Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 772/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 772/R-CM
Ședința publică din 15 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile civile declarate de reclamanții, și și de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN DGFP A, împotriva sentinței civile nr.431/CM din data de 13.05.2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 8 aprilie 2009, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 19.10. 2007, reclamanții, - -, -, - și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate cuprins între 15% - 30%, începând cu data de 01.09.2001 pentru reclamanții, și, cu data de 15.03.2006 pentru, cu data de 16.04.2007 pentru - și și cu data de 01.07.2007 pentru -- și -, până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și în viitor, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data executării hotărârii judecătorești. Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă. În ceea ce privește pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reclamanții au solicitat obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plății sumelor arătate mai sus.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că fac parte din personalul consilierilor de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Argeș și sunt discriminați, contrar prevederilor art.1 alin.2 pct.1 din nr.OG137/2000, dar și a dispozițiilor art.1 din Protocolul 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Existența activităților ce includ informații clasificate este recunoscută de codul deontologic al personalului de probațiune, potrivit art.7 și art.12, care statuează obligația consilierilor de probațiune de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile care le-au obținut în această calitate, cu excepția colaborării cu organele judiciare în cadrul procesului penal.
Reclamanții au arătat și faptul că sunt discriminați în raport cu alte categorii profesionale, cărora le incumbă aceeași obligație de confidențialitate, dar care primesc în acest sens un spor de confidențialitate.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile nr.OG137/2000, pe prevederile Constituției României, pe cele ale Protocolului nr.12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pe diferite acte normative care reglementează statutul categoriilor profesionale în raport de care reclamanții se consideră discriminați.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care să impună un tratament nediferențiat.
Actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru consilierii de probațiune.
De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât, potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3(37) din nr.HG1574/2003, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi citat în justiție și reprezintă interesele statului numai atunci când reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție, precum și în orice alte situații în care participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice și unde legea nu a stabilit alte organe în acest sens.
În realitate, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și ai proiectelor bugetelor locale, reprezentând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002.
Excepția invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost respinsă de instanță ca neîntemeiată la data de 07.05.2008.
Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.431/CM din 13 mai 2008, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești să plătească reclamanților, sportul de confidențialitate în cuantum de 15% din salariul de bază brut lunar pe perioada 19.10.2004 - 13.05.2008, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești să plătească reclamantei sporul de confidențialitate în proporție de 15% din salariul de bază brut lunar pe perioada 15.03.2006 - 13.05.2008, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești să plătească reclamanților - și sporul de confidențialitate în proporție de 15% din salariul de bază brut lunar pe perioada 16.04.2007 - 13.05.2008, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Argeș și Curtea de Apel Pitești să plătească reclamanților - -, - sporul de confidențialitate în proporție de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 01.07.2007 - 13.05.2008, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare efectuării plății drepturilor menționate anterior.
A obligat pe pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
În adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a analizat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Astfel, conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, s-a reținut apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare), acestora fiindu-le impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.66 alin 1 din Legea nr.123/2006 raportat la art.7 și art.12 din Codul deontologic al personalului de probațiune) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.l OG9/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională sau funcția deținută. Într-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, s-a constatat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
În realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Instanța de fond a reținut că prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
S-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzice discriminările), art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost privită ca întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.I din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a privit-o ca admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
Instanța de fond a reținut că în prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță s-a constatat faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a privit-o ca întemeiată, întrucât potrivit art.1.9 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, acesta coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară, în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.c, pct.1 din nr.OG137/2000, art.2 alin.13, art.29 pct.2 din nr.OG137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, fiind admisă acțiunea, în speță fiind incidente și dispozițiile art.1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Față de dispozițiile Decretului nr.92/1976 și ale art.40 din Codul muncii, a fost obligată Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva sentinței civile nr.431/CM/13 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, au formulat în termen recurs reclamanții și pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate în sensul motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greșită a legii.
Motivând recursul, reclamanții susțin în esență că hotărârea este nelegală, întrucât instanța nu a acordat sporul de confidențialitate și pentru viitor. Aceste drepturi, susțin reclamanții, contrar punctului de vedere al instanței, chiar și pentru viitor sunt certe, lichide și exigibile, atâta timp cât dețin în continuare funcțiile în sistemul bugetar, ca și celelalte categorii ce beneficiază de acest spor și pe viitor.
În recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților se critică sentința pentru următoarele motive:
1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, aplicând texte de lege care se aplică altor categorii de personal bugetar, motiv încadrat în dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
De asemenea, a reținut în mod greșit aplicabilitatea nr.OG137/2000, deoarece modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000, care se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
2. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se arată în dezvoltarea acestui motiv de recurs că niciun act normativ nu instituie pentru reclamanți sporul de confidențialitate și că sunt prevăzute expres de lege categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat, care beneficiază de spor de confidențialitate.
În mod greșit instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor nr.OG137/2000, deși acest act normativ are în vedere persoanele aflate în situații comparabile, or reclamanții nu se află în situații comparabile cu celelalte categorii profesionale pentru care prin legi speciale a fost instituit sporul de confidențialitate: personalul militar și funcționarii publici cu statut special (Legea nr.360/2002), funcționarii publici (nr.OG6/2007 și Legea nr.188/1999), salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (Legea nr.656/2002 și nr.OG19/2006), personalul din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (nr.OG137/2000). Cuantumul sporului de confidențialitate este diferit de la o categorie la alta profesională.
În concluzie, drepturile solicitate prin acțiune nu pot fi acordate nici în virtutea dispozițiilor Codului muncii, nici în baza nr.OG137/2000, care se referă strict la modul de aplicare a legii, iar nu la examinarea soluțiilor legislative.
Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința în sensul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că acest pârât are calitate procesuală pasivă.
Se arată de către recurent că Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Reclamanții au calitatea de consilieri de probațiune, astfel că între aceștia și recurent nu există raporturi de muncă, atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților având Tribunalul Argeș, fără ca recurentul să fie implicat în vreun fel.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ale acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Se mai arată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut reprezintă o imixtiune în atribuțiile puterii legislative.
Examinând recursurile se constată că nu sunt fondate.
Analizând critica formulată de reclamanți se constată că nu este întemeiată, pentru considerentele arătate de instanța de fond, respectiv pentru viitor creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, dar și pentru faptul că, deși reclamanții susțin că se află într-o situație identică, cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, această susținere nu este reală întrucât în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială (a se vedea în acest sens dispozițiile art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007). Pentru cele arătate se apreciază că recursul reclamanților nu este fondat.
Primul motiv de recurs formulat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților este nefondat.
Contrar susținerilor acestui recurent, Tribunalul Argeș nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Motivul de recurs formulat atât de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cât și de Ministerul Economiei și Finanțelor, referitor la netemeinicia pretențiilor reclamanților este nefondat pentru următoarele considerente:
Este de remarcat în primul rând că este nefondată susținerea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul că instanța de fond nu ar fi analizat temeinicia acțiunii. Din cuprinsul hotărârii judecătorești ce face obiectul prezentului recurs rezultă că tribunalul a analizat pe larg fondul cauzei acțiunii deduse judecății, aducând ample argumente de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că eclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Curtea constată că eclamanților, în calitate de consilieri de probațiune, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în niciun caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a personalului auxiliar din instanțele judecătorești) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i) din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.(1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În concluzie, Curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamanți reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Analizând sentința recurată în raport de criticile aduse de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că și primul motiv de recurs formulat de acesta privind lipsa calității sale procesuale pasive este nefondat.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Argeș nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanții l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanții nu sunt salariați ai acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având pârâta Curtea de Apel Pitești, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamanților, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art.291 Codul muncii și art.312 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate și recursurile declarate de pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții, și și de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, împotriva sentinței civile nr.431/CM din 13 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL ARGEȘ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./08.05.2009
Jud.fond: /
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
