Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1221/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1221/R/2009
Ședința publică din data de 14 MAI 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Laura Dima
JUDECĂTOR 3: Ioan Daniel
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul formulat de pârâta recurentă CNî mpotriva sentinței civile nr. 205 din 12 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, privind și pe reclamantul insimat, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12 mai 2009, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând reține că prin Sentința civilă nr. 1612 din 12 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr.5528/200 al Tribunalului Cluj, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei.
Prin Decizia civilă nr. 2799 din 19 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr- s-a admis recursul declarat de reclamantul împotriva Sentinței civile nr. 1612 din 12 octombrie 2006, pronunțată în dosarul nr.5528/200 al Tribunalului Cluj, care a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a dispus ca instanța în rejudecare să analizeze toate condițiile prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul muncii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, având în vedere că spre deosebire de ce a retinut prima instanta, accidentul s-a produs în timpul îndeplinirii de catre recamant a obligațiilor de serviciu.
În rejudecare s-a pronunțat sentința civilă nr.1296 din 30 mai 2007, prin care s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei C-N, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului indemnizația pentru accident de muncă pentru luna decembrie 2004.S-au respins restul petitelor formulate de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 377 din 12 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr- s-a dmis recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr. 1296 din 30 mai 2007 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, care a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecare în fond aceluiași tribunal.
În considerentele deciziei s-a reținut că deși există o diferență între pensia de invaliditate, pe care o primește în prezent reclamantul și salariul pe care l-ar fi putut realiza dacă nu ar fi fost accidentat, atât pârâta cât și instanța de fond apreciază că dacă reclamantul s-ar angaja în muncă cu un regim de lucru de 4 ore, diferența de mai sus, ce reprezintă prejudiciul suferit, ar fi acoperit în totalitate.
Acest mod de rezolvare a chestiunii de mai sus nu poate fi însă apreciat ca fiind corect, în condițiile în care nu trebuie uitat faptul că în condițiile în care se reține culpa comună a părților în producerea invalidității reclamantului, ambele părți sunt răspunzătoare în limita culpei lor de producerea prejudiciului, respectiv pârâtei îi revine sarcina de a repara parțial paguba proporțional cu culpa sa.
S-a mai reținut că instanța nu a procedat la o determinare corectă a prejudiciului efectiv suferit de reclamant raportându-se doar la venitul realizat în luna decembrie 2004 de către reclamant și la pensia de invaliditate primită în luna aprilie 2007, fără să aibă în vedere în concret evoluția veniturilor pe care reclamantul le-ar fi realizat până în prezent dacă nu ar fi suferit accidentul, precum și evoluția drepturilor sale de pensie, pentru că numai printr-o astfel de comparare se poate determina întinderea exactă a prejudiciului precum și întinderea obligației pârâtei pentru acoperirea lui în raport de culpa sa, în cauză impunându-se a fi administrate și alte probe, inclusiv o expertiza contabilă de specialitate.
În rejudecare, prin Sentința civilă nr.205 din 29 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei C și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferență de venit in sumă de 5951,2 lei pe perioada 01.06.2005 - 30.09.2008 și o rentă lunară de 196,5 lei începând cu 30.09.2008 și până la recuperarea integrală a capacității de muncă a reclamantului și la plata cheltuielilor de judecată de 1321,7 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, reclamantul a fost angajat la pârâtă până la data de 01.06.2005 când i s-a încetat activitatea fiind pensionat pentru invaliditate gr.III.
În data de 20.12.2004 reclamantul a participat la operațiuni de încărcare-descărcare decoruri prin lucru la înălțime și sărind din camion de la înălțime, ca urmare a dezechilibrării sale și-a fracturat piciorul, situație care a dus la reducerea capacității de muncă și la pensionarea pentru invaliditate gr.III.
Inspectoratul Teritorial d e Muncă Cas tabilit prin procesul verbal de cercetare 11622 din 12.12.2005, că persoanele răspunzătoare de încălcarea prevederilor legale sunt atât reclamantul cât și conducerea unității pârâte.
Pârâta a plătit concediile medicale ale reclamantului pe perioada incapacității temporare de muncă, precum și sumele pentru bugetul asigurărilor de sănătate și cum încadrarea în gr.III de invaliditate presupunea posibilitatea de a lucra timp de 4 ore a oferit reclamantului un loc de muncă corespunzător, însă acesta a refuzat oferta de a lucra in regim de 4 ore la un loc de muncă adecvat stării sale de sănătate.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă care să determine care este diferența între venitul primit de reclamant și cel pe care l-ar fi primit in cazul în care ar fi angajat la pârâtă, putând să-și desfășoare activitatea sa profesională.
Potrivit raportului de expertiză a rezultat că pe perioada 01.06.2005-30.09.2008 există o diferență de venit nerealizat în sumă de 11909 lei, iar in prezent există o diferență lunară de venit de 393 lei care poate fi luată in considerare pentru acordarea de despăgubiri pentru perioadele viitoare. Expertiza a arătat că venitul din pensii acoperă in medie 56% din venitul pe care reclamantul l-ar fi realizat in condiții normale de muncă.
Tribunalul a considerat că potrivit celor trecute in procesul verbal de cercetare încheiat de de producerea accidentului se face răspunzător atât reclamantul, care nu a primit o sarcină de serviciu in acest sens și nu a folosit echipament individual de protecție, cât și pârâta care nu a luat măsuri pentru respectarea normelor de protecție a muncii.
Prin urmare, s-a apreciat că există o culpă comună la producerea accidentului, astfel că nefiind aduse probe pentru o altă concluzie, întinderea culpei va fi apreciată de instanța ca 50% pentru fiecare dintre părți și ca atare diferența de venit nerealizată de reclamant urmează a fi împărțită între cele două părți.
În consecință, potrivit art. 269. muncii, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferență de venit in sumă de 5951,2 lei pe perioada 01.06.2005 - 30.09.2008 și o rentă lunară de 196,5 lei începând cu 30.09.2008 și până la recuperarea integrală a capacității de muncă a reclamantului.
De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind indemnizația prevăzută de contractul colectiv de muncă, întrucât aceasta a fost plătită și capătul de cerere pentru obligarea sumei de 700 lei, deoarece acest capăt de cerere nu este întemeiat ca urmare a reținerii culpei reclamantului, precum și a plății concediilor medicale și achitării sumelor la bugetul asigurărilor de sănătate de către pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta CNs olicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate și rejudecând în fond cauza, să se respingă acțiunea reclamantului.
În motivarea recursului s-a arătat că prin sentința civilă atacată s-a acordat ceea ce nu s-a cerut (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.6 Cod procedură civilă), deoarece a fost obligată la plata unei diferențe de venit în sumă de 5.951,2 lei pentru perioada 01.06.2005-30.09.2008, deși nu s-a cerut și o rentă lunară de 196,5 lei, începând cu data de 30.09.2008.
În opinia pârâtei tribunalul trebuia să se pronunțe numai pentru perioada ulterioară datei de 29 ianuarie 2009, data pronunțării sentinței civile nr.205/2009, deoarece nu s-a cerut altfel de către reclamant.
De asemenea, instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, ținând cont de faptul că reclamantul nu si-a pierdut capacitatea de muncă decât la J, fiind încadrat în gradul III și beneficiază de pensie de invaliditate, iar pentru Ja capacității de muncă pentru care este, nu se justifică acordarea despăgubirilor solicitate, totodată acesta a solicitat diferența de bani corespunzătoare capacității de muncă pierdute.
Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. s-a criticat soluția instanței sub aspectul nelegalității și netemeiniciei apreciindu-se că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât deși s-a reținut faptul că la data de 20.12.2004, reclamantul a participat la operațiuni de încărcare-descărcare decoruri prin lucru la înălțime și sărind din camion de la înălțime, ca urmare a dezechilibrării sale și-a fracturat piciorul, nu s-a ținut seama de faptul că nu exista o legătură directă între producerea accidentului și vreo culpă a angajatorului.
În cazul de față solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale a angajatorului, în conformitate cu prevederile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, deoarece: nu poate fi apreciată ca faptă ilicită angajatorului, refuzul expres al reclamantului de a lucra cu timp parțial; nu există în prejudiciu în patrimoniul angajatului, deoarece pierderea a Jd in capacitatea de muncă este înlocuită cu pensia de invaliditate de gradul III, iar pentru cealaltă Jac apacității de muncă reclamantul poate presta activitate; nu există raport de cauzalitate între accidentul produs și prejudiciul pretins, deoarece reclamantul beneficiază de pensie de invaliditate și este de muncă cu timp parțial de 4 ore; nu există vinovăție a angajatorului, întrucât la data producerii accidentului instituția avea organizat compartiment de protecția muncii având încheiat și contract de prestări servicii pentru activități de medicina muncii.
S-a mai invocat ca motiv de recurs și art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă arătându-se că instanța de fond a analizat superficial materialul probator și apărările formulate, respectiv că nu a ținut cont de faptul că din raportul de expertiză rezultă că venitul din pensii acoperă 56% din venitul pe care reclamantul l-a realizat.
În ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.321,7 lei, s-a apreciat că nu se poate reține nici un fel de culpă procesuală în sarcina instituției, deoarece s-au făcut toate demersurile necesare soluționării pe cale amiabilă a conflictului dintre părți, s-a răspuns cu bună credință, prin adresa nr.427/2006 reclamantului (deși acesta a renunțat expres la programul de 4 ore, conform adresei nr.622/09.06.2005) oferindu-i angajarea pe un post de dificultate redusă, corespunzător stării sale de sănătate, s-a plătit în întregime indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă și a fost de acord cu plata indemnizației prevăzută de Contractul colectiv de muncă-.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:
Contrar celor invocate de recurenta, Curtea constată că prin acordarea despăgubirilor si a rentei lunare prima instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut. Astfel, deoarece reclamantului i s-a vătămat sănătatea, prin diminuarea capacitații de munca i s-a cauzat atât un prejudiciu actual, care a fost reparat prin plata despăgubirilor, cat si un prejudiciu viitor, pentru a cărui reparare in mod corect instanța de fond a acordat despăgubiri sub forma de prestații periodice, întinderea totala a acestui ultim prejudiciu fiind imposibil de stabilit prin anticipație.
Prin ultima decizie de casare s-a stabilit ca în condițiile în care se reține culpa comună a părților în producerea invalidității reclamantului, ambele părți sunt răspunzătoare în limita culpei lor de producerea prejudiciului, respectiv pârâtei îi revine sarcina de a repara parțial paguba proporțional cu culpa sa. Drept urmare, deoarece conform art. 315 alin. (1) Cod procedura civila, in caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, susținerile recurentei contrare celor stabilite de a doua instanța de recurs vor fi înlăturate.
Prin al doilea motiv de recurs se susține, in esența, ca in mod nelegal instanța de fond a reținut ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 269 alin. 1 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniala a angajatorului. Întrucât prin decizia de casare menționata anterior -a statuat in mod contrar, Curtea apreciază ca nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila nu este întemeiat.
Deși dispozițiile art. 304 pct. 10 Cod procedura civila au fost abrogate in mod expres prin art.I pct. 49 din Legea 219/2005, criticile hotărârii primei instanțe formulate prin acest motiv de recurs urmează sa fie analizate deoarece conform art. 3041Cod procedura civila, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute in art. 304, instanța putând sa examineze cauza sub toate aspectele.
Curtea constata ca instanța de fond a analizat întreg probatoriul administrat in cauza si a înlăturat motivat apărările paratei, respectând îndrumările date de instanța de casare. În condițiile în care din probele administrate în cauză a rezultat că există o culpă comună a părților în producerea accidentului, în mod corect (în lipsa unor dovezi contrare) s-a apreciat că întinderea culpei este de 50 % pentru fiecare dintre părți.
De asemenea, deoarece s-a apreciat ca in mod corect a fost obligata parata la plata de despăgubiri, susținerile acesteia din recurs in sensul ca nu este in culpa procesuala sunt, in mod evident nefondate.
Având in vedere aceste considerente, in temeiul dispozițiilor legale menționate anterior si a art. 312 alin. 1 Cod procedura civila se va respinge ca nefondat recursul declarat in cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C-N împotriva sentinței civile nr. 205 din 29 ianuarie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 14 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.LD/Dact.SM
3 ex./17.06.2009
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima, Ioan Daniel
