așa cum rezultă din anexa la.OUG nr.27/2006, președintele și vicepreședintele tribunalului au un alt coeficient de multiplicare, mai mare, față de ceilalți judecători, însă Curtea apreciază că acest coeficient a fost prevăzut în considerarea atribuțiilor suplimentare pe care președintele și vicepreședintele tribunalului le exercită în conformitate cu dispozițiile art.12 și art.13 din Hotărârea nr.387/2005 pentru aplicarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești (art.12 - președintele tribunalului exercită următoarele atribuții: a) convoacă, anual sau ori de câte ori este necesar, adunarea generală a judecătorilor tribunalului și adunarea generală a judecătorilor din circumscripția acestuia, pe care le prezidează; b) convoacă colegiul de conducere al tribunalului și prezidează ședințele acestuia; c) asigură buna desfășurare a activității tribunalului și a instanțelor din circumscripția acestuia; d) asigură și verifică, personal sau prin intermediul vicepreședintelui ori al altor judecători pe care îi desemnează în acest scop, cu aprobarea colegiului de conducere, respectarea obligațiilor legale și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate, la tribunal și la instanțele din circumscripția acestuia; e) desemnează judecătorii care, potrivit legii, urmează să îndeplinească și alte atribuții decât cele privitoare la activitatea de judecată; rt.13 - vicepreședintele tribunalului exercită următoarele atribuții: a) asigură și verifică respectarea obligațiilor legale și a regulamentelor de către judecători, personalul auxiliar de specialitate și personalul din departamentul economico-financiar și administrativ; b) răspunde de organizarea activității de formare profesională continuă a judecătorilor de la tribunal și de la instanțele din circumscripția acestuia și de modul în care judecătorii desemnați în acest scop își îndeplinesc atribuțiile; c) asigură cunoașterea și valorificarea practicii instanțelor de control judiciar, a deciziilor Curții Constituționale, precum și a jurisprudenței europene; d) asigură informarea zilnică a judecătorilor cu privire la actele normative nou-apărute; etc.).
Conform art.12 alin.2 din acest act normativ, președintele tribunalului îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege și regulamente, or între aceste atribuții intră într-adevăr și cea prevăzută de art.911alin.3 Cod procedură penală privind autorizația de interceptare și înregistrare a convorbirilor.
Însă toate atribuțiile prevăzute în mod suplimentar pentru președintele și vicepreședintele tribunalului și pentru exercitarea cărora legiuitorul a stabilit un coeficient de multiplicare superior, trebuie exercitate în cadrul programului de lucru de 8 ore reglementat de art.88 din același regulament, iar nu în afara acestui program.
Pentru exercitarea acestor atribuții în afara programului de lucru și deci pentru afectarea timpului liber al reclamanților, aceștia trebuie recompensați suplimentar.
Față de aceste considerente, s-a concluzionatcă reclamanții au fost supuși unui tratament salarial discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor art.6 din Codul muncii, art.4, 16, 25 și art.26 din Constituția României, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene.
Drept urmare, instanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamanților un spor de 25% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru reclamanta începând cu data de la care a dobândit funcția de președinte, iar pentru reclamantul G pentru perioada de 3 ani anterioară formulării acțiunii, respectându-se termenul de prescripție instituit prin Decretul nr.167/1958 și prin art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, drepturi ce vor fi acordate până la data de 01.11.2008, solicitată în acțiune.
Pentru drepturile salariale acordate, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Întrucât drepturile bănești solicitate au drept izvor raporturile de muncă încheiate între reclamanți și pârâți, în temeiul art.11 alin.1 din Decretul nr.92/1976, a fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva sentinței civile nr.255/F-CM/11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților care a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următorul motiv:
Hotărârea instanței de fond este criticabilă pentru considerentul prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, sentința pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că în speță, pentru perioada avută în vedere prin acțiune de către reclamanți, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de permanență de 25% din salariu pentru magistrați ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției.
De asemenea a arătat că în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională.
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală referitor la dreptul reclamanților la sporul de permanență pentru magistrați, deoarece în cauză nu este aplicabil art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât acest drept nu este recunoscut de legea română și nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă.
În temeiul art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă, recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Verificând sentința civilă atacată în raport de critica formulată în recurs și din ansamblul probelor administrate, Curtea constată, cu majoritate, următoarele:
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Hotărârea pronunțată de prima instanță s-a dat cu aplicarea greșită a legii, în speță operând prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Curtea, cu majoritate, reține că pentru perioada avută în vedere prin acțiune de reclamanți nu există nici un act normativ în legislația României care să prevadă sporul de permanență de 25% din salariu pentru magistrați ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției și mai mult trebuie avut în vedere că sistemul de salarizare pentru justiție trebuie să se stabilească prin lege.
Rezultă că sporul de permanență de 25% din salariu nu poate fi acordat reclamanților, întrucât nu este prevăzut de vreun act normativ privind sistemul de salarizare al magistraților ori pentru alte categorii profesionale din sistemul justiției din România.
Nefiind recunoscut de legea română, acest spor de permanență de 25% nu poate fi analizat ca fiind discriminatoriu dacă nu ar fi acordat și nici nu poate fi invocat faptul că reclamanților le-a fost restrâns dreptul fundamental privind libertatea de mișcare garantat de legislația internă și internațională, deoarece în domeniul autorizării de interceptare și înregistrare a convorbirilor și în domeniul penal activitatea de permanență este specifică acestor sectoare și face parte din atribuțiile de serviciu ale președintelui și vicepreședintelui tribunalului și ale personalului auxiliar de specialitate care lucrează în penal.
Magistrații reclamanți nu pot invoca faptul că au fost discriminați în raport cu polițiștii care beneficiază de un spor pentru misiune permanentă de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, întrucât ultimii nu fac parte din corpul magistraților și nu li se aplică legea specială de salarizare a judecătorilor și mai mult au atribuții diferite de serviciu față de atribuțiile judecătorilor.
Referitor la invocarea prevederilor art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că prima instanță prin pronunțarea sentinței atacate nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cercetând cauza în raport de prevederile Codului muncii, Constituției României și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Pentru toate aceste considerente, cu majoritate, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă urmează a fi admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.255/F-CM din 11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie și pe cale de consecință se va modifica sentința civilă atacată, în sensul că se va respinge acțiunea promovată de reclamanții și
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.255/F-CM din 11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie, intimați fiind reclamanții și G, cu domiciliul ales la Tribunalul Argeș, cu sediul în Pitești,--5, județ A și pârâții TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județ A, CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județ A și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.
Modifică sentința civilă nr.255/F-CM din 11 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie și pe fond respinge acțiunea formulată de reclamanții și
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.4/10.03.2009.
Jud.fond:.
.
OPINIE SEPARATĂ
Consider că recursul nu este fondat, că nu se regăsesc cu privire la hotărârea criticată motivele de nelegalitate reglementat de disp. art. 304 pct. 4 și 9 pr.civ. pentru cele ce vor fi arătate în continuare:
În interpretarea dispozițiilor art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care se face trimitere în argumentarea recursului, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. din 6 aprilie 2000, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
Protecția egală a legii consacrată de Constituția României din 2003 - art.16 - se concretizează în următoarele obligații ale statului: de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicarea legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, de a crea remedii legale eficiente pentru victimele discriminării.
Această din urmă obligație pozitivă a statului presupune asigurarea accesului liber la justiție pentru repararea prejudiciului suferit prin discriminare.
Tratamentul diferențiat interzis de norma internațională menționată anterior trebuie să aibă ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.
În speța de față, dreptul protejat prin interzicerea discriminării este recunoscut de normele interne și internaționale, respectiv de art. 5 și 6 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, iar orice salariat are dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În art.23 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este consacrat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală.
Contrar celor susținute de către recurent, prin Hotărârea Frett din 2002 Curtea de la Strasbourg a rupt complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, conferindu-i caracter autonom.
Mai mult, art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție reglementează interzicerea generală a discriminării în sensul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
Este interzisă de norma internațională discriminarea de către o autoritate publică pe baza oricărui motiv dintre cele menționate mai sus.
Pe fond, din lucrările dosarului a rezultat că reclamanții îndeplinesc funcția de președinte, respectiv de vicepreședinte de instanță, având atribuția de a autoriza interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice în cauzele penale.
Potrivit art. 5 și următoarele din Hotărârea nr.387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, judecătorii au îndatorirea de a asigura prin activitatea desfășurată respectarea legii, de a participa la ședințele de judecată stabilite potrivit legii, de a soluționa într-un termen rezonabil cauzele deduse judecății.
În cauzele penale a căror soluționare presupune urgență, cum sunt cauzele menționate mai sus, cele în care se solicită luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive, reglementate sub aspect procedural de dispozițiile art.136 și următoarele din Codul d e procedură penală, participarea la ședințele de judecată în completele de judecată stabilite potrivit legii impune reclamanților o obligație suplimentară, respectiv pe aceea de a nu părăsi localitatea în zilele stabilite în planificarea de permanență.
Acest program de permanență excede duratei normale a timpului de muncă, chiar și în cazul judecătorilor care dețin funcții de conducere, ceea ce înseamnă că interdicția de a părăsi localitatea vizează timpul de odihnă dintre două zile de muncă, repaosul săptămânal și chiar vacanța judecătorească.
Este cert că o astfel de obligație le îngrădește dreptul la liberă circulație și dreptul la viață familială și privată, fiind puși în imposibilitatea de a-și organiza petrecerea timpului liber în condiții normale.
Un principiu general al salarizării cuprins în art.1 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților și în art.2 din nr.OUG27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii din sistemul justiției este acela că salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru magistrați, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției.
Indemnizația de încadrare brută lunară se stabilește pentru toți magistrații în raport de nivelul instanțelor sau parchetelor, de funcția deținută și de vechimea în magistratură, așa cum rezultă din prevederile art.3 din nr.OUG27/2006.
Printre celelalte drepturi care se cuvin magistraților se găsesc și acele sporuri/adaosuri care compensează efortul suplimentar pe care îl presupune activitatea desfășurată în anumite condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, etc. - art.7 alin.(1) din nr.OUG27/2006.
Pentru judecătorii/procurorii care funcționează la instanțe sau parchete din mediul rural, art.6 alin.(1) din ordonanță prevede o majorare a indemnizației cu până la 10%, care se stabilește în funcție de gradul de izolare a localității și de condițiile concrete de viață.
De astă dată cheltuielile pe care le antrenează exercitarea funcției în mediul rural sunt compensate printr-o majorare a indemnizației.
Magistrații care soluționează cauze penale în care se dispun/revocă măsuri preventive sau cauze penale care impun urgență sunt în situația diferită față de ceilalți magistrați din perspectiva efortului suplimentar pe care îl presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Prezența în localitate la dispoziția instanței conform planificării de permanență le afectează timpul liber, la îngrădește exercitarea drepturilor fundamentale consacrate de disp. art. 25 și 26 din Constituție.
Restrângerea exercițiului acestor drepturi fundamentale este necesară conform art.53 din Constituția României revizuită pentru desfășurarea instrucției penale. Măsura însă trebuie să fie nediscriminatorie.
Din acest punct de vedere, judecătorii care soluționează cauze penale ce presupun urgență se află în situație diferită față de ceilalți judecători, cu toate acestea tratamentul salarial este similar.
Pe de altă parte, pentru aceeași obligație de serviciu de asigurare a permanenței, alte categorii profesionale, de exemplu polițiștii, au dreptul la un spor de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deținut, din salariul de merit, din indemnizația de conducere și gradații.
Nu se poate pretinde ca fiind adecvată metoda de includere a acestui drept salarial în indemnizația de încadrare brută lunară, întrucât aceasta se stabilește de regulă, în funcție de nivelul studiilor, calificarea și pregătirea profesională, importanța postului, competențele profesionale.
Așa cum s-a arătat mai sus, compensarea efortului depus în plus sau a riscului ridicat pe care îl presupune munca se regăsește în partea variabilă a remunerației compusă din adaosuri și sporuri la indemnizație.
În concluzie, consider ca prin corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță instanța de fond a reținut că tratamentul salarial al reclamanților este discriminatoriu în sensul art.14 din Convenție și al art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, că acesta constituie de asemenea o încălcare a principiului egalității în drepturi consacrat de art.16 din Constituția României revizuită și de art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Simpla constatare a discriminării nu este suficientă pentru repararea prejudiciului suferit în executarea raporturilor de muncă. Iar a invoca lipsa prevederii în lege a cuantumului despăgubirilor ar echivala cu denegarea de dreptate, ar lăsa practic fără conținut obligația pozitivă a statului de a stabili pârghii prin care să poată fi determinate remedii concrete la situația creată prin discriminare.
De altfel, nu au fost formulate motive pentru care s-ar justifica stabilirea despăgubirilor în alt cuantum.
Judecător,
- - -
Red.
Tehnored.
4 ex./13.03.2009
Președinte:Nicoleta Simona PăștinJudecători:Nicoleta Simona Păștin, Daniel Radu, Jeana
