Contestație la executare. Jurisprudență. Decizia 397/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr-
DECIZIE Nr. 397
Ședința publică de la 15 octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Gheorghiu
JUDECĂTOR 2: Adriana Elena Gheorghiu
JUDECĂTOR 3: Georgeta
GREFIER:
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de, împotriva deciziei civile nr.622/R din 23 aprilie 2008 Tribunalului Vaslui; cauza având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigarea, câr și la reluarea cauzei, lipsă atât recurenta cât și intimații,- -
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul se află la al doilea termen de judecată; termen acordat pentru lipsă de apărare și a se răspunde excepției inadmisibilității recursului având în vedere calitatea de creditoare a recurentei.
Având în vedere că părțile nu se înfățișează la strigarea pricinii și că, pentru acest termen, prin serviciul registratură, intimații și prin apărător, au depus la dosar concluzii scrise, cauza rămâne în pronunțare pe excepția inadmisibilității.
După deliberare;
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr.4250 din 17 decembrie 2007 Judecătoriei Vasluis -au respins excepțiile inadmisibilității contestației la executare; tardivității contestației la executare; inadmisibilității cererii de intervenție și cea a tardivității cererii de intervenție.
S-a admis contestația la executare formulată de în contradictor cu creditoarea intimată "" V și adjudecatara. S-a admis cererea de intervenție formulată de și s-a dispus anularea titlului executoriu sentința civilă nr.3329 din 17 decembrie 2004 Judecătoriei Vaslui și anularea executării silite.
S-a dispus întoarcerea executării și restabilirea situației anterioare, radierea înscrierii din cartea funciară a actului de adjudecare definitivă nr.181/2003 și a actului adițional din 23.06.2005.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs creditoarea "" V și adjudecatara, recursuri ce au fost respinse prin decizia civilă nr.622/R din 23.04.2008 a Tribunalului Vaslui, decizie irevocabilă.
Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut următoarele:
a susținut că este inadmisibilă contestația la executare formulată de debitor prin prisma art. 399 alin.3 din Codul d e procedură, conform căruia: "In cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac".
Cum în speță titlul executoriu este o hotărâre judecătorească și anume sentința civilă nr.3329 din 17 decembrie 2004 și aceasta a fost emisă în aplicarea prevederilor nr.OG5/2001, debitorul avea potrivit art.8 (2) din aceasta calea acțiunii în anulare, de care nu a uzat, astfel că nu poate accede la beneficiul oferit de art. 399 (3) Cod procedură civilă.
Raționamentele juridice folosite de recurentă nu corespund unei corecte interpretări a concursului normelor juridice amintite.
Astfel, potrivit prevederilor art.10 (2) din nr.OG5/2001 "Prin contestația la executare debitorul poate invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu, cu excepția cazului în care a formulat, potrivit art. 8 (2) din OG5/2001 cerere în anulare împotriva ordonanței de admitere a cererii creditorului".
Acest text de lege, derogă de la prevederile art. 399 (3) Cod procedură civilă iar nu impune aplicarea celor două texte prin coroborare.
Aceasta înseamnă că, prin art. 10 (2) din nr.OG5/2001, legiuitorul a dorit să pună la dispoziția debitorului, care nu a uzat de calea de atac prevăzută de art.8 (2) din ordonanță, posibilitatea ca pe calea contestației la executare, indiferent că aceasta se referă la titlu sau la executarea înseși, posibilitatea apărărilor de fond, chiar dacă titlul executoriu este o hotărâre judecătorească.
Or, în speță, debitorul nu a uzat de prevederile art.8 (2) din nr.OG5/2001, ceea ce înseamnă că putea să se folosească de prevederile art.10 alin.2 din aceeași ordonanță.
Acest mod de interpretare a prevederilor legale citate mai sus este logic și rațional, dacă se are în vedere caracterul necontencios al ordonanței având ca obiect o somație de plată și unde debitorul nu poate formula apărări, invoca excepții sau administra probe, ceea ce ar putea conduce la reținerea unei creanțe neconforme cu datoria reală a debitorului.
Că este astfel rezultă din neluarea în considerare de către instanță a somației de plată a chitanței nr.13688/12.12.2003 referitoare la plata datoriei de 3.000.000 lei (rol) cu titlu contravaloare apă furnizată.
După recurentă, deși această plată s-a făcut înainte de data emiterii somației de plată - sentința civilă 3329/17.12.2004 și nu fost luată în considerare de instanță în sensul micșorării corespunzătoare a creanței reținute conform art. 1 din nr.OG5/2001, nu se mai putea examina niciodată, căci, nu există o cale legală de îndreptarea lucrurilor.
Prin modul de interpretare relevat mai sus, și aplicat și de instanța de fond a fost posibilă corectarea câtimii creanței în sensul luării în considerare a plății respective cu toate consecințele acesteia.
Urmarea celor de mai sus, paradoxul formulat de recurentă - în sensul că pe calea unei contestații la executare se poate reforma o hotărâre judecătorească definitivă și executorie - în realitate nu există, atâta vreme cât însuși legiuitorul permite debitorului ca pe calea art. 10 (2) din nr.OG5/2001 să ajungă la un asemenea rezultat dar, cu condiția să ne aflăm în sfera raporturilor de obligații civile vizate de nr.OG5/2001 și soluționate printr-o ordonanță bazată pe art.1, hotărârea judecătorească dată nu are putere de lucru judecat asupra fondului litigiului și are regimul unei ordonanțe președințiale necontencioase.
Ordonanța pronunțată în condițiile art.1 din nr.OG5/2001 are putere de lucru judecat doar într-o cauză viitoare care, ar avea același obiect, cauză și părți, în sensul că pentru una și aceeași creanță, aceleași părți nu se pot judeca de două sau mai multe ori.
Prevederile art. 9 din nr.OG5/2001 sunt nerelevante în cauză, căci, contestația la executare pornește întotdeauna de la un titlu executoriu, fie și o hotărâre judecătorească, definitivă sau irevocabilă, dar, art.10 (2) din aceeași ordonanță permite totuși apărări de fond împotriva acesteia, dar, numai dacă nu s-a uzat de calea de atac împotriva ei, rațiunea fiind că nu ar fi echitabil ca partea să beneficieze de două căi de atac împotriva unui titlu, dar, pentru aceleași apărări sau excepții.
Pentru considerentele de mai sus, tribunalul apreciază că și motivul nr.1 din recursul adjudecatarei este nefondat.
Practica judiciară citată de recurentă, chiar dacă oglindește fidel teza exprimată de aceasta prin primul motiv de recurs, nu este obligatorie pentru acest tribunal, având în vedere prevederile art.2 (3) din Legea nr.304/2004 conform cărora judecătorii sunt independenți, imparțiali și se supun numai legii în scopul înfăptuirii justiției (art.1 din aceeași lege).
Legat de rezolvarea motivului de recurs de mai sus se impune analizarea motivului de recurs nr.3 formulat de creditoare cu privire la excepția tardivității contestației în raport de art. 401 alin.1 Cod procedură civilă care stabilește un termen de 15 zile pentru a se contesta un act de executare.
In acest sens, recurenta creditoare a solicitat ca punctul de început al termenului de prescripție să fie socotit de la data actelor de executare comunicate debitorului la datele de 19 septembrie 2003, 8 iunie 2004 sau 5 iulie 2005.
Reținerea termenului de 3 ani de către instanța de fond este o eroare.
Potrivit prevederilor art.405 (1) Cod procedură civilă "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel".
Instanța a făcut aplicațiunea acestui text de lege deoarece potrivit art. 401 ind.1 pct.1 din același cod "Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cerere executarea silită".
In speță, prin cererea depusă în ședința publică din 05 mai 2006 ( 47, dosar fond) a făcut precizarea obiectului contestației sale ca fiind la titlu, ceea ce a atras incidența prevederilor referitoare la prescripția dreptului la executare de 3 ani.
Susținerile recurentei din acest motiv ar fi corecte numai dacă s-ar referi la executare, ipoteză însă care nu mai există în speță din momentul restrângerii acțiunii prin cererea din 05 mai 2006 numai la contestația la titlu.
Pentru considerentele de mai sus, acest motiv de recurs nu poate fi primit, respectiv pentru aceleași argumente tribunalul va respinge și motivul de recurs nr. 2 din recursul adjudecatarei.
Recurenta creditoare a susținut prin întâmpinarea depusă la fond ( 59) că cererea de intervenție în interes propriu formulată de, soția debitorului, este tardivă pentru aceleași considerente pentru care a susținut că și acțiunea principală a lui este tardivă.
Conform art. 401 (2) "Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un drept real asupra unui bun urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului".
Dacă terțul pierde termenul de mai sus, legiuitorul i-a oferit posibilitatea de la art.401 (3) Cod procedură civilă conform căreia "Neintroducerea contestației în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică pe cel de al treilea să-și realizeze dreptul pe calea unei acțiuni separate, în condițiile legii".
Este adevărat că intervenienta nu a uzat de calea unei acțiuni separate pentru a-și revendica drepturile din bunul codevălmaș supus executării, ci de cea a intervenției în interes propriu în această cauză, dar, la termenul din 28 iunie 2006 ( 58), 20 iulie 2006 (61), 13 septembrie 2006 (62), 4 octombrie 2006 (74) ori 11 octombrie 2006 ( 75) creditoarea sau adjudecatara nu au cerut disjungerea soluționării acestei cereri, astfel că, se poate aprecia că acestea au achiesat la modalitatea procesuală aleasă de intervenientă.
Aceste părți au criticat cererea de intervenție pentru diverse alte aspecte, dar, nu s-au opus soluționării acesteia în această cauză, ceea ce într-o interpretare logică și sistematică a prevederilor legale amintite mai sus conduce la concluzia că, dacă cererea ar fi fost tardivă după prevederile art.401 (2) Cod procedură civilă ea tot nu putea fi respinsă pe acest aspect pentru că era în termen după prevederile art. 401 (3) Cod procedură civilă, ca acțiune separată.
Cu aceste completări ale considerentelor sentinței de fond, tribunalul apreciază că soluția primei instanțe este judicioasă și pentru aceste argumente va respinge ambele motive de recurs privind tardivitatea acestei cereri.
Referitor la admisibilitatea cererii de intervenție instanța de fond a reținut că aceasta este admisibilă dacă se au în vedere prevederile art. 49 și 400 Cod procedură civilă în sensul că acestea nu interzic accesul intervenientei în proces chiar dacă nu a cerut partajarea bunului comun.
Recurentele au susținut că în raport de prevederile art.49 Cod procedură civilă intervenienta nu are un interes propriu în cauză, deoarece datoriile pentru care s-a început executarea silită sunt comune, bunul supus executării este comun și permis pentru o astfel de executare.
In sensul acestei interpretări s-a invocat și o sentință a unei instanțe judiciare din
Referitor la cererea de intervenție este de reținut că potrivit art. 32 lit. din Codul familiei, soții răspund cu bunurile comune pentru b) obligațiile ce au contractat împreună.
Conform art.35 din același cod: "Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele".
Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț".
Cum în cadrul unei executări silite este greu de presupus că un soț ar da consimțământul său pentru ca bunul comun să fie înstrăinat în cadrul unei executări silite pornite împotriva acestuia, legiuitorul a reglementat situația prin art. 400 ind. 1 Cod procedură civilă conform căruia ". bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă la cererea părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare".
Prin urmare, cum consimțământul intervenientei nu era dat pentru executarea unui bun comun, recurenta trebuia ca în baza art.400 Cod procedură civilă fie să ceară partajul, fie să o introducă în proces și pe intervenientă, pentru obține un titlu executoriu și împotriva acesteia, mai ales că datoria era comună și se putea răspunde cu un bun comun pentru aceasta, fără a mai fi nevoie de un partaj.
Cum creditoarea nu a făcut acest lucru, intervenienta a rămas ca fiind o terță persoană față de raportul execuțional creat între părți, astfel că aceasta putea oricând să-și revendice partea sa din bun, fie pe calea contestației la executare, cum a procedat prin intervenția sa, fie separat printr-o acțiune în justiție.
Sub acest aspect sentința instanței de fond este conformă cu legea, astfel că ambele recursuri pe această temă vor fi respinse ca nefondate.
Nici criticile referitoare la soluționarea fondului cauzei nu pot fi primite deoarece conform art.129 (5) Cod procedură civilă judecătorii au obligația să afle adevărul în cauză și să aplice legea în mod corect, obligație pe care instanța și- îndeplinit-o prin luarea în considerare a chitanței referitoare la plata sumei de 3.000.000 lei, ceea ce a condus la reținerea concluziei că cererea creditoarei bazată pe art.1 din nr.OG5/2001 este greșită, deoarece s-a bazat pe o creanță incertă și discutabilă.
Toate controversele pe acest aspect purtate în timpul soluționării contestației întăresc concluzia instanței, potrivit căreia nu a fost aleasă bine calea art.1 din nr.OG5/2001 pentru recuperarea datoriei, ci o alta s-ar fi impus, în cadrul căreia părțile să poată dezbate în contradictoriu limitele datoriei.
In concluzie, cele două recursuri sunt nefondate cu privire la soluționarea fondului cauzei, în legătură cu care se constată că este corect, și în limitele investirii instanței.
a formulat recurs împotriva deciziei civile 622/R din 23.04.2008 a Tribunalului Vaslui și a sentinței civile 4250/2007 a Judecătoriei Vaslui, pe care le critică ca fiind nelegale și netemeinice după cum urmează:
- în mod greșit tribunalul a calificat calea de atac împotriva sentinței civile 4250 ca fiind recurs și nu apel. Recurenta invocă dispozițiile art.401 al.2 Cod procedură civilă, respectiv "contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului ", situație pe care a invocat-o intervenienta, astfel că în prezenta contestație calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond era apelul, iar nu recursul;
- decizia tribunalului nu a fost motivată, pretinde recurenta, a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale și nu a avut în vedere natura actului juridic dedus judecății, deoarece printr-o interpretare și aplicare corectă a legii atât contestația la executare cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de nu erau admisibile.
Prioritar se reține că recursul este inadmisibil pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
Prin contestația introductivă de instanță debitorul a solicitat în contradictor cu creditoarea "" V și adjudecatara anularea titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.3329/2004 a Judecătoriei Vaslui, sentință prin care a fost somat contestatorul să achite creditoarei suma de 12.157.092 lei. Sentința civilă 3329 fost dată cu drept de a formula cerere în anulare în 10 zile de la comunicare (o singură cale de atac).
Contestația a fost formulată în baza art.399 al.2 și urm. Cod procedură civilă și soluționată prin sentința civilă nr.4250/17 decembrie 2007 Judecătoriei Iași, menținută prin decizia civilă nr.622/R/2008 a Tribunalului Vaslui, decizie irevocabilă, pronunțată în recursul formulat de.
Potrivit art.299 Cod procedură civilă hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului.
O situație specială este aceea a hotărârilor pronunțate, între altele într-o contestație la titlu, ca în speța de față, caz în care aceste hotărâri pot fi atacate numai cu căile de atac cu care putea fi atacat titlul, operând principiul accesoriul urmează soarta principalului (402 al.3 Cod procedură civilă).
În speță, în conformitate cu dispozițiile art.3 pct.3 Cod procedură civilă, curțile de apel judecă, în calitate de instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Potrivit art.377 alin.2 pct.4 Cod procedură civilă sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs, în speță decizia civilă 622/R/2008 a Tribunalului Vaslui este irevocabilă.
Așa fiind, decizia tribunalului fiind pronunțată în recurs și deci irevocabilă, ea nu mai poate fi atacată pe calea recursului.
În cauză constatându-se că intimata recurentă a uzat de calea de atac a recursului, față de principiul unicității care funcționează în materia căilor de atac, precum și al dublului grad de jurisdicție, se reține că al doilea recurs declarat este inadmisibil și va fi respins, ca atare.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul formulat de, împotriva deciziei civile nr.622/R din 23.04.2008 pronunțată de Tribunalul Vaslui, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.10.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Vaslui:
- --
-
-
20.2008.-
2 ex.-
Președinte:Elena GheorghiuJudecători:Elena Gheorghiu, Adriana Elena Gheorghiu, Georgeta
