Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1016/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1016/
Ședința publică din 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu
JUDECĂTOR 3: Benone Fuică
Grefier - - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.716/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți )., intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL GALAȚI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL GALAȚI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenta-pârâtă MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, intimații-reclamanți )., și intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL GALAȚI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL GALAȚI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recurentul-pârât a solicitat judecarea recursului în lipsă;după care:
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat și excepții de invocat iar recurentul-pârât solicitat judecarea recursului în lipsă constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.716/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respinsă acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă ca nefondată excepția prescripției.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții () și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă J B, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați.
Au fost obligați pârâții către reclamanți la plata sporului de 50% risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 01.01.2005 la zi.
A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța hotărârea judecătorească,prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată sub nr.1693/121/1.04.2008 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanții () și de la Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, personal auxiliar de specialitate începând cu data de 01.01.2005, conform deciziei nr. 386/26.05.2006 și respectiv nr. 432/12.06.2006 a Curții de APEL GALAȚI, definitive și irevocabile au chemat în Judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă J B, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâților în solidar, la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 calculat la salariul brut de încadrare, începând cu 01.01.2005 la zi, precum și acordarea acestui spor și pentru viitor.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au arătat că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul brut lunar".
Ulterior, prin art. 50 din nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din Nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și ale categoriilor de personal din sistemul justiției.
Acest ultim act normativ a abrogat în totalitate nr.OUG 177/2002.
OUG nr. 177/2002 prevedea expres în art. 50 că abrogă și Legea nr. 50/1996. În art. 41 din OUG nr. 27/2006 se prevede că se abrogă numai nr.OUG 177/2002 nu și Legea nr. 50/1996.
În atare situație apreciază că dreptul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și, pe cale de consecință, el trebuie acordat în continuare.
La data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezultă din condițiile în care se desfășoară activitatea, acestea fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Condițiile de risc și suprasolicitare, după opinia noastră nu s-au schimbat ci, dimpotrivă s-au acutizat, întrucât odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție, calitatea actului de justiție și eficiența sporită a acestuia. În situația existenței un sistem legislativ stufos și uneori contradictoriu și a unor condiții de muncă neadecvate etapei actuale, s-a ajuns la creșterea celor doi factori de risc. Nu în ultimul rând, creșterea volumului de activitate, care potrivit statisticilor, a crescut în fiecare an, presupun implicit o suprasolicitare neuropsihică sporită.
Așadar, dacă în anul 1996, Statul Român și instituțiile acestuia au apreciat și recompensat munca magistraților și în concordanță cu riscul și suprasolicitarea neuropsihică, acordând un spor de 50% din salariul de bază lunar, nu există nici un argument legal care să sisteze acest drept, după anul 2003 și în prezent.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, prin întâmpinare a apreciat cererea ca inadmisibilă solicitarea reclamanților depășind atribuțiile puterii judecătorești, stabilirea drepturilor salariale fiind atributul puterii legislative.
A invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.01.2005 - 07.04.2005 în raport de disp. art. 1 alin. 1 din Decretul 167/1958.
A chemat pârâtul în garanție Ministerul Finanțelor Publice conform art. 60 - 63.pr.civ.
Pe fondul cauzei pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii pe motiv că dreptul solicitat a fost abrogat potrivit art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
În motivarea cererii de chemare în garanție a solicitat ca în cazul admiterii cererii de chemare în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Prin întâmpinare Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere inexistența unui raport juridic de muncă între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând cererea formulată tribunalul a reținut următoarele:
Excepția inadmisibilității invocată de pârât nu invocă o condiție specială care să privească dreptul de exercitare a acțiunii ci este o simplă apărare a pârâtului fiind tratată ca atare de instanță.
Excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2005 - 07.04.2005 a fost respinsă pentru următoarele considerente:
teoretic s-ar putea invoca că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la apariția OG83/2000, însă unul dintre principiile fundamentale ale ordinii de drept este acela de a te conforma legilor în vigoare.
Dreptul era abrogat în mod expres. A ataca automat o lege care abrogă anumite drepturi înseamnă a cere tuturor cetățenilor o asemenea diligență extremă de a formula acțiune în justiție împotriva unui text de lege (abrogare expresă sau tacită).
Este evident că nu-și găsește aici aplicarea principiului nemo censetur ignorarem legem. Cetățeanul are obligația doar de a cunoaște legile dintr-o țară, de a nu invoca necunoașterea lor însă nu de a analiza cu mare atenție legalitatea mecanismelor de adoptare a normelor legale, în condițiile în care legile se bucură de prezumția de legalitate.
Instituția prescripției dreptului la acțiune pornește de la rolul sancționator al comportamentului pasiv al creditorului și de la asigurarea raporturilor juridice. Pentru a avea rol sancționator trebuie să existe posibilitatea concretă și efectivă de a apăra acest drept și nu ipoteze iluzorii și ideale. Dreptul la acțiune putea fi exercitat în condițiile în care o lege îl abrogă expres iar legea se bucură de prezumția de legalitate. A susține că dreptul putea fi exercitat odată cu apariția OG 83/2000 înseamnă a solicita reclamanților o diligență excesivă. Ar cădea în sarcina acestora misiunea analizării atente și profesioniste a legilor de abrogare. Considerăm că nu este o diligență rezonabilă pentru că aceasta ar însemna datoria justițiabilului de a ataca toate actele normative ca o acțiune preventivă ceea ce nu poate fi reținut de instanță.
Atât timp cât nu a existat posibilitatea concretă și efectivă de a cere dreptul nu poate începe a curge termenul de prescripție. De altfel, reclamanții nici nu au cunoscut de existența dreptului, de supraviețuirea acestui drept. Atât timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut nu se poate susține că titularul dreptului este neglijent și se justifică aplicarea instituției prescripției.
Reclamanții nu puteau cunoaște existența dreptului decât odată cu decizia pronunțată în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție întrucât așa cum observăm art. 42 OG83/2000 prin tehnica sa de redactare creează clar "aparența de nedrept". Dreptul a fost luat prin lege reclamanților, aceasta se spunea prin dispozițiile OG83/2000.
Ceea ce fundamentează acordarea acestui drept și pentru perioada 2000 - 2005 constituie încălcarea dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului, adică depășirea limitelor legii de abilitare. Adică actul subsidiar normei principale prin care se abrogă drepturile magistraților pe aceste sporuri. Orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispozițiile constituționale în condițiile în care cercetarea se face de către un specialist în drept, ori nu se analizează și cercetează legalitatea normei în raport cu legea de abilitare deoarece se presupune că măcar Guvernul respectă limitele mandatului primit de la Parlament. impune justițiabilului să cerceteze și să observe dacă instituțiile statului atunci când adoptă norme de drept respectă limitele legii de abilitare înseamnă a impune o continuă analiză și perfecționare în materia dreptului și a crea prezumția de nelegalitate. Această susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa lor de suspiciune în legile țării, lipsa de suspiciune neputând fi tradusă ca o lipsă de acțiune (diligență), delăsare, nepăsare în apărarea drepturilor lor cu atât mai mult cu cât verificarea îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu justițiabililor.
Actul normativ care abrogă drepturile magistraților chiar dacă avea vicii de procedură, aceste vicii nu puteau fi descoperite la o analiză normală a OG83/2000, iar la acest moment Statul (prin instituțiile sale), respectiv pârâții, nu poate invoca propria culpă și eventual să transfere această culpă justițiabililor. Culpa aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative nelegale, fără a avea abilitatea legală, iar această culpă nu poate priva pe reclamanți de drepturile lor. Dacă legea ar fi creat o puternică aparență de nedrept atunci cu siguranță în cei 8 ani de zile reclamanții care au și calitatea de magistrați ar fi atacat- Prin urmare nu poate fi sancționat un cetățean pentru neacordarea unui drept pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de OG nr. 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă interpretările diferite date de instanțe.
Având în vedere faptul că drepturile magistraților la sporuri au fost abrogate în mod expres prin nr.OG 85/2000 se creează o puternică "aparență de nedrept" prin modul deficitar de redactare, care nu corespunde exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că "o normă este <previzibilă> numai dacă atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (Cazul împotriva României, 2000), iar "[] cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În cazul de față, trebuie constatat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicției dreptului.
Este de forța evidenței faptul că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci fiecare persoană (diligentă) afectată de dispozițiile nr.OG 83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de șapte respectiv opt ani pentru clarificarea normei juridice. În acest context, al ambiguităților juridice, al nesiguranței interpretării nu poate fi sancționat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale nu era recunoscut. Or, dreptul material la acțiune curge de la data recunoașterii dreptului.
În măsura în care s-ar considera că dreptul la acțiune al reclamanților s-ar fi născut odată cu apariția nr.OG 83/2000 ar presupune, după cum s-a mai menționat, că în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, în situația în care, prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească li s-ar naște drepturi care ar fi lipsite de apărare, dacă nu ar fi acționat. Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă deoarece ar încălca unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept: principiul securității juridice, care are ca obiect principal protejarea cetățenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speță, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesați de dreptul la acțiune, având în vedere faptul că norma legală creează "aparența de nedrept".
În concluzie, având în vedere toate cele de mai sus, rezultă fără nicio urmă de îndoială că dreptul la acțiune nu se poate naște decât la data pronunțării, Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că este adevărat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.
Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele si condițiile prevăzute de aceasta.
Or, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.
Cu toate acestea, prin nr.OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.
Într-adevăr art.47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice, atâta vreme cât Ordonanța nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă contradicția sa cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000.
Pe de altă parte art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Așadar, există conflict între art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art.48 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din protocolul adițional a la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Cu privire la actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație, s-a apreciat că au incidență prevederile art. 1082 din cod civil și art. 161 din Codul muncii.
Instanța față de dispozițiilor art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 21 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5/2008, prin care a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Întrucât problema de drept, a fost dezlegată prin Decizia pronunțată în interesul legii de ICCJ, decizia fiind obligatorie pentru instanțele de judecată, în cauză nu mai pot fi făcute interpretări cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale și apărările pârâtei fiind înlăturate.
Față de aceste considerente, a fost admisă acțiunea, au fost obligați pârâții să calculeze și să plătească fiecărui reclamant sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 11.03.2005, corespunzător perioadei lucrate, la zi, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice având în vedere că nu există vreun raport juridic între reclamanți și acest pârât.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă întrucât nu poate fi obligat Ministerul Finanțelor Publice să reporteze cheltuielile solicitate de reclamanți prin realocarea fondurilor bugetului de stat. Ministerul Finanțelor ca reprezentant al statului oricum este ținut a executa hotărârea judecătorească definitivă și nu este necesar a fi obligat la aceasta prin hotărâre judecătorească.
Împotriva sentinței civile a declarat recurs pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică sub aspectele respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 7 aprilie 2005.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice a invocat faptul finanțării activității instanțelor și parchetelor de la bugetul de stat, situație care impune alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești solicitate.
Ministerului Economiei și Finanțelor îi revin atribuții referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor de rectificare, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes iar acesta este născut, actual, personal și direct, legitim și juridic.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, susținerile instanței sunt lipsite de logică, Decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație statuează tocmai faptul că art.47 din Legea nr.50/1996 nu a fost abrogat, un atare drept cuvenindu-se și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Reclamanții-intimați au cunoștințe juridice și puteau analiza conținutul și legalitatea unui act normativ, prevederile nr.OG83/2000 nu i-au împiedicat în promovarea acțiunii având ca obiect obținerea acestui spor.
Deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii au valoare doar pentru viitor neputând influența cursul prescripției, iar soluția adoptată de instanță este profund nelegală pentru că în mod indirect conduce la concluzia retroactivității acestor decizii.
A solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței civile criticate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 7 aprilie 2005.
În drept și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.299, 304 pct.3, 4 și 9, art.3041Cod procedură civilă.
Recursul astfel declarat a fost înregistrat sub nr- din 13.08.2008 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție iar prin decizia nr.2170/26.02.2009 a acestei instanțe s-a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de APEL GALAȚI.
Drept urmare, cauza a fost înregistrată sub nr.743/44/5.05.2009 pe rolul Curții de APEL GALAȚI - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
La dosar au fost depuse concluzii scrise din partea recurentei, au fost solicitate relații privind funcția îndeplinită și perioada lucrată de către intimații-reclamanți.
Nu au fost formulate alte apărări în cauză.
Examinând recursul astfel declarat pe baza motivelor invocate și dispozițiilor legale incidente în materie, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu prevederile art.3041Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:
În primul rând cadrul procesual are caracter determinat, examinarea cauzei limitându-se la motivele de recurs invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, o lărgire a acestora nefiind posibilă decât în măsura existenței unor motive de ordine publică, ceea ce nu este cazul.
În ceea ce privește critica modalității de soluționare de către instanța de fond a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,curtea o găsește neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.60 al.1 Cod procedură civilă, chemarea în garanție a unei persoane împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții presupune existența unor raporturi juridice de garanție sau de despăgubiri, legale ori convenționale.
În acest sens, dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 prevăd atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice cu referire la coordonarea activităților care sunt în responsabilitatea Guvernului privind sistemul bugetar și anume:pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Numai că, elaborarea bugetelor prin proiectele de legi se face pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formularea propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite cât și a propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, așa cum este și recurentul-pârât Ministerul Justiției.
Ca atare, nu subzistă în orice condiții obligațiile de garanție ori despăgubire în sarcina Ministerului Finanțelor Publice care să fie determinate în mod direct și nemijlocit de admiterea acțiunii principale, fiind necesare pentru elaborarea proiectelor de legi care să cuprindă asemenea cheltuieli, politici și strategii sectoriale ori propuneri de cheltuieli detaliate avansate de ordonatorii principali de credite.
În ceea ce privește critica intervenirii prescripției dreptului la acțiune vizând natura pretențiilor intimaților - reclamanți, curtea o găsește întemeiată pentru următoarele considerente:
Intimații - reclamanți () și fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate îndeplinind funcțiile de specialist IT, fiind angajați în cadrul intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI începând cu data de 01.01.2005.
Pretențiile acestora vizează acordarea unor drepturi salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare începând cu data angajării, 01.01.2005, obiect ce face incidente dispozițiile art.283 al.1 lit.c Codul muncii.
Potrivit acestora, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul contractului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În speță, dreptul la acțiune al intimaților-reclamanți s-a născut odată cu încasarea drepturilor salariale pentru munca prestată lunar, fiind vorba despre prestațiuni succesive, dreptul la acțiune stingându-se pentru fiecare printr-o prescripție deosebită.
Ca atare, întreruperea cursului prescripției extinctive a intervenit în cauză la data de 1.04.2008 cu ocazia introducerii cererii de chemare în judecată, pretențiile solicitate cu titlu de drepturi salariale în afara termenului de 3 ani fiind prescrise.
Este nelegală interpretarea primei instanțe potrivit căreia dreptul la acțiune nu a putut fi exercitat datorită unei aparențe de legalitate a prevederilor nr.OG83/2000, fapt ce ar fi împiedicat promovarea unei asemenea acțiuni anterior constatării existenței dreptului intervenită prin Decizia nr.21/16.03.2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în materia recursului în interesul legii.
Trebuie avute în vedere efectele deciziei menționate, scopul instituției recursului în interesul legii nefiind acela al nașterii unor drepturi ci al dezlegării unor probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești, în vederea interpretării și aplicării unitare a legii.
Potrivit dispozițiilor art.329 al.3 Cod procedură civilă, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Decizia pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu constituie izvor de drept, rolul acesteia fiind doar acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în vederea evitării pronunțării pe viitor a unor soluții contradictorii de către instanțele judecătorești.
Nu se poate reține că dispozițiile nr.OG83/2000 nu au fost previzibile și ca atare intimații-reclamanți ar fi fost împiedicați să acționeze, dreptul la acțiune fiindu-le recunoscut și posibil de a fi exercitat în tot acest timp,după intrarea în vigoare a ordonanței.
Că este așa rezultă și din faptul promovării unor asemenea acțiuni care au determinat o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești, fiind necesară interpretarea și aplicarea unitară a legii pe calea recursului în interesul legii.
În consecință, pe baza tuturor considerentelor arătate mai sus și în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cod procedură civilă, urmează să fie admis recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B împotriva sentinței civile nr.716/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Va fi modificată în parte sentința civilă nr.716/30.05.2008 a Tribunalului Galați, în sensul că:
Vor fi respinse pretențiile solicitate de reclamanți aferente perioadei 1.01.2005-31.03.2005 ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul
în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.716/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința civilă nr.716/30.05.2008 a Tribunalului Galați, în sensul că:
Respinge pretențiile solicitate de reclamanți aferente perioadei 1.01.2005-31.03.2005 ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 Octombrie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
dec.jud.-/24.11.2009
Tehnored./8 ex./ 25 2009
Fond:-
Asistenți jud. C-tin -
Com.6 ex.părți/
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu, Benone Fuică
