Contestație la executare. Jurisprudență. Decizia 404/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE
DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE
CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZI A CIVILĂ NR. 404/
Ședința publică din 18 decembrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mariana Stan judecător
JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
Judecător: - -
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de intimatul, împotriva împotriva deciziei civile nr.300 din 15 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr.5323/2005.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: recurentul-intimat asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.112/2006, emisă de Baroul A-Cabinet individual și intimatul-contestator, asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale de la dosar cu nr.498/2008, eliberată de Baroul A, care răspunde și pentru intimații-contestatori, - și.
Procedura, legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier ul de ședință, după care:
Avocat depune la dosar, din partea intimaților-contestatori borderou cu acte și întâmpinare, pe care le comunică și recurentului-intimat, prin apărător.
Părțile prezente precizează pe rând că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Avocat, având cuvântul pentru recurentul-contestator, susține oral recursul așa cum a fost motivat în scris și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civ. apreciind că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Prima critică vizează încălcarea dispozițiilor art.315 Cod pr.civ., instanța de apel nu a respectat dispozițiile de îndrumare date prin decizia de casare; nu a analizat dacă este sau nu datorie comună a soților, deși s-au făcut probe în acest sens. Instanța de casare era obligată să analizeze apelul numai sub aceste aspecte.
Mai arată că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că imobilele urmărite sunt aceleași cu cele care au făcut obiectul procesului soluționat prin decizia civilă nr.551/2001, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare. În consecință, bunurile au revenit în patrimoniul .ui și, în mod greșit s-a admis contestația la executare.
A doua nelegalitate constă în încălcarea dispozițiilor art.294 alin.1 Cod pr.civ. cu referire la schimbarea cauzei. În apel, după casare, se susține de că este proprietarul terenului în baza contractului din anul 1991. La instanța de fond a susținut că este proprietar în temeiul contractului din 1994.
În al treilea rând, este greșit să se rețină că actul din 1991 ar fi putut constitui un temei al dreptului de proprietate al terenului pentru. . de teren, nu era proprietar de teren la acea dată, întrucât nu-i fusese reconstituit dreptul de proprietate de către comisia de fond funciar.
Recurentul a formulat cerere de înscriere în fals asupra contractului din anul 1991 și din rezoluția parchetului rezultă că a mai fost formulată plângere împotriva aceluiași înscris; parchetul a reținut că nu poate stabili cine este autorul falsului și că s-a disjuns cauza privind urmărirea penală pentru a se identifica autorii falsului, dar important este că se reține falsul. Intimații nu au atacat niciodată rezoluția parchetului. În ce privește uzul de fals, parchetul reține că există fapta, dar nu poate fi antrenată răspunderea penală, lipsind latura obiectivă. De aici, rezultă că înscrisul din anul 1991 este un fals. Făptuitorii puteau să ceară continuarea procesului penal pentru a dovedi că nu au săvârșit fapta.
Cu raportul de expertiză s- dovedit identitatea imobilelor iar prin administrarea probei testimoniale s-a demonstrat că datoria contractată de a fost pentru cumpărarea unor materiale necesare edificării acestui imobil.
În temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civ. solicită admiterea recursului, modificarea deciziei tribunalului în sensul admiterii apelului declarat de intimat și respingerea contestației la executare, cu cheltuieli de judecată.
Avocat, având cuvântul pentru intimații-contestatori, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei tribunalului ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 400 lei, potrivit chitanței depusă la dosar. Decizia instanței de apel corespunde întrutotul îndrumărilor date prin decizia de casare. În decizia tribunalului se reține că imobilul a iești valabil din proprietatea lui, prin contractul de vânzare-cumpărare.
În ce privește critica privind neanalizarea aspectului privind datoria contractată, respectiv dacă a fost comună sau nu, s-a reținut că nu trebuia să se mai verifice acest aspect. Dacă ar fi fost vorba de o datorie comună, ar fi trebuit să se realizeze un partaj de bunuri comune.
Referitor la susținerea cum că s-a schimbat cauza, prin indicarea acelui contract de dobândire a proprietății de către, consideră că aceasta este nefondată. Contractul din anul 1991 nu a fost constatat fals, la dosarul cauzei nu există un înscris în acest sens. În rezoluția parchetului se reține că falsul nu a fost săvârșit de intimații din prezenta cauză.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului civil de față, a reținut următoarele:
La data de 4 iunie 2003, sub nr.769 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Topoloveni contestația la executare silită formulată de contestatorii, - și în contradictoriu cu, solicitând anularea procesului-verbal de licitație publică, întocmit la 15 noiembrie 2002 de către executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria Topoloveni în dosarul nr.16/2002, privind vânzarea la licitație publică a două case și a unui teren de 1000. imobile situate în comuna, sat, județul A, precum și anularea tuturor actelor emise ulterior întocmirii procesului-verbal, cât și a formelor de executare silită întocmite în dosarul amintit.
Se motivează contestația în sensul că au înstrăinat fiului lor, terenul de 1000. și casa nouă, situată pe acesta, în anul 1990, construcția nefinalizată, prin actul de vânzare-cumpărare nr.1044/31.03.1999.
Ulterior, creditorul a solicitat vânzarea la licitație publică a imobilelor amintite, obținând adjudecarea acestora în contul pretinsei sale creanțe, fără a avea un titlu executoriu împotriva lui - și, acesta din urmă fiind proprietarul bunurilor scoase la licitație.
În subsidiar, în cazul în care nu se va reține că este proprietarul imobilelor se invocă caracterul acestora de bunuri comune ale lui - și, creditorul având posibilitatea să urmărească numai bunurile proprietatea exclusivă a debitorului său.
Contestatorii au invocat atât prescrierea dreptului de a cere executarea silită, cât și perimarea executării prin trecerea a 6 luni de la ultimul act de executare.
Se susține că titlul executoriu - contractul autentic de împrumut - nu întrunește condițiile impuse de lege pentru a fi pus direct în executare silită, aspect ce atrage nulitatea absolută a tuturor actelor de executare silită.
O altă apărare vizează publicațiile de vânzare pentru fiecare termen, fără ca imobilele să fie evaluate la zi, la valoarea lor de circulație, prețul de adjudecare fiind derizoriu.
Prin sentința civilă nr.661/05.11.2003 pronunțată de Judecătoria Topoloveni în dosarul nr.669/2003, s-a admis contestația la executare, cu consecința anulării vânzării făcută prin procesul-verbal de licitație din 15.11.2002 de către executorul judecătoresc.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că intimatul, în prealabil, trebuia să solicite partajarea bunurilor imobile, potrivit art.493 Cod procedură civilă dintre autorul și soția sa -, în condițiile în care debitor conform contractului de împrumut este doar.
Prin urmare, executorul judecătoresc a vândut bunuri care nu aparțin debitorului, vânzarea fiind nulă.
Analizându-se contractul de împrumut, s-a reținut că acesta a fost garantat de către debitor cu suprafața de teren de 4,40 ha. teren situat în comuna, satul, județul A, teren proprietatea lui, debitorul, așa cum rezultă din adeverința nr. 730/1994 și adeverința nr.557/1997.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorii și intimatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului declarat de intimatul se susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de fond nepronunțându-se asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi, cu referire la decizia civilă nr.551/2.04.2001 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr.595/2001, rămasă irevocabilă, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că proprietarul imobilelor este contestatorul.
Se mai susține că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate, excepția tardivității și excepția lipsei calității procesuale active a contestatorilor și -.
În motivarea apelului declarat de către contestatori se susține că sentința este nelegală, deoarece nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de către aceștia, excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, ca efect al perimării.
Instanța de fond nu a avut în vedere contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 1019/1999 și faptul că în cuprinsul contractului de împrumut se prevede că împrumutul este fără dobândă, iar executorul judecătoresc a calculat penalități fără a avea titlu.
Prin decizia civilă nr.135 din 28 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr.1529/2004, a fost respins ca lipsit de interes apelul declarat de către contestatori și respins ca nefondat apelul declarat de intimatul.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică.
Astfel, a fost avută în vedere decizia civilă nr.551/2.04.2001, iar contestația la executare a fost admisă deoarece bunurile supuse executării silite sunt bunuri comune ale soților și - și nu pentru faptul că aceste bunuri sunt proprietatea lui, cum eronat se susține.
Prin decizia civilă amintită s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că proprietarul bunurilor nu este, urmare constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.1044/31.03.1999, fără a se reține cu autoritate de lucru judecat că aceste bunuri sunt proprietatea exclusivă a lui.
Instanța a constatat că în mod corect a fost reținută prezumția de comunitate, în raport de actele și lucrările dosarului, din care rezultă că imobilul este dobândit în timpul căsătoriei celor doi soți.
Întrucât în cauză bunul nu a fost predat silit, contestația nu este tardivă.
Excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei - a fost privită ca neîntemeiată și respinsă ca atare, întrucât aceasta are un drept asupra bunurilor comune supuse executării silite.
Apelul declarat de contestator a fost respins ca lipsit de interes din moment ce instanța de fond a admis contestația la executare formulată de către aceștia, cu anularea formelor de executare.
Cât privește excepția perimării executării, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece nu au trecut 6 luni de la ultimul act de executare, în cauză intervenind cauza de întrerupere prescripției, respectiv contestația la executare, soluționată irevocabil în 31.08.2001, iar cererea de reluare a vânzării silite a fost formulată la 19.11.2001 deci în termenul de 6 luni.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs contestatorii și intimatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului contestatorii și intimatul au invocat motive de nelegalitate.
Prin decizia civilă nr.867/R/23.06.2005 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTIa fost admis recursul declarat de intimatul împotriva deciziei civile nr. 135 din 28.02.2005 a Tribunalului Argeș, în dosarul nr.1529/2004, casată decizia, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal.
Totodată, a fost respins recursul declarat de contestatorii, și - împotriva aceleiași decizii civile.
Pentru a pronunța în acest sens, Curtea a reținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat între și - în calitate de vânzători și în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 2019 din 30.11.1991, nu a fost analizat de către instanța de fond și nici de către instanța de apel, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, pentru a verifica dacă terenul vândut prin actul de vânzare mai sus menționat este același cu cel care constituie garanție în contractul de împrumut încheiat între și intimatul, dacă este bun propriu sau bun comun și dacă este inclus în suprafața de 4,4 ha. proprietatea lui.
De asemenea, s-a mai reținut de către C că se impune efectuarea de probe și verificarea dacă împrumutul făcut de a fost folosit în scop comun de către soți, urmând să se stabilească dacă se poate vorbi de datorie comună.
Privitor la recursul declarat de contestatori, s-a reținut de către C că este nefondat, deoarece în mod corect tribunalul a respins apelul ca fiind lipsit de interes, în condițiile în care a fost admisă contestația și anulate formele de executare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței de apel sub nr.5323/2005.
Soluționând cauza în rejudecare, după completarea probatoriului, examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, tribunalul a respins ca lipsit de interes apelul contestatorilor și ca nefondat apelul intimatului, prin decizia civilă nr.300 pronunțată la data de 15 martie 2006.
În adoptarea acestei soluții, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2019/1991 (38, dosar fond) contestatorii - și au înstrăinat fiului lor un teren în suprafață de 1,5 ha. situat în moșia "" împreună cu imobilul casă cu etaj și garajul amplasate pe acest teren, edificate de către cumpărător în anul 1991, în schimbul prețului de o sută de mii de lei.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză de expert (23-30) a reținut instanța de apel că imobilele urmărite sunt aceleași cu cele care fac obiectul contractului de vânzare cumpărare mai sus analizat, a cărui valabilitate nu a fost contestată de către intimat.
Chiar dacă prin decizia civilă nr.551/2.04.2001 pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr.595/2001, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1044/31.03.1999 prin care înstrăinase imobilele urmărite fiului său, acestea au ieșit totuși valabil din patrimoniul debitorului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2019/1991 invocat de ca mod de dobândire a bunurilor supuse executării în cadrul contestației la executare.
S- reținut că executorul judecătoresc a vândut bunuri care nu aparțin debitorului, astfel că vânzarea este nulă.
Pentru aceste considerente instanța de apel a constatat ca fiind legală sentința atacată de admitere a contestației și de anulare a vânzării făcută prin procesul-verbal de licitație din 15.11.2002 de către executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria Topoloveni -.
Totodată, tribunalul a reținut că nu se mai impune verificarea împrejurării dacă împrumutul contractat este sau nu datorie comună a celor doi soți față de considerentele expuse.
Pentru aceste considerente apelul declarat de intimatul a fost privit ca nefondat și respins ca atare.
În ceea ce privește pe apelanții-contestatori, tribunalul a constatat că decizia civilă nr.135 din 28.02.2005 pronunțată de Tribunalul Argeș, prin care s-a soluționat apelul acestora a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr.877/R/23.06.2005 prin care s-a respins recursul declarat de aceștia împotriva deciziei tribunalului mai sus menționată.
În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă și respectarea termenului statuat de art.301 din același cod, împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs intimatul, invocând următoarele motive:
Într-o primă critică se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
În dezvoltarea criticii se arată, în esență, că instanța de trimitere nu a respectat cele trei îndrumări obligatorii trasate în decizia de casare, respectiv să se verifice dacă imobilele urmărite sunt aceleași cu cele care au făcut obiectul litigiului soluționat prin decizia civilă nr.551/20.04.2001; dacă terenul aferent construcțiilor face parte din cel pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate debitorului și dacă datoria contractată de acesta a fost proprie sau comună cu soția sa.
O altă critică vizează raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a dovedit că imobilele urmărite sunt aceleași cu cele care au făcut obiectul procesului soluționat prin decizia civilă nr.551/20.04.2001, care a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1044/31.03.1999, prin care îi înstrăinase imobilele urmărite fiului său, contestatorul.
Se arată că efect al nulității actului de înstrăinare imobilul a revenit în patrimoniul .ui și nu poate pretinde că este proprietarul terenului aferent construcțiilor, în temeiul unui alt contract de vânzare-cumpărare încheiat cu tatăl său în anul 1991, întrucât nu a invocat acest act ca temei al contestației sale. Această cerere a fost formulată direct în apel, după casarea cu trimitere. Prin admiterea ei instanța a încălcat prevederile art.294 alin.(1) Cod procedură civilă, conform căruia "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".
Se mai susține că actul încheiat în anul 1991nu este să transfere proprietatea terenului deoarece .ui încă nu-i fusese reconstituit dreptul de proprietate și eliberat titlul de proprietate de către Comisia Județeană de Fond Funciar A, acesta este și motivul pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1999, contract care nu-și justifică rațiunea dacă ar fi fost deja proprietar.
Ultimul motiv de recurs privește terenul de 1068. care este urmărit odată cu construcția edificată pe acesta, întrucât este proprietatea debitorului, fiind inclus în titlul de proprietate care i-a fost eliberat. De aceea, urmărirea terenului poate și trebuie să continue.
În dezvoltarea criticii se arată că prin depoziția martorului a dovedit că datoria contractată de a fost folosită pentru edificarea construcției urmărite, adică pentru dobândirea unui bun comun. A relatat martorul că această împrejurare este de notorietate în comună. Martorul Gac onfirmat cele susținute de primul martor.
Ca urmare, casa poate fi urmărită în temeiul art.32 lit.c) din Codul familiei, text de lege încălcat de instanța de apel.
Se concluzionează că instanța a aplicat greșit prevederile art.399 și art.401 alin.2 Cod procedură civilă.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a respingerii contestației la executare, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 02 octombrie 2006 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, pentru trimiterea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești în vederea cercetărilor penale conform procedurilor înscrierii în fals. Înscrisul defăimat de către recurent îl reprezintă actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2019/1991 a cărei xerocopie se găsește la filele 38-39 dosarului de fond.
Cererea de repunere pe rol a fost formulată de către recurentul la data de 13 octombrie 2008, judecata fiind reluată la 06 noiembrie 2008. La cerere a fost anexată rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești nr.5618/P/2006 din 21.07.2008, prin care a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale în cauză privind pe făptuitorii și, cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.288 alin.1 Cod penal, respectiv infracțiunea de fals.
În adoptarea acestei soluții s-a reținut că fapta imputată nu a fost comisă de către aceștia și pentru art.291 Cod procedură penală nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii subiective.
Examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticile invocate, Curtea constată recursul ca fondat pentru cele ce se vor prezenta:
În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, cât și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului - art.315 alin.(1) Cod procedură civilă.
În sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date de către instanța de recurs, problemelor de drept pe care le ridică soluționarea litigiului, cât și necesității administrării probelor dispuse.
Instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări pentru corecta stabilire a situației de fapt, întrucât aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, trebuie urmărite, fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.
față de aceste îndrumări de către instanță atrage casarea hotărârii pronunțate pentru încălcarea prevederilor art.315 Cod procedură civilă.
Examinând decizia civilă nr.300 din 15 2006 pronunțată de Tribunalul Argeș se constată că au fost respinse recursurile contestatorilor și intimatului, cu consecința menținerii soluției adoptate de prima instanță.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilele aflate în litigiu au ieșit valabil din patrimoniul debitorului, fiind dobândite de prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2019/1991, în consecință au fost vândute bunuri care nu aparțin debitorului, vânzarea fiind astfel nulă.
Totodată, instanța de trimitere a apreciat că nu se mai impune verificarea împrejurării dacă împrumutul contractat este o datorie comună a celor doi soți.
Prin decizia de casare nr.867/23.06.2005 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTIs -a dispus ca instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării, să verifice dacă terenul vândut prin actul nr.2019/1991 încheiat între și, este același cu cel care constituie garanție în contractul de împrumut încheiat între și; să se stabilească dacă terenul este bun propriu sau bun comun și dacă este inclus în suprafața de 4,4 ha. proprietatea lui; să se verifice dacă împrumutul făcut de a fost folosit în scop comun de către ambii soți, dacă este o datorie comună.
Verificând decizia recurată în raport de prima critică încadrată în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, ce vizează nerespectarea dispozițiilor art.315 din același cod, se constată că este întemeiată.
Tribunalul, ca instanță de trimitere, era ținut de îndrumările din decizia de casare, dar a soluționat apelul cu nerespectarea acestora și încălcarea prevederilor art.315 Cod procedură civilă, așa cum de altfel se reține în partea finală a considerentelor deciziei recurate.
Pentru aceste considerente, recursul intimatului este privit ca fondat și va fi admis ca atare, în temeiul art.312 alin.(5) Cod procedură civilă, casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare pentru respectarea de către instanța de apel a îndrumărilor trasate prin decizia civilă nr.867/R/23 iunie 2005 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr.1322/Civ/2005.
Cu ocazia rejudecării, vor fi verificate și celelalte critici formulate de către recurent, a căror analiză este de prisos față de soluția adoptată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de intimatul, împotriva deciziei civile nr.300 din 15 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr.5323/civ/2005, intimați fiind contestatorii, și .
Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la ribunalul Argeș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 decembrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
4 ex./19.12.2008
Jud.apel: /Gh.
Președinte:Mariana StanJudecători:Mariana Stan, Daniel Radu
