Constatare nulitate act juridic. Decizia 997/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 997/R/2009 | |
Ședința publică din 15 aprilie 2009 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Traian Dârjan | - - |
JUDECĂTORI: Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania | --- - -- - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, -. și împotriva deciziei civile nr. 698/A din 12 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N, și, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 1 aprilie 2009, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civila nr. 2874/ 12.03.2008 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj -N au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității cererii și a prescripției dreptului la acțiune cu privire la petitul de radiere a înscrierii din cartea funciară.
A fost admisă cererea completată extinsă și precizată formulată de reclamanții, și, toți moștenitori ai defunctului, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Consiliul local al mun. C-N, în nume propriu și pentru SC SA, și în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 35681/1997 încheiat intre pârâții de rândul 2 și 3 din cererea introductivă de instanță, având ca obiect apartamentul nr. 6 situat administrativ in C-N,-, jud. C, inscris in CF nr. - C, combinat cu CF nr. - colectivă
S- constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 66/28.12.2005 încheiat intre pârâții și.
A fost dispusă restabilirea situației de carte funciară anterioară și radierea dreptului de proprietate al pârâtului din cererea introductivă de instanță asupra apartamentului nr. 6 situat administrativ in C-N,-, jud. C, inscris in CF nr. - C, combinat cu CF nr. - colectivă
A fost dispusă radierea notarii antecontractului atestat sub nr. 66/28.12.2005, încheiat intre pârâții și din cartea funciară.
A fost ispusă intabularea dreptului de proprietate al reclamanților in cote egale, in calitate de moștenitori ai foștilor proprietari tabulari, astfel: -cota de din imobilul-apartamentului nr. 6 situat administrativ in C-N,-, jud. C, inscris in CF nr. - C, combinat cu CF nr. - colectivă C, iar ceilalți reclamanți în cotă de câte 1/10 parte.
Au fost obligați pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților de prezentul litigiu, în cuantum 527,90 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial de 500 lei.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr.35.681/20.11.1997, pârâtul Consiliul local al mun. C-N prin mandatar SC SA a înstrăinat în favoarea pârâtului. nr. 6 din imobilul nr.27 de pe str. -. - din mun. C-N, cumpărătorul înscriindu-și în cartea funciară dreptul său de proprietate. La data de 20.07.2001, reclamanții au înregistrat notificare de solicitare a restituirii în natură a imobilului situat la nr.27 de pe str. -. - din mun. C-
Prin decizia civilă nr. 66/2002, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ, în dosar nr. 1262/2002, a fost admisă în totalitate acțiunea reclamanților, de constatare a trecerii imobilului în proprietatea Statului român fără titlu valabil, de radiere a dreptului acestuia și de reînscriere a dreptului reclamanților asupra întregului imobil,în urma admiterii în parte a apelului promovat de aceștia în contra sentinței civile nr. 420/2001 a Tribunalului Cluj.
Legea nr. 112/1995 in baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat - prohibea cu desăvârșire înstrăinarea imobilelor către chiriași, anterior soluționării irevocabile a cererilor de retrocedare formulate in temeiul aceluiași act normativ de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora. Art. 9 dispunea că apartamentele dobândite în condițiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării, iar art. 11 prevedea că actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. 6 și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută.
Judecătoria a reținut din listele publice depuse la dosar de către pârâtul Consiliul Local al mun. C-N, că cererea de revendicare a imobilului formulată in temeiul Legii 112/1995, apare înscrisă la poziția 283/27.05.1996.
S-a arătat deja necesitate demersului de analizare a bunei-credințe ca prezumție instituită de către legiuitor in favoarea subdobânditorilor, prin legile speciale in vigoare in materie, pornind de la aceea că această prezumție - consacrată, de altfel, in dreptul comun in primul rând de art.1898 din Codul civil- este una relativă și nu absolută, putând fi răsturnată prin orice mijloc de probă permis de lege.
Prevederile pct. 4.3 teza 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003, sunt în sensul că " înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanțele judecătorești a < valabilității titlului > (art. 6 din Legea nr. 213/1998 cu completările ulterioare) menținerea sau după caz, anularea actului translativ de proprietate este condiționată de dovedirea bunei - credințe a subdobânditorului la momentul înstrăinării".
Prin prisma materialului probator administrat a rezultat fără dubiu că prezumția bunei - credințe a subdobânditorilor din cauza a fost răsturnată de către reclamanți. Notificarea depusă la dosar, precum și listele anexate fac dovada deplină a aspectului că imobilul litigios apărea ca fiind revendicat pe listele publice, la poziția nr. 283/27.05.1996. Aceste liste, pe lângă faptul că au fost afișate la sediul Prefecturii, au fost făcute publice și prin intermediul a trei ziare, neputându-se afirma de către nici o persoană că nu avea de unde să ia la cunoștință care erau imobilele revendicate in temeiul Legii nr. 112/1995.
Prima dovadă indubitabilă a relei sale credințe reiese tocmai din depunerea la dosarul cauzei a listei publice in care erau trecute imobilele revendicate, liste in care apărea revendicarea asupra imobilului litigios. Rezultă fără echivoc faptul că pârâtul de ordin 3 putea să ia la cunoștință despre cererea reclamanților de revendicare a imobilului litigios fie direct din lecturarea acestor liste - dacă ar fi avut interes să le consulte - fie din nenumăratele ziare în care acestea au fost publicate. Pasivitatea de care acesta a dat dovadă prin neconsultarea listelor publice nu poate fi un argument pe care să îl invoce in apărare in vederea dovedirii bunei sale credințe, fiind arhicunoscută, la momentul aplicării Legii nr. 112/1995, necesitatea consultării acestor liste de către toți sub dobânditorii. Cunoscând acest fapt, pârâtul de ordin 3 încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat pe propriul său risc, fiind absolut inacceptabilă invocarea, in acest moment a bunei credințe.
Relevant pentru aprecierea relei credințe în speță este și răspunsul la interogatoriul luat pârâtului, care la întrebarea nr. 1 recunoaște că anterior încheierii contractului atacat, nu a consultat listele publice și nu s-a informat dacă imobilul litigios era revendicat sau nu. Ori, de necunoașterea legii nu se poate prevala nimeni pentru a susține o eventuală bună credință. Existența cererii de revendicare formulată in temeiul Legii nr. 112/1995 a fost confirmată și de către pârâtul Consiliul Local prin răspunsul la intrebarea nr. 2 din interogator.
Pentru a soluționa cu justețe chestiunea în discuție,instanța de fond a luat în considerare practica CEDO, preluată și in deciziile pronunțate in cauze similare de către Înalta Curte de Casație și Justiție și care conchide ca, din compararea celor două titluri, preferabil este titlul fostului proprietar, argumente găsindu-se in cauzele, și Grădinaru contra Statului Român și Străinu contra Statului Român, soluționate de CEDO Tot această instanță supremă a statuat că aceste soluții ale CEDO trebuie aplicate obligatoriu in cauzele in curs de judecată.
Ca atare, cererea dedusă judecății este cât se poate de întemeiată, rațiune pentru care se impune admiterea sa.
În legătură cu radierea dreptului de proprietate al pârâtului de rând 3 din CF și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților in calitate de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari, s-a impus cu prioritate soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la prev. de art. 38 alin. 2 din Legea nr. 7/1996,.
Instanța a statuat că pârâții au fost de rea credință la data întocmirii actelor, a căror nulitate se solicită și prin urmare, excepția prescripției este neîntemeiată, cererea în discuție fiind imprescriptibilă, raportat la dispozițiile art. 35 din Legea nr.7/1996.
Principiul instituit de legea generală in conformitate cu care consecința sancționării actului juridic cu nulitate absolută este acela de repunere a părților in situația anterioară, este consacrat și de legea specială - nr.10/2001 rezultând fără echivoc faptul că reclamanții au formulat cererea de repunere in situația anterioară prin rectificarea cărții funciare in termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001. Trebuie subliniat că nu ne găsim in prezenta unei acțiuni in rectificare de carte funciară in sensul ei clasic, ci in prezenta unei acțiuni de constatare a nulității absolute, care are ca și cerere subsidiară rectificarea de carte funciară. Ori, este de notorietate faptul că subsidiarul urmează întotdeauna calea principalului.
Atâta timp cât a fost constatată irevocabil calitatea reclamanților de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari, înscrierea dreptului lor de proprietate se impunea fi admisă ca atare.
Cu privire la constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 66/28.12.2005 încheiat între pârâții persoane fizice și radierea notarii acestui antecontract din cartea funciară, instanța a considerat că și aceste capete de cerere s-a impus a fi admise astfel cum au fost formulate prin completarea și extinderea de acțiune.
In primul rând, s-a reținut că pârâtul de rândul 3 avea interdicția înstrăinării pe timp de 10 ani a acestui imobil, dreptul de dispoziție asupra imobilului fiindu-i îngrădit in tot acest timp. Neexistând în speță dreptul de a dispune de imobil, actul atacat este nul de drept, pârâtul de rândul 3 din acțiune nefiind proprietar in sensul întreg al acestei noțiuni și neavând calitatea de a înstrăina acest imobil.
Pe de altă parte, relevante sunt răspunsurile date de către pârâtul, la interogatoriul luat in ședința publică din data 8.11.2006, acesta arătând că avea cunoștință, la data încheierii antecontractului, despre existența pe rolul instanțelor de judecată a prezentului litigiu, că nu a citit prevederile legii nr. 112/1995 anterior încheierii acestui act și că nu a verificat dacă imobilul litigios este sau nu revendicat. Prin prisma acestor recunoașteri, actul încheiat intre acești pârâți nu poate fi protejat de prezumția de bună-credință, dovedindu-se fără putință de dubiu necesitatea constatării nulității absolute a antecontractului,ca urmare a reținerii relei-credințe și referitor la acest pârât.
In consecință, radierea notarii antecontractului din cartea funciară este și aceasta o consecință firească a constatării nulității absolute a acestor acte, impunându-se a fi admis acest capăt de cerere.
În baza art.20 din Legea nr. 7/1996, instanța a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamanților in cote egale, in calitate de moștenitori ai foștilor proprietari tabulari, astfel: -cota de din imobilul-apartamentului nr. 6 situat administrativ in C-N,-, jud. C, înscris in CF nr. - C, combinat cu CF nr. - colectivă C, iar ceilalți reclamanți în cotă de câte 1/10 parte.
In temeiul art. 274-277 din Codul d e procedură civilă, văzând că pârâții au căzut în pretenții, ei au fost obligați în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților de prezentul litigiu, în cuantum 527,90 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial de 500 lei.
Prin decizia civilă nr. 698 din 12.03.2008 a Tribunalului Cluja fost admis în parte apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului C N și în totalitate apelul declarat de pârâții și împotriva sentinței civile nr. 2874 din 12.03.2008 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj N, pe care schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de către reclamanții, jr., și în contradictoriu cu pârâți.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul s-a pronunțat mai întâi asupra criticii formulate de către pârâtul Consiliul Local al Mun. C- referitoare la inadmisibilitatea acțiunii formulate.
Reclamanții și au înțeles să își precizeze acțiunea promovată la Judecătoria Cluj -N sub nr. de dosar 9393/2002 la termenul din 8.11.2002 în sensul întemeierii cererii și pe dispozițiile art. 46 din Legea 10/2001.
În consecință, motivul de apel arătat a putut fi primit, întrucât reclamanții s-au prevalat de dispozițiile legii speciale în ceea ce privește pretențiile lor. Tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat fără titluvalabil și sentința civilă nr. 420/13.11.2001 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 8969/2001 și s-au restituit în natură apartamentele 1, 2, 4, 5, 7 și 8, care nu au fost înstrăinate de statul român
Prin Decizia civilă nr. 66/17.05.2002 pronunțată de Curtea de APEL CLUJs -a schimbat în parte sentința în sensul că s-a dispus și intabularea drepturilor de proprietate ale reclamanților în CF, soluție menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5894/27.10.2004 pronunțată în dosar nr. 3531/2002.
În literatura de specialitate s-a arătat că hotărârea judecătorească, element inserat în ordinea juridică, nu poate fi ignorată de către terți, fiind opozabilă față de aceștia. însă, au posibilitatea demonstrării contrariului celor statuate printr-o sentință prin orice mijloc de probă, hotărârea constituind un fapt juridic pentru aceștia.
Prin apărările formulate, apelanții și nu au reușit să dovedească contrariul, respectiv că imobilul a fost preluat cu titlu valabil fiind respectate întrutotul dispozițiile actului de naționalizare, situație în care hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire anterior este opozabilă acestora, sub acest aspect.
Raportat la starea de fapt reținută, tribunalul a reținut incidența al. 2 din art. 46 din Legea 10/2001 urmând a se stabili dacă actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință.
Astfel a reținut că, prezumția relativă a bunei credințe, stabilită în favoarea cumpărătorilor nu a fost răsturnată prin mijloacele probatorii administrate în cauză.
În interogatorul luat pârâtului în ședința publică din 8.11.2006, acesta a arătat că anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nu a verificat listele publice afișate privind imobilele revendicate de foștii proprietari, în schimb a verificat extrasul de carte funciară.A mai arătat că nu știa de existența procesului dintre foștii proprietari și consiliul local, dar cineva din cadrul acestei instituții i-a comunicat că poate cumpăra locuința.
Analizând listele publice afișate de către consiliul local, tribunalul a constatat că imobilul litigios, respectiv cel cu adresa administrativă C-N,- nu se regăsește pe acestea, la poziția 282 figurând imobilul din- ca fiind revendicat de o pretinsă succesoare a foștilor proprietari tabulari, familia.
Aceeași concluzie se desprinde și din caietul întocmit de aceeași instituție în privința revendicărilor depus de către intimații la lit. "d" a străzilor imobilelor revendicate nefigurând imobilul din- ci alte imobile de pe aceeași-, 4, comunicat tribunalului în lipsa listelor publice solicitate.
Într-o notă internă către serviciul juridic al consiliului se arată că revendicarea imobilului din- (identică cu -) este cuprinsă în cererea de revendicare formulată pentru imobilul din-, cererea înregistrată sub nr. 283/27.05.1996, aspect real așa cum reiese din hotărârea nr. 233/15.05.1997 a comisiei județene pentru aplicarea Legii 112/1995, însă în listele publice, atașate acestei note puse la dispoziția instanței de către consiliu, imobilul litigios nu se regăsește.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au fost în măsură să dovedească reaua credință, situație în care actul de vânzare cumpărare rămâne valabil, cumpărătorul depunând diligențe în vederea cercetării situației imobilului litigios prin cercetarea cuprinsului cărții funciare unde figura înscris statul român ca proprietar tabular, neputându-se imputa că nu a consultat listele publice atâta timp cât imobilul în discuție nu a figurat în cuprinsul acestora.
Drept urmare, și petitul accesoriu privind anularea antecontractului de vânzare cumpărare și cel de rectificare a cărții funciare au avut aceeași soartă.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții solicitând instanței admiterea recu rsului și modificarea de ciziei pronunțate de către instanța de apel, cu consecința menținerii sentinței pronunțate in cauza de catre instanta de fond, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului reclamanții au arătat că au fost încălcate prevederile art. 304 pct. 9 din proc. civ. instanța de apel a pronuntat o hotarare cu aplicarea greșita a legii.
Sintetizând motivele de recurs, curtea reține că rimul p. aspect învederat de reclamanți este cel referitor neaplicarea principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens", instanța de apel considerand ca acest principiu este paralizat de principiul bunei - credinte, conduită reținută in cauza in favoarea paratului. Afirmatiile in sensul ca hotararea prin care se constata trecerea nelegala in proprietatea statului a imobilului litigiu nu ar obliga in nici un fel Consiliul Local si ceilalti parati din acțiune sunt profund eronate, contravenind in totalitate prevederilor legale aplicabile in materie. Efectul direct al principiului precitat este nulitatea tuturor actelor subsecvente incheiate ulterior, reiesind cu evidenta aspectul ca statul Rai nstrainat un imobil care, in realitate, nu îi apartinea, neavand asupra acestuia niciun titlu. Hotărârea prin care s-a constat nevalabilitatea titlului statului român nu este opozabilă pârâtului, deoarece raportat la petitele cu care reclamanții au investit instanța,pârâtul nu avea calitate procesuală pasivă, deoarece a cumpărat apartamentul în litigiu, ulterior preluării imobilului. Raportul juridic creat intre fostii proprietari tabulari ai imobilului litigios nu putea sub nici o forma sa implice in vreun fel dobanditorii subsecventi ai apartamentelor, natura juridica a litigiului privind intregul imobil si nicidecum fiecare apartament in parte.
Opozabilitatea acestei sentintei fata de paratul de ordin 3 fost asigurata prin înscrierea dreptului de proprietate al recurenților in cartea funciara colectiva a imobilului in care se gaseste si apartamentul litigios.
Mai mult, urmare a constatarii definitive, executorii si irevocabile a nevalabilitatii titlului statului, se impunea a se face aplicatiunea cunoscutului principiu de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens, cu atat mai mult cu cat statul vanduse un bun care nu ii apartinea, aspect care conduce la necesitatea aplicarii principiului precizat obligatoriu si efect direct al hotărârilor judecătorești.
Reținerile instanței de apel cum că reclamanții nu se pot prevala de hotărârea judecătorească de constatarea nelegalei preluări sunt date cu incalcarea flagranta a legii. Instanța de apel a aplicat dispozițiile legale actuale, fara a urmari cursul firesc al modificarilor legislative de la momentul incheierii actului atacat, la care trebuia să se raporteze,fiind cunoscut ca legea civila nu poate retroactiva.
S-a arătat că art. 4 din Legea nr. 112/1995 stipula că de dispozițiile acestui act normativ urma să beneficieze numai cetățenii români, iar reclamanții nu aveau calitatea de a formula cerere de revendicare, deoarece erau cetățeni germani. Prin admiterea excepției de neconstituționalitate in Decizia nr. 73 din 19. 07. 1995,. nr. 177 din data de 08. 08. 1995, cetatenilor straini Ii s-a ridicat aceasta prohibitie, fara ca, in mod efectiv, acesti a sa mai poata formula cereri de revendicare, termenul de depunere a acestora fiind expirat si neprelungit.
Deoarece s-a constat nelegala preluare a imobilului, trebuia aplicat principiul " resoluto jure dantis resolvitur jus accipens" la toate actele subsecvente incheiata de catre Statul R de la actul de nationalizare, deci si contractul atacat, se impun a fi sanctionate cu nulitatea absoluta ca urmare a constatarii de catre instantele competente, in mod definitiv, executoriu si irevocabil, a trecerii in proprietatea statului a imobilului litigios fara titlu valabil.
Un al doilea aspect care vine in sprijinul acestei afirmatii se regaseste in faptul ca Legea nr. 112/1995 - prohibea cu desăvârșire înstrăinarea imobilelor către chiriași anterior soluționării irevocabile a cererilor de retrocedare formulate in temeiul aceluiasi act normativ de catre fostii proprietari sau mostenitorii acestora. Reclamanții recurenți au apreciat că reținerile făcute de către instanța de apel ca paratul de rand 3 ar fi de buna credinta nu sunt legale. - credință, ca prezumție instituita de catre legiuitor este o prezumție relativă și nu absolută, putând fi răsturnata prin orice mijloc de proba permis de lege. Analizarea probatoriului administrat s-a interpretat în favoarea pârâților.
Recurenții apreciază că dispozițiile art. 4.3. teza a 2 din /2003 derogă de la principiul potrivit căruia una credință se prezuma, instituindu-se, obligația subdobânditorului sa își dovedeasca, prin orice mijloc de proba permis de lege, buna sa credinta in momentul incheierii actului litigios.
Recurenții au arătat că imobilul apărea ca fiind revendicat la data cumpărării de care era verișoara de grad II cu aceștia. Aceste liste, pe langa faptul ca au fost afisate la sediul Prefecturii, au fost facute publice si prin intermediul a trei ziare, neputandu-se afirma de catre nicio persoana ca nu avea de unde sa ia la cunostinta care erau imobilele revendicate in temeiul Legii nr. 112/1995. La interogatoriul luat pârâtul a arătat în răspunsul la întrebarea 3 că nu s-a informat și nu consultat cărțile funciare. Existenta cererii de revendicare formulata in temeiul legii nr. 112/1995 a fost confirmata si de către paratul Consiliul local prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogator si prin adresa depusa la dosar.
Pasivitatea de care pârâtul a dat dovadă prin neefectuarea demersurilor nu poate fi un argument pe care sa il invoce in aparare in vederea dovedirii bunei sale credinte, fiind arhicunoscuta, la momentul aplicarii legii nr. 112/1995, necesitatea efectuării demersurilor de către toți subdobanditorii. Din acest punct de vedere apare ca evidentă necesitatea admiterii recursului ca urmare a dovedirii pe deplin a relei - credinte a paratului de ordin 3, in mod incorect neretinute de catre instanta de apel.
De asemenea, relevante sunt si datele in care acești parați si-au înscris in cartea funciara drepturi de proprietate asupra apartamentului litigios, respectiv după data la care recurenții au introdus prezenta acțiune si mult ulterior momentului in care se pronunțase hotărârea privind nelegala trecere in proprietatea statului a imobilului, hotărâre înscrisa de către recurenți in cartea funciară, aspecte nesesizate de tribunal.
In fine, ultimul argument pe care il invocă, se contureaza prin prisma practicii CEDO, practica preluata si in deciziile pronuntate in cauze similare de catre Inalta C de Casatie si Justitie si care conchide ca, din compararea celor doua titluri, preferabil este titlul fostului proprietar, argumentele gasindu-se in cauzele solutionate de CEDO,! si Gradinaru contra Statului R si Strainu contra Statului Tot aceasta instanta suprema a stabilit ca aceste solutii date de catre CEDO trebuie aplicate obligatoriu in cauzele in curs de judecata. Dar aceste cauze nu sunt singulare, ci au fost doar exemplificate de catre recurenți in fata instantei de apel, care a considerat ca exista si pozitii diverse, fara a indica cu exactitate care sunt acestea.
Un alt aspect invocat vizează faptul că decizia atacata este in intregime nemotivată sub aspectul apelului promovat de catre, apel care a fost admis de catre instantă.
In privinta antecontractului de vanzare - cumparare incheiat intre paratul de rand 3 si paratul din extinderea de actiune, recurenții arată că potrivit Legii nr. 112/1995, paratul de rand 3 avea interdictia instrainarii pe timp de 10 ani a acestui imobil. Practic, acest antecontract era singura forma juridica prin care astfel de imobile se puteau instraina catre terti.
Pe de alta parte, din răspunsurile la interogatoriul luat rezultă că promitentul cumpărător știa la data incheierii antecontractului, despre existenta pe rolul instantelor de judecata a prezentului litigiu și nu a citit prevederile Legii nr. 112/1995 anterior incheierii antecontractului și nu a verificat dacă imobilul litigios este sau nu revendicat. Prin prisma acestor recunoasteri, actul incheiat intre acesti parati nu poate fi protejat de prezumtia de buna-credintă, dovedindu-se fără putința de tăgadă necesitatea constatării nulității absolute a antecontractului, instanța de apel ignorând dispozițiile legale.
S-a apreciat că radierea notarii antecontractului din cartea funciara este si aceasta o consecinta fireasca a constatarii nulitattii absolute a acestor acte, impunându-se a fi admis si acest capat de cerere.
De asemenea s-a considerat că reaua - credință a paratului Statul R prin Consiliul Local la momentul incheierii contractului atacat, era evidentă și instanța de apel nici macar nu o aminteste sau analizeaza.
Nu poate fi incidentă eroarea comună si invincibilă, deoarece ambele părți trebuiau să fie în eroare, neputându-se susține această ipoteză, raportat la probațiunea administrată.
Recurenții au apreciat că se impune acordarea cheltuielilor de judecată, prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 274 - 277 din Pr.Civ.
Prin întâmpinare pârâții și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În opinia pârâților aplicarea principiului rezoluto jure dantis, resolvitur jus accipient, fără luarea în considerare a bunei credințe a subdobânditorului nu poate constitui motiv de modificare a hotărârii recurate. Greșit s-a invocat reaua credință a subdobânditorilor, aceștia au dobândit imobilul de la stat, fiind considerat de bună credință până la proba contrară.
Consiliul Local al Municipiului C-N a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, ca nefundat.
Analizând decizia recurată raportat la motivele de recurs invocate și apărările făcute, curtea reține următoarele:
În motivele de recurs reclamanții au solicitat modificarea deciziei pronunțate în apel, deoarece aceasta a fost formulată cu încălcarea dispozițiilor legale, motiv prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. întrucât nu fost aplicat principiul "resoluto jure dantis, resolvitur jus acipiens"; apoi în mod greșit a fost aplicate dispozițiile legale referitoare la prezumția bunei credințe. Instanța de apel nu avut în vedere practica CEDO în materia preluării imobilelor în cauze similare.
S-a mai invocat și împrejurarea că a fost admis apelul pârâtului dar acest apel nu a fost motivat.
Curtea constată că imobilul în litigiu a fost preluat fără respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deoarece proprietarul era pensionar încă din 01.01.1946, iar soția sa era casnică, împrejurare ce rezultă din copia din cu pensionari de la Casa de pensiuni funcționarilor. - ( 170 dosar - vol. I - Tribunalul Cluj ).
Prin sentința civilă nr. 420/2001, pronunțată de Tribunalul Cluj s- constatat căîntreg imobilulsituat în C-N,-, fost preluat fără titlu de la antecesorii reclamanților, având profesia de inginer și fost pensionat cu mult înainte de adoptarea Decretului nr. 92/1950, respectiv în 1946 (11-13 dosar nr. 9393/2002). Această constatare a nelegalei preluări fost menținută prin Decizia civilă nr. 66/2002 pronunțată de Curtea de APEL CLUJ, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5894/2004 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Corect a reținut tribunalul că aceste hotărâri, deși nu sunt opozabile părților, nu pot fi ignorate de terți. Pârâții nu au putut demonstra că imobilul fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea dispozițiilor din actul de naționalizare. Problema esențială a acestei acțiuni este analizarea bunei credințe a părților la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărei nulitate se solicită.
B credință este reglementată expres prin art. 1898 al.1 civil, fiind definită ca: " credința posesorului că, cel de la care dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Textul respectiv se referă la uzucapiune, însă, în esență, buna credință presupune o eroare din partea unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranță pur subiectivă celui ce se prevalează de ea, ci dintr-o aparență înșelătoare suficient de credibilă, pentru contracta.
În doctrină și în practica judiciară în această materie - constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare- s-a apreciat constant că dobânditorul trebuie considerat de rea-credință, dacă putut avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului său, în speță Statul Român.
Este de notorietate maniera în care imobilele au fost preluate de stat în perioada 1945-1989 și, în consecință, pârâtul în calitate de cumpărător știind că Statul Român a preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950 trebuia să verifice, dacă imobilul nu este revendicat și condițiile în care acesta a fost preluat.
Corect reținut instanța de fond că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu Statul Român s-a făcut în data de 20.11.1997, după intrarea în vigoare HG nr. 11/04.02.1997, care modifica și completa HG nr. 20/1996 privind normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995.
Astfel, potrivit HG 11/1997 au fost considerateimobile preluate cu titlu, imobilele preluate în proprietatea statului cu respectarea Decretului nr. 92/1950, împrejurare relevată de art. 1 din acest act normativ. Apoi, în art. 2 se menționează că prin imobilele trecute în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950, se înțeleg imobilele naționalizate cu respectarea dispozițiilor art. I și II din decret. În ipoteza în care nu au fost respectate dispozițiile legale de preluare, imobilele sunt considerate,ca fiind trecute fără titlu și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, art. 3 HG nr.11/04.02.1997.
Concluzionând, având în vedere aceste dispoziții legale, curtea apreciază că pârâtul era obligat să verifice înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare dacă preluarea imobilului, pe care urma să-l cumpere s-a făcut cu respectarea 92/1950 și în consecință, dacă imobilul intră sau nu sub incidența Legii nr. 112/1995.
Pârâtul menționat la interogator că nu verificat listele publice afișate încrezându-se în situația de carte funciară.
Din probele administrate rezultat că pârâtul nu a făcut nici un demers pentru verifica dacă imobilul fost preluat cu titlu, de Statul român mulțumindu-se că constate că imobilul era intabulat în favoarea acestuia. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul de pe str. - nr. 27 era cuprins în cererea de revendicare formulată pentru imobilul de pe-, sub nr. 283/27.05.1996 de, după cum rezultă din adresa Consiliul Local al municipiului C-N(114-dosar:-). Apoi după cum s-a reținut în considerentele mai sus reținute, pârâtul trebuia să verifice dacă preluarea imobilului pe care urma să-l cumpere s-a făcut cu respectarea disp 92/1950 sau nu. Din mărturisirea făcută de pârât rezultă că acesta nu a făcut nici un demers în acest sens, deși pentru a fi apărat de prezumția bunei credințe se impunea să depună diligențe maxime în acest sens.
Or, ignoranța pur subiectivă a pârâtului (care nu făcut nici un fel de cercetări, deși trebuia să facă), nu poate fi echivalată cu aparența înșelătoare suficient de credibilă. Prin urmare, tribunalul în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 1898 cod civil când analizat buna-credință, raportându-se numai la împrejurarea că, imobilul nu s-a aflat pe listele afișate de Consiliul Local al municipiului
Recurenții invocă nerespectarea prevederilor "rezoluto jure dantis, resolvitur jus acipientis" și ținând seama de atitudinea vânzătorului Statul Român, care vânduse un bun care nu-i aparținea. Este evident că pârâtul statul român nu putea fi considerat de bună credință deoarece a cunoscut că a preluat imobilul de la un pensionar, care făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, prevăzute de art. II /1950. așadar imobilul în litigiu nu făcea parte din locuințele care puteau fi înstrăinate în baza 112/1995, coroborat cu Normele metodologice de aplicarea /1995,modificare și completate prin HG.11/1997.
Prin urmare, curtea contată că pârâtul cumpărător nu se poate prevala de bună credință pentru considerentele mai sus reținute.
Prin Decizia 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii de revendicare, întemeiate pe dreptul comun, după ce curtea analizează la punctul II din considerente, raportului dintre legea internă 10/2001 și Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale concluzionează că în procedura de aplicare a 10/2001 poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 al.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, prioritatea normei din Convenție. Prezenta acțiune întemeindu-se pe dispozițiile 10/2001 trebuie analizată și raportat la jursprudența CEDO
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Astfel Curtea Europeană a statuat în mod constant că vânzarea de către stat unui bun al altuia, unor terțe persoane, chiar și în ipoteza în care acestea au fost de bună credință de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv dreptului de proprietate al fostului proprietar, se analizează ca privare de drept din perspectiva aplicării art.1 al 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale. S- concluzionat constant că această privare de drept combinată cu lipsa vreunei despăgubiri este contrară dispoziției legale mai sus invocate.
Această dezlegare fost dată de CEDO în cauza pilot vs România, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14.06.2006, urmată de cauzele Porteanu vs România, publicată în Monitorul Oficial nr. 783/15.09.2006, precum și în cauza Străin, cauza Jujescu, cauza Bob și, cauza Stanciu vs România.
În jurisprudența constantă în cauza, Curtea Europeană menționat că, Convenția nu impune statelor membre să restituie proprietățile confiscate sau despăgubirea victimelor, legiuitorului revenindu-i marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Cu toate acestea, fiind vorba de probleme de interes public, ce justifică anumite măsuri, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență (cauza Blucher împotriva 2005).
Însă odată luată decizia de restituire, ea trebuie aplicată cu suficientă claritate pentru a evita incertitudinile și ambiguitățile în privința persoanelor vizate de măsurile de aplicare.
Datorită faptului că noțiunea de "titlul statului" a suferit diferite modificări în legislația internă și împrejurarea că buna credință nu este definită în legislația românească, aceste inconsecvențe au făcut ca nici practica judiciară să nu fie coerentă întotdeauna) - dând naștere unei incertitudini permanente.
Prin urmare, considerăm că, datorită modificărilor relativ frecvente de jurisprudență sau legislație internă în materia măsurilor reparatorii, jurisprudența Curții Europene reprezintă o constată la care să ne raportăm. Curtea Europeană relevă (în cauza Kats vs. România) o problemă structurală, rezultată din legislația defectuoasă cu privire la restituirea imobilelor naționalizate, vândute ulterior de către stat unor terți de bună credință. Chiar dacă a fost condamnată România în peste o sută de cauze, după ce această problemă a fost relevată prima dată în cauza Străin, în legislația internă nu s-au luat măsuri legislative care să amelioreze situația.
Așadar, printr-o hotărâre irevocabilă s- constatat că imobilul aparținând antecesorilor reclamanților situat în C-N,-, trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și s-a dispus reînscrierea dreptului reclamanților.
Chiar dacă această hotărâre nu s-a pronunțat în contradictoriu cu cumpărătorul, este de necontestat interesul reclamanților de i se restitui apartamentul în natură, fiind un drept patrimonial recunoscut de dreptul român și protejat de art. 1 Protocolul 1 la Convenție. Dacă vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terțe persoane, chiar de bună credință a fost considerat o privare de drept, contrară art. 1 al.1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale și a fost obligat statul român să restituie bunul sau o despăgubire echivalentă valorii acestuia, în cazul în care bunul a fost vândut unui terț de rea credință, este evidentă admisibilitatea acțiunii de constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare.
În ceea ce privește nulitatea antecontractului încheiat de pârâții și, curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond că părțile contractante au fost de rea credință la încheierea acestuia. S-a relevat reaua credință a promitentului vânzător în cele mai sus reținute, iar a promitentului cumpărător este evidentă: acesta știa de existența prezentului litigiu și nu a verificat dacă imobilul a fost revendicat în temeiul 10/2001, după cum recunoaște la interogator. Așadar antecontractul de vânzare cumpărare este nul absolut, ambii contractanți, fiind de rea credință.
Prin urmare, pentru considerentele mai sus reținute, curtea constată incident motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. hotărârea tribunalului fiind nelegală, atât raportat la legislația internă, cât și raportat la jurisprudența generată de aplicarea Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.
În temeiul art. 312 Cod proc.civ. va admite recursul declarat de reclamanții --, -, -, - și - împotriva decizie civile nr. 698/A din 12 decembrie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului C-N, și, împotriva sentinței civile nr. 2874 din 12 martie 2008 Judecătoriei Cluj -N pronunțată în dosar nr-.
În temeiul art. 274 Cod proc.civ. intimații Consiliul Local al municipiului C-N, și vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 1071 lei în favoarea recurentei și 8.330 lei recurenților --, -, -, Și -, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții --, jr, -, - și - împotriva decizie civile nr. 698/A din 12 decembrie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în sensul că respinge apelurile declarate de pârâții Consiliul Local al municipiului C-N, și, împotriva sentinței civile nr. 2874 din 12 martie 2008 Judecătoriei Cluj -N pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă intimații Consiliul Local al municipiului C-N, și la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 1071 lei în favoarea recurentei și 8.330 lei recurenților --, -, -, Și -.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania
- - - - - - -
GREFIER
TARȚA
Red. dact. GC
3 ex/18.05.2009
Jud.apel:,
Președinte:Traian DârjanJudecători:Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania
