Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 836/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILA NR.836/R/2008
Ședința publică din 09 aprilie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINAȚELOR PUBLICE A JUD C și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 298 din 18.02.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Cluj, privind și pe reclamanții intimați, -, precum și pârâții intimați. PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL,CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care după care se constată că în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr.387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (modificată prin Hotărârile nr.352/2006, 635/2006 și 461/2007) completul de judecată este compus din domnul judecător și doamna judecător, care sunt membri ai completului de judecată C 7-R, și doamna judecător de pe planificarea de permanență, ca urmare a admiterii cererii de abținere formulată de domnii judecători, și.
În baza actelor de la dosar, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă de către pârâții recurenți, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând reține că prin sentința civilă nr.298 din 18 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, excepția necompetenței materiale și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
A fost respinsă excepția de necompetență materială invocată de MINISTERUL PUBLIC.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA și în consecință a fost respinsă acțiunea față de acesta.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu luna octombrie 2004 la zi și pentru viitor, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții să efectueze modificările corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC împotriva MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință a fost obligată chemata în garanție să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că era competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform alt. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
Constatându-se că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și 295 alin. 2 din acest cod, astfel s-a respins excepția de necompetență materială a instanței, excepție invocată de pârâți.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se afla reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (alt. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și alt. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 raportat la alt. 15 din Codul d e ontologic / alt.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și alt. 9 din Codul d e ontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (alt. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Insă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, alt. 15 din G nr. 64/2006, alt. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost re cunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate, aceasta reprezentând o clauză legală portului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncit). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salaria. In caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit alt. 16 alin. 1 și alt. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de alt. 5, alt. 6 și alt. 154 din Codul muncit).
Reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, dar nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: alt] și alt. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); alt. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); alt. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); alt. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1lit. a, alt. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit alt. 16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice,
sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lac una legislativă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile alt. 1082 din Codul civil și art.161 alin. 4 din Codul muncii. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru ne inițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În legătură cu cererea de chemare în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a apreciat-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr.386/2007. Având în vedere aceste prevederi legale instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului și a inadmisibilității acțiunii.
Instanța a constatat că la dosar s-a depus întâmpinarea formulată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin care se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, excepție care urmează a fi admisă întrucât între reclamanți și pârâtul CNCD, nu există raporturi juridice de muncă.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor și MINISTERUL PUBLIC - parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Prin recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor se solicită admiterea recursului precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC.
În motivare se arată că sentința civilă nr.298/18.02.2008 prin care au fost admise pretențiile reclamanților și cererea de chemare în garanție formulată în cadrul acestei acțiuni este neîntemeinică și nelegală, la baza acesteia stând acte normative care nu își au incidența în speță.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului, respectiv Parlamentului, care potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de Guvern, rolul Guvernului la art.18 din aceeași lege, se stabilește că acesta asigură însăși elaborarea proiectelor, legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului precum și suspendarea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară și a contului general de execuție.
În acest context, admiterea cererii formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații acestui minister, încălcându-se astfel regulile prevăzute de art.14 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, potrivit art.20 și art.21 din aceeași lege, Ministerul Economiei și Finanțelor, nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul.
Prin recursul formulat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Cluj -N și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivare se arată că hotărârea judecătorească a instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile OG nr.137/2000 - privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în conformitate cu dispozițiile art.27 alin.1 din acest act normativ "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
Prin urmare, această sintagmă fixează cadrul procesual și stabilește în competența judecătoriei soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.
În această situație acțiunea reclamanților fiind o acțiune în pretenții se impune a fi timbrată la valoare.
S-a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a sporului de confidențialitate de 15% adăugând la legea specială de salarizare a magistraților și a personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordare unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
S-a mai arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
Astfel, prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților, în considerarea faptului că au fost discriminați de prevederile Legii nr.446/2006 și ale Legii nr.230/2005 - privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002 - pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, s-a procedat la adăugarea la textul PG nr.27/2006 și a Legii nr.567/2004, schimbându-se în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Discriminarea invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este uzitată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a fost adoptat și a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactvității legii respectiv dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.4219/2003 potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
Reclamanții nu au calitate de cadru militar în activitate sau militar angajat pe bază de contract, pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006 și nu sunt nici funcționari publici cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară.
Instanța de fond a invocat în mod nelegal prevederile art. 269 din Codul muncii, reținând în mod neîntemeiat că în speță intimații - reclamanți au fost discriminați în muncă, având în vedere hotărârea pronunțată de Consiliul național pentru combaterea Discriminării într-o cauză ce are ca obiect constatarea discriminării prin neacordarea sporului de 15% pentru confidențialitate personalului din autoritatea judecătorească, respectiv hotărârea nr.437/05.11.2007 prin care nu au fost reținute aspecte care intră sub incidența art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 - privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Potrivit definiției discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criticile prevăzute de art.2 alin.1 și trebuie să se refere la persoanele aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege anterior menționat. Pentru exista o faptă de discriminare trebuie să existe două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit datorită unui criteriu.
În conformitate cu legislația corelativă statutului personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și potrivit dispozițiilor hotărârii nr.387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, personalul auxiliar de specialitate nu are acces și nu operează cu informații clasificate de natura celor prevăzute de Legea nr.182/2002 și nu exercită atribuții similare personalului militar și funcționarilor publici cu statut oficial din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională sau funcționarilor publici din aparatul de lucru al guvernului, Administrației Prezidențiale.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de Stat nr.486 din 27 decembrie 2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unui sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat nu se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât MINISTERUL PUBLIC este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Referitor la competența primei instanțe de a soluționa cauza se apreciază că în mod judicios s-a reținut că, întrucât faptele de discriminare invocate de reclamanți sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie acordate potrivit dreptului muncii. Drept urmare, în mod corect s-a respins excepția necompetenței materiale a instanței.
Dreptul la sporul de confidențialitate pretins de reclamanți și nu este prevăzut de legislația care reglementează statutul judecătorilor;i procurorilor (Legea 303/2004), precum și salarizarea acestora (OUG nr.27/2006), astfel încât dreptul litigios nu îndeplinește cerința de a fi ocrotit de lege.
De asemenea, soluția de admitere a acțiunii s-a bazat pe reținerea eronată a unei stări de discriminare între magistrați și alte categorii profesionale (personal militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, salariații Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Sub acest aspect, Curtea constată că,în conformitate cu dispozițiile art.1 alin.3 din OG nr.137/2000, "exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile", această dispoziție legală fiind reflectată și de jurisprudența Curții Constituționale care a statuat că principiul egalității de drepturi și ale nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage.
Or, diferența între reclamanți și categoriile profesionale menționate constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite aparținând în primul caz autorității judecătorești, iar în celelalte cazuri puterii executive; în conținutul diferit al informațiilor pe care au obligația să nu le divulge.
Astfel, în privința ultimului aspect menționat, informațiile confidențiale la care se referă art.99 lit. d) din Legea 303/2004 și art. 15 din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor au o semnificație esențialmente diferită de a informațiilor clasificate, pe care art.15 lit. b din Legea nr.182/2002 le definește ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau discriminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
În raport de aceste criterii, Curtea de Apel constată că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile profesionale beneficiare ale sporului de confidențialitate, lipsind prin urmare premisa existenței unei discriminări.
În egală măsură, instanța de recurs consideră că principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiunea exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative diferite în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea, contrar celor reținute de prima instanță, apreciază că nu este cazul în prezenta speță.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, constatând în concluzie lipsa unui cadru legal care să justifice pretențiile deduse judecății, precum și inexistența unei discriminări în raport de celelalte categorii profesionale, aflate în situații deosebite, va admite recursurile, va modifica în parte sentința, în baza art.312 alin.3 raportat la art.304 pct. 9.pr.civ. în sensul că se va respinge ca nefondată acțiunea și cererea de chemare în garanție. Se vor menține dispozițiile de respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii, lipsei competenței materiale și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.298 din 18.02.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr- pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca nefondată acțiunea și cererea de chemare în garanție. Menține dispozițiile referitoare la excepțiile invocate.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 09 aprilie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./
3 ex./30.04.2008
Jud.fond.,
Judecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Lucia Ștețca
