Calcul drepturi salariale. Practica juridica. Decizia 960/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 960/R/2009
Ședința publică din 14 aprilie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTORI: Laura Dima, Dana Cristina Gîrbovan Sergiu
-
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr. 282 din 07 martie 2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Maramureș, privind și pe reclamanții, - -,., IA,., ,., - ,., ,. precum și pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL MARAMUREȘ având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriile de recurs pârâții recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2.pr.civ.
Curtea constată ambele recursuri în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.282 din 7 martie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Maramureș, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții -, și în contradictoriu cu pârâții: Curtea de APEL CLUJ, TRIBUNALUL MARAMUREȘ Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor B și în consecință au fost obligați pârâții 1- 3 să plătească reclamanților drepturile salariale constând în suma de 1700 lei pentru fiecare, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății efective.
S-a respins cererea de înscrierea veniturilor în carnetul de muncă.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor datorate reclamanților, conform prezentei.
Pentru hotărî astfel prima instanță a reținut că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii ( în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară: Ș, în, " Dreptul" nr. 1/2001, p. 23-30 și practica de la filele 60 -64).
Potrivit Legii nr. 500/2002, a nr.HG 208/2005 și a nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a personalului judiciar cu statut independent și atribuții deliberative ( judecători), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin.2 cest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea stimulentelor, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare ( aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunității Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază ( partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare
( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, etc.)
În concluzie, prin neacordarea stimulentelor, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al. " Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ( care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii, împotriva oricărei discriminări și dreptul la o renumerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție( care interzice discriminările); art. 14 din Carta socială europeană revizuită ( ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și f art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din legea nr. 53/2003 ( care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art.41 din Constituție ( care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă ) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin.1 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Prin art. 2 al.1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio- profesională și vârsta, criterii de diferențiere injuste a personalului din unitățile de justiție, fiind absurd și de neconceput a se accepta că vechimea în muncă se acumulează doar raportat la o anumită profesie,iar la alta,nu.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări,iar conform art.29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Potrivit art. 6 alin.2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o renumerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin.1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cu privire la stimulentele salariale solicitate de reclamanți, acestea sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art. 25 din Legea 146/1997.
În fapt, pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor salariale "cu ocazia sărbătorilor de iarnă" din decembrie 2005, în sensul că au considerat prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională ( 38-41,. 53). Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii din personal ( nici chiar al personalului din aparatul Ministerului Justiției asimilat magistraților).
Deși criteriile de repartizare a stimulentelor prevăzute de Normele interne au caracter exemplificativ și de recomandare ( 25, 27 și 49), ele au fost aplicate arbitrar. s-au acordat următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personal contractual ( aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Rezultă astfel că în cadrul personalului din justiție s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă ( categoria socio-profesională).
Ca atare așa cum s-a stabilit și prin Hotărârea nr. 15/23.01.2006 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ( 49 - 59), reclamanții au fost discriminați în mod indirect, în sensul art. 2 alin.2 din nr.OG 137/2000, în funcție de categoria socio- profesională ( criteriu aparent neutru ce dezavantajează judecătorii și asistenții judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani, criteriu care nu reprezintă o metodă adecvată și necesară pentru asigurarea scopului legitim al acordării de stimulente salariale). Din aceste considerente, este inadmisibilă excluderea judecătorilor cu o vechime de peste 3 ani de la sistemul de stimulare salarială.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
Potrivit dispozițiilor art. 1 (1) din 92/1976 carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, în funcție, în specialitate, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în acestea.
Prin noțiunea de alte drepturi ce se includ în retribuția tarifară se înțeleg acele sporuri sau adaosuri cu caracter permanent. Ori drepturile bănești, obținute prin prezenta de către reclamanți, au un caracter aleatoriu și în consecință nu pot face obiectul înscrierii în carnetul de muncă, ele regăsindu-se însă în statele de plată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea recursului pârâtul arată că, statutul personalului din sistemul autorității judecătorești precum și drepturile de care aceștia beneficiază, formează obiectul unor reglementări speciale, modalitatea de salarizare a acestei categorii de funcționari este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, atât timp cât pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează numai lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.
Consideră că reclamanții nu sunt victimele unor discriminări potrivit art.2 și 3 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Ministerul Justiției solicitând admiterea căii de atac promovate și, în consecință, modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
În memoriul de recurs s-a invocat că prin Ordinul ministerului justiției nr.1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiției în anexă fiind specificate sumele repartizate pe ordonatori cărora le-a revenit responsabilitatea distribuirii și plății sumelor acordate cu titlu de stimulente, potrivit criteriilor prevăzute în Normele referitoare la repartizarea fondului constituit potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
Conform alin.3 al art.25 din Legea nr.146/1997, repartizarea veniturilor de beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministerului justiției, la momentul respectiv fiind în vigoare Ordinul ministerului justiției nr.2404/C/2004 prin care se aprobă Normele interne privind repartizarea fondului constituit potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției (art.4 alin.3).
Ceea ce nu s-a analizat de către prima instanță este natura acestor stimulente, precum și obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în același timp. Astfel, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaților în funcție de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritate.
De asemenea, nu se poate vorbi de un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorității judecătorești în același timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alți factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritate la un moment dat, și este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilității în sistem și îmbunătățirii performanțelor profesionale nu reprezintă diferențe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalității, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, așadar tuturor celor care se aflau în situații similare.
Solicită instanței de recurs să observe că la anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art.25 din Legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp. Nu poate fi vorba de practici discriminatorii câtă vreme ulterior, măsurile de recompensare având ca sursă fondurile prevăzute de Legea nr.146/1997 au vizat în continuare și personalul din sistemul autorității judecătorești care nu s-a încadrat în criteriul avut în vedere de către ordonatori. Cu titlu exemplificativ, menționăm Ordinul ministrului Justiției nr.1744/C/13.07.2006 a aprobat de asemenea repartizarea unui fond destinat stimulării judecătorilor din cadrul instanțelor judecătorești, în raport cu gradul de colectare a sumelor la nivelul ordonatorilor secundari și terțiari de credite.
În drept, s-a invocat art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel apreciază că recursurile sunt nefondate, urmând să le respingă pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor se reține că prima instanță a constat existența unei discriminări prin neacordarea stimulentului de 1700 lei în cadrul personalului din sistemul autorității judecătorești și nu între acest personal și alte categorii de personal, așa cum greșit s-a învederat în memoriul de recurs.
Referitor la inexistența unei discriminări, motiv invocat de ambii recurenți, se apreciază că în mod judicios a reținut tribunalul că stimulentele salariale solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială în sensul art. 155 din Codul muncii, acestea fiind cheltuieli de personal potrivit art.25 din Legea nr.146/1997. Mai mult, art.2 alin. (1), art.6 lit. a) și c) și art.8 din OG 137/2000 ocrotesc în mod egal toate drepturile sociale acordate în temeiul raportului de muncă.
Așa cum a reținut și prima instanță pârâții au operat o selecție arbitrară între criteriile de acordare a stimulentelor considerând prioritar și peremptoriu criteriul vechimii în funcție până la 3 ani a beneficiarilor, în detrimentul criteriilor de performanță profesională. Acest criteriu exclusivist și discriminatoriu a fost aplicat însă numai judecătorilor, nu și celorlalte categorii de personal, stimulentele acordându-se următoarelor categorii socio-profesionale: pentru întregul personal din aparatul propriu al Ministerului Justiției, indiferent de funcție sau vechime; din cadrul personalului instanțelor judecătorești, numai pentru judecătorii cu o vechime de 0-3 ani, consilierii de reintegrare, funcționarii publici, personalul contractual (aceștia din urmă fără deosebire de vechime).
Drept urmare, în mod legal și temeinic s-a apreciat de către prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din OG 137/2000, respectiv art.5 lin. (4) din Codul muncii fiind nelegal nu numai tratamentul discriminatoriu, care presupune intenția directă de a discrimina, dar și impactul discriminatoriu, care presupune o atitudine neutră, care are însă consecințe discriminatorii. Astfel, criteriile după care s-au acordat stimulentele au fost categoria socio-profesională și vechimea în muncă, însă acest din urmă criteriu a fost utilizat numai cu referire la judecători. În același sens s-a statuat și prin Hotărârea nr.15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În consecință, în mod legal tribunalul constatând existența unei discriminări între reclamanți (judecători cu o vechime mai mare de 3 ani) și judecătorii cu o vechime de până la 3 ani, respectiv celelalte categorii socio-profesionale a dispus în temeiul art.27 din OG 137/2000 obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de 1700 lei pentru fiecare reclamant.
Pentru aceste considerente, reținând că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă (invocat de ambii recurenți) nu este întemeiat și, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 282 din 07.03.2008 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - PT.- - - - - PT.
în concediu de odihnă, în concediu medical
semnează președintele instanței. semnează prim-grefier
Red./Dact.
2 ex./14.04.2009
Jud.fond: și
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Dana Cristina Gîrbovan Sergiu
