Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 1991/2009. Curtea de Apel Timisoara
Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări socialecod operator 2928
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1991
Ședința publică din 4 decembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Rujița
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâta SC SA împotriva sentinței civile nr. 988 pronunțată la 25 noiembrie 2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru pârâta recurentă avocat, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul pârâtei recurente a solicitat admiterea recursului conform motivelor de recurs, inclusiv motivul de ordine publică invocat vizând necompetența teritorială a primei instanțe.
Instanța
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 30 octombrie 2008 sub nr. 4524/108, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SA B solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 6090 lei RON reprezentând diferență între valoarea indemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordată conform contractului colectiv de muncă SC SA la nivel de unitate și planul social; să oblige pârâta la plata sumei de 1190,58 lei RON reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate calculate până la data introducerii acțiunii, precum și dobânda legală până la data plății efective; să oblige pârâta la plata sumei de 550 lei reprezentând drepturi salariale restante și la suma de 114,81 lei pentru neachitarea la termen a obligației, calculate până la data introducerii acțiunii, precum și dobânda legală până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii arată că până la data de 30 noiembrie 2005 avut calitatea de salariat al SC SA B; că la baza încetării raportului de muncă a stat desființarea postului ocupat.
Mai arată că la concediere i s-a acordat cu titlu de indemnizație de concediere suma de 17.640 lei, deși pârâta trebuia să-i achite potrivit art. 50 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel contravaloarea a 15 salarii medii brute din indexate pentru fiecare an de vechime, însă în mod greșit veniturile au fost determinate la nivelul anului 2004, fără a se avea în vedere indexarea pentru anul 2005.
A mai arătat că potrivit art. 176 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pe anii 2005,2006,2007 este îndreptățit la acordarea în luna octombrie cu titlu de aprovizionare toamnă-iarnă a unor adaosuri salariale în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, care a fost în cuantum de 550 lei.
In drept a invocat dispozițiile art. 67 litera b din Legea nr. 168/1999, art. 50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, art. 274 cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 978 pronunțată la 25 noiembrie 2008, instanța a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6090 lei RON reprezentând diferența între valoarea indemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordată conform contractului colectiv de muncă la nivelul de unitate și planul social; 1190,58 RON reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate calculate până la data introducerii acțiunii și dobânda legală în continuare până la data plății efective; 550 RON reprezentând drepturi salariale restante și la plata sumei de 114,81 lei RON pentru neachitarea la termen a obligației, calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare dobânda legală până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de angajat al pârâtei și a încetării raporturilor de muncă și că potrivit art. 176 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii energetice în care se prevede obligativitatea pârâtei de a acorda salariaților săi suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum de un salariu minim pe ramură, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, ziua meseriei, C și în luna octombrie a fiecărui an, pârâta neîndeplinindu-și obligația de a acorda ajutorul pentru aprovizionare toamnă-iarnă.
A mai reținut că contrar dispozițiilor pct. 4 din planul social, plățile compensatorii de care a beneficiat reclamantul au fost calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004, fără a se lua în considerare indexarea de la 1 ianuarie 2005.
In privința cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs pârâta SC SA, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Solicită casarea sentinței recurate și urmare a rejudecării cauzei respingerea acțiunii introductive în principal ca tardiv introdusă în ce privește indemnizația de concediere și în subsidiar ca neîntemeiată și ca prescrisă în ce privește ajutorul de toamnă-iarnă și ca neîntemeiată pe fond, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.9 cod procedură civilă.
Arată că prima instanță nu a administrat nici o probă în afară de înscrisurile depuse de reclamant, ignorând cu desăvârșire orice normă legală privitoare la valoarea principiului dreptului la apărare și a făcut o greșită și abuzivă interpretare a raporturilor juridice dintre reclamant și pârâtă.
Apreciază că prin soluționarea cauzei la primul termen de judecată în lipsa oricărei apărări formulate și a oricăror dovezi cu privire la obiectul acțiunii introductive reprezintă o încălcare gravă a dreptului la apărare.
In ce privește indemnizația de concediere pretinsă, apreciază că cererea este formulată tardiv în condițiile în care suma a fost menționată în decizia de concediere, decizie de concediere care nu a fost contestată.
In ce privește fondul problemei privind indemnizația de concediere arată că prin amendamentul din 13 septembrie 2006 s-a stabilit că intenția părților semnatare a fost de a nu cumula măsurile de protecție prevăzute în Planul social cu cele stabilite prin contractul colectiv de muncă; că baza de calcul la care se raportează reclamanta nu este corectă, venitul de referință fiind salariul mediu brut pe anul anterior celui în care reclamanta a fost indisponibilizată.
In ce privește ajutorul pentru aprovizionare toamnă-iarnă a arătat că începând cu anul 1998 fost introdusă în salariul de bază al fiecărui angajat; că în ce privește aceste pretenții este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 litera e Codul Muncii; că reclamantul nu are calitate procesuală activă, nefiind creditor în raportul juridic invocat; că nu au avut loc negocierile între partenerii sociali; că cererea de chemare în judecată este abuzivă și formulată cu rea credință.
Ulterior, a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Arad reținând că potrivit art. 72 din Legea nr. 168/1999, competența de soluționare aparținea instanței în a cărei rază teritorială își are sediul unitatea, instanța care în speță este Tribunalul București.
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 prin raportare la art. 1 alin. 4 și 5, art. 73 alin. 3 litera p și art. 79 alin. 1 din Constituția României a fost respinsă prin încheierea nr. 1005 din 7 iulie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională.
Reclamantul intimat, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere față de cererea de recurs.
În ce privește competența teritorială, instanța apreciază că în materia competenței au aplicabilitate dispozițiile art.284 al.2 Codul Muncii, intenția legiuitorului de a renunța la vechea reglementare instituită prin art.72 din Legea nr.168/1999, în materie de competență teritorială absolută fiind evidentă, scopul fiind acela de a se ralia prevederilor internaționale referitoare la jurisdicția muncii prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului pentru eficientizarea actului de justiție în spiritul principiului celerității și al garantării accesului liber și imediat la justiție.
În aceste condiții, în mod corect prima instanță s-a declarat competentă să soluționeze cauza.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul neîntemeiat, urmând a-l respinge cu următoarea motivare:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, argumentată în fapt și în drept, funcție de înscrisurile existente la dosarul cauzei și cu respectarea garanțiilor procesuale.
Susținerile pârâtei privind încălcarea dreptului la apărare nu pot fi primite.
Acțiunea a fost înregistrată la instanță la 30 octombrie 2008, termenul de judecată fiind fixat la 25 noiembrie 2008.
împreună cu actele doveditoare au fost comunicate pârâtei la 7 noiembrie 2008, pârâta având la dispoziție două săptămâni pentru a verifica înscrisurile depuse de reclamant în dovedirea acțiunii și a-și pregăti apărarea.
Nici în fața instanței de fond, nici în recurs, pârâta nu a depus la dosar alte înscrisuri, ci doar practică judiciară.
În ce privește indemnizația de concediere, susținerile pârâtei privind tardivitatea formulării cererii sunt neîntemeiate.
Termenul de 30 de zile este un termen special și vizează contestația împotriva deciziei de concediere, el nefiind aplicabil și acțiunilor vizând drepturi bănești decurgând din concediere. În privința acestora este aplicabil termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii.
Din cuprinsul pct. 4 din planul social rezultă că indemnizația de concediere se determină în funcție de salariul din anul anterior concedierii, majorat cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Pârâta nu a prezentat nici un mod de calcul și nici un înscris din care să rezulte că a respectat acest mod de calcul al indemnizației de concediere și că suma achitată reclamantului a fost stabilită în cuantumul corect.
Referitor la motivele de recurs privind interpretarea clauzei art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, se va constata că recurenta nu a respectat aceste prevederi legale cu privire la acordarea unei suplimentări a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, în detrimentul dispozițiilor art. 243 din Codul Muncii, potrivit cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Din modul de formulare al dispozițiilor art. 176 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, nu rezultă că drepturile prevăzute de aceste dispoziții au fost incluse în salariile angajaților societății pârâte și că ar fi intervenit o executare corespunzătoare a obligației angajatorului, iar pe de altă parte, angajatorul nu a probat susținerea sa referitoare la faptul că suplimentările prevăzute de art.176 alin.1 și 2 din CCM pe anii 2004 - 2008 se regăsesc în salariile angajaților, deși sarcina probei îi revenea, conform art.287 din Codul muncii.
Din cuprinsul cărții de muncă depuse în recurs la dosar nu rezultă că suplimentările salariale au fost incluse în salariu în condițiile în care s-a menționat că sumele respective reprezintă indexări.
Prin urmare, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 176 din contractele colective de muncă pe anii 2004 - 2008, respectând atât prevederile art. 977 Cod civil, cât și pe cele ale art. 982 Cod civil.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând ajutorul pentru aprovizionare toamnă-iarnă, dispozițiile art. 283 lit. c Codul muncii se impun a fi coroborate cu dispozițiile art. 166 Codul muncii și din interpretarea lor unitară rezultă, că ori de câte ori obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale, chiar dacă acestea își au izvorul în contractul colectiv de muncă, termenul de prescripție este de 3 ani conform art. 283 lit. c Codul muncii, nefiind incidente dispozițiile art. 283 lit.
Susținerile recurentei că adaosurile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi salariale în înțelesul art. 128 alin. 2 din CCM, ci sunt drepturi de protecție socială, nu pot fi reținute, având în vedere chiar sensul noțiunii de,suplimentare a drepturilor salariale", încercându-se a se da o interpretare per a contrario noțiunii de salariu, acțiunea nefiind prescrisă.
Plata drepturilor salariale este o obligație care derivă din contractul individual de muncă, fiind de esența executării acestuia și pretinzând drepturi de natură salarială, reclamantul nu solicită executarea unei clauze din contractul colectiv de muncă chiar dacă aceste drepturi își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
Nu se poate susține că reclamantul și-a exercitat abuziv drepturile procesuale,câtă vreme el pretinde plata unor drepturi salariale ce i se cuvin in baza unor clauze contractuale exprese.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, ca respinge recursul pârâtei ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâta SC SA împotriva sentinței civile nr. 988 pronunțată la 25 noiembrie 2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 4 decembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
04. 02. 2010
Primă instanță:
, - Tribunalul Arad
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Rujița