Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1895/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1895
Ședința publică din data de 24 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 803/14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Tribunalul Arad, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după nemaifiind alte probe de administrat și cereri de formulat, constată litigiul in stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului constată că:
Prin cererea înregistrată la data de 14.oct.2008 reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Arad și Ministerul Finanțelor Publice plata drepturilor salariale restante reprezentând sporul de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% și sporul de confidențialitate de 15%, începând cu 1 mai 2004 până la data de 1 ianuarie 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Prin precizarea de acțiune din 23.10.2008, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că solicită acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în cuantum de 50% și a sporului de confidențialitate de 15% începând cu data de 01.09.2001 până la 01.01.2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Prin întâmpinările depuse pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii.
Pârâtul Tribunalul Arad nu s-a prezentat în instanță și nu a depus înscrisuri la dosar.
Prin sentința civilă nr. 911 din 13.11.2008 s-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de APEL TIMIȘOARA, instanța reținând incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției.
Curtea de APEL TIMIȘOARA, prin sentința civilă nr. 25/10.02.2009, a declinat, la rândul său competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, urmare admiterii, de către Curtea Constituțională a României, a excepției de neconstituționalitate a OUG nr. 75/2008.
Cauza a fost re-înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 02 martie 2009.
Prin notele de ședință depuse la 13 mai 2009 reclamanții au solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin sentința civilă nr. 803 din 14.05.2009, Tribunalul Arada respins acțiunea reclamanților reținând următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 137.pr.civ. instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor invocate de pârâți.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanții au fost angajați ai Judecătoriei Lipova în calitate de grefieri de carte funciară până la data de 01.01.2005 și au promovat prezenta acțiune la 10.10.2008.
În rezolvarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților se va reține că în cauză operează prescripția dreptului pretins - fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 3, 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 și 283 lit. c) Codul muncii, în sensul că drepturile de creanță ce se realizează prin prestații succesive constând în plata unor drepturi salariale sau a unor despăgubiri către salariat, se prescriu în termenul general de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ori, reclamanții au încetat raporturile de muncă cu Judecătoria Lipova la data de 31.12.2004, iar față de data introducerii acțiunii 10 octombrie 2008, dreptul la acțiune pentru perioada 01.09.2001 până la 01.01.2005 s-a stins prin prescripție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, care au solicitat desființarea sentinței civile în tot și respingerea excepției prescripției.
În motivarea recursului, reclamanții recurenți au arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt și a reînceput să curgă de la data efectuării ultimei plăți, stabilită prin OUG 146/2007 privind plata unor drepturi la primele de vacanță.
Recurenții au mai invocat și decizia civilă nr. 21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că începând cu momentul publicării ei în monitorul oficial, momentul încetării cauzei care a determinat neexercitarea acțiunii în termenul de prescripție și începutul curgerii termenului de o lună prevăzut de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Legal citat, pârâtul ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului, constată neîntemeiat recursul pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
Nu se poate reține faptul că OUG 146/2007 a dus la întreruperea cursului prescripției, deoarece aceasta a recunoscut doar dreptul unor categorii de salariați din sectorul bugetar de a primii primele de vacanță pentru anii 2001-2006, și nu a recunoscut dreptul magistraților și al personalului auxiliar la primirea sporului de suprasolicitare neuropsihică și confidențialitate solicitat de către reclamanți.
De asemenea, Curtea nu poate reține apărarea recurenților cu privire la faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la publicării Deciziei nr. 21 Inaltei Curți de casație și Justiție, prin care aceasta a stabilit faptul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, deoarece aceasta nu poate duce la întreruperea prescripției, în condițiile stabilite de Decretul 167/1958 republicat, și nici nu este o cauză temeinică care să justifice depășirea termenului de prescripție, cerințele imperative ale art. 19 din decretul 167/1958 republicat nefiind îndeplinite.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea cu majoritatea membrilor completului de judecată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 803/14 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, 24.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /05.01. 2010
Tehnored / /2 ex/05.01. 2010
Prima instanță: Tribunalul Arad
Jud., jud.
Notă: cu opinia separată a d-nei judecător în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
