Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 219/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILĂ Nr. 219/
Ședința publică de la 04 Martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Anca Pîrvulescu
JUDECĂTOR 2: Ligia Vîlcu
Judecător G -
Grefier șef sectie -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului formulat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1042/6 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Covasna în dosar nr. 1262/23.05.2006 - după anularea deciziei 466/2006 a Curții de APEL BRAȘOV.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 27 februarie 2008, când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, acre face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța, în vederea deliberării a amânat pronunțarea pentru data de 4 martie 2008.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă 1042/2006 Tribunalul Covasnaa soluționat cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Orașului prin Direcția de Sănătate Publică C, având ca obiect anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă pentru motiv de abatere disciplinară, constatarea nulității actului adițional la contractul individual de muncă încheiat între părți.
Tribunalul Covasnaa dispus prin sentința civilă 1042/2006 următoarele:
A admis excepția tardivității formulării petitului privind anularea dispoziției nr. 17/2005, emisă de Spitalul Orășenesc, referitoare la desfacerea contractului de muncă la reclamantei reconvenționale - din cererea reconvențională precizată ulterior ( introdusă în dosar civil 264/2006 și înregistrată separat sub dosar nr. 1262/2006 ) formulată de reclamanta reconvențională în contradictoriu cu pârâta - reconvențională Direcția de Sănătate Publică C, reprezentant al Spitalului Orașului și în consecință:
A respins acest petit ca tardiv formulat.
A respins ca nefundat petitul din cererea reconvențională ulterior precizată privind constatarea nulității absolute a clauzei de plată a 36 salarii medii pe economie cuprinsă în art. 1 din actul adițional la contractul de muncă nr. 6/1999.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
1.Cu privire la excepția tardivității introducerii petitului referitor la anularea dispoziției de desfacere a contractului de muncă, instanța constată că, potrivit art. 283 al. 1 lit. a din Codul Muncii, o astfel de cerere poate fi formulată în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală referitoare la încetarea contractului individual de muncă.
În speță, dispoziția de desfacere a contractului de muncă a fost comunicată reclamantei - reconvenționale la data de 17 iunie 2006 ( 25-26) iar petitul privind anularea acestei decizii a fost introdus la 18 mai 2006 ( 65 - Dosar 264/2006 ) deci cu depășirea termenului imperativ de 30 de zile prevăzut de lege.
Referitor la petitul privind anularea clauzei cuprinsă la pct 1 în actul adițional, instanța constată că această clauză prevede că reclamanta - reconvențională se obligă să funcționeze, ca medic specialist, pe acest post pe o perioadă de 5 ani de la obținerea specialității, iar în caz contrar va restitui unității sanitare o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunțării.
Într-adevăr, la data încheierii actului adițional nu era în vigoare OUG 259/2000 însă, pe de altă parte respectiva clauză inserată în actul adițional reprezintă o clauză specifică raporturilor de muncă, adoptată prin liberul consimțământ al părților.
Or, contractul de muncă precum și actele adiționale întocmite ulterior sunt convenții care au putere de lege între părțile contractante ( art. 969 Cod civil) cu condiția să nu aducă atingere dispozițiilor legale imperative.
Această reglementare a fost preluată și de art 11 din Codul Muncii care stipulează că clauzele contractului de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin aceste acte normative ori prin contracte colective de muncă.
Astfel fiind, în raport cu cele expuse, instanța constată că respectiva clauză, ce are la bază liberul consimțământ al părților, nu contravine nici unei norme imperative și, mai mult, este în acord cu noile reglementări, motiv pentru care a respins, ca nefundat, petitul privind anularea unei astfel de clauze.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta, iar prin motivele de recurs este criticată soluția primei instanțe arătându-se că data comunicării deciziei de desfacere a contractului de muncă coincide cu data deschiderii plicului, iar acest lucru s-a petrecut în ședința de judecată. Referitor la această decizie se arată că nu respectă prevederile legale de emitere a ei și nici condițiile de formă și de fond prevăzute sub sancțiunea nulității, lipsind descrierea clară a faptei ce se impută.
De asemenea, se arată că prima instanță nu a cercetat nici una din normele imperative încălcate în actul adițional, respectiv normele Uniunii Europene și prevederile art. 164 Codul Muncii. În prezent această clauză este abrogată, fiind în afara dispozițiilor legii.
Recursul a fost soluționat inițial prin Decizia 466/15.12.2006 de Curtea de APEL BRAȘOV în sensul admiterii în parte recursului formulat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 1042/2006 a Tribunalului Covasna, a modificării în parte a acesteia în sensul că:
A fost respinsă excepția tardivității petitului privind anularea dispoziției nr. 17/2005.
S-a dispus anularea dispoziției nr. 17/2005 emisă de Spitalul privind desfacerea contractului de muncă al reclamantei cu privire la temeiul desfacerii contractului.
S-a constatat că contractul de muncă al reclamantei a încetat prin demisie.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Referitor la tardivitatea contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, curtea reține că data comunicării deciziei a coincis cu data deschiderii plicului în ședința de judecată din 4 mai 2006 ( fila 29 dosar de fond). De asemenea, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul contestării acestei decizii la termenul din 18 mai 2006, când a și depus în scris o asemenea precizare ( fila 6). Prin urmare, față de data comunicării deciziei, contestația apare în termen astfel încât hotărârea primei instanțe va fi modificată în acest sens.
Pe fondul acestui capăt de cerere ce se impune a fi judecat direct în recurs, potrivit art. 81 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, curtea reține că reclamanta a depus la conducerea Spitalului Orășenesc o cerere de demisie începând cu data de 02.02.2005, cerere ce a fost înregistrată sub nr. 256/4.02.2005.
Potrivit art. 79 Codul Muncii, demisia constituie actul unilateral de voință al salariatului care, printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, iar refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloc de probă. În speță, făcându-se dovada demisiei prin cerere scrisă depusă la unitatea angajatoare, curtea va admite contestația împotriva deciziei de concediere care va fi anulată în ceea ce privește temeiul desfacerii contractului de muncă.
În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la modul de soluționare al celui de al doilea petit, curtea reține că acestea sunt nefondate.
Astfel, contractele de muncă și actele adiționale la acestea sunt contracte consensuale și au la bază acordul de voință al părților, simpla lor manifestare de voință fiind suficientă pentru valabilitatea contractului și deci, pentru obligativitatea obligațiilor asumate de către părțile contractante. Ca și în cazul celorlalte acte juridice și în cadrul raporturilor de muncă operează principiul libertății de voință, părțile având libertatea absolută în ceea ce privește condițiile în care încheie un contract de muncă, respectiv conținutul acestuia. Prin urmare, contractul de muncă nr. 6/1999 și actul adițional nr. 1818/27.2002 exprimă voința părților și clauzele inserate au un caracter obligatoriu pentru părțile contractante. Cauza și obiectul acestor convenții nu contravin nici unei norme juridice, fiind licite și morale. În acest sens Curtea reține că nu are nici o relevanță cine a suportat cheltuielile privind salarizarea, OUG nr. 58/2001 precizând sursa acestor fonduri ca fiind bugetul de stat, iar recurenta avea obligația ca după efectuarea stagiului de pregătire rezidențial să efectueze minim 5 ani de activitate pe postul ales. Scopul unității pârâte nu este recuperarea unor cheltuieli de școlarizare ci, în acest caz, s-a avut în vedere că unitățile care și-au blocat posturile pe perioada studiilor să beneficieze de serviciile celor care promovează examenul pentru o perioadă egală cu durata studiilor.
Împotriva aceste decizii a formulat contestație în anulare recurenta, în termen.
Contestația în anulare a fost soluționată prin decizia 109/2008 de Curtea de APEL BRAȘOV în sensul admiterii și anulării deciziei 466/2006 pronunțată în recurs de Curtea de APEL BRAȘOV.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Împotriva deciziei pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare pârâta, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a - II - a Cod procedură civilă, arătându-se că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unui motiv de recurs, respectiv acela prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei din actul adițional, clauză care încalcă nu numai legislația muncii în vigoare în prezent dar și art 38 alin. 1 din Constituție care garantează dreptul la libera alegere a profesiei și a locului de muncă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma celor invocate în cuprinsul contestației în anulare, curtea reține că acesta este fondat.
Astfel, din considerentele instanței de recurs reproduse integral mai sus, rezultă că instanța a omis să se pronunțe cu privire la motivul de recurs referitor la constatarea nulității clauzei din actul adițional la contractul de muncă nr. 6/1999 privind plata celor 36 de salarii medii pe economie.
Temeiul nulității absolute invocat de pârâtă și neanalizat de instanța de recurs este cel care are în vedere îngrădirea dreptului pârâtei la libera circulație și libera alegere a locului de muncă, drepturi fundamentale prevăzute atât de constituția României cât și de reglementări internaționale în materie - a se vedea în acest sens și motivele expuse în întâmpinarea depusă de pârâtă în fața instanței de fond - fila 32 dosar fond - motive care, după cum s-a arătat, nu au fost analizate în cadrul considerentelor deciziei atacate cu contestație în anulare.
Față de aceste considerente, în baza art.318 teza a - II- a Cod procedură civilă, curtea a admis contestația în anulare.
Prin urmare, în prezenta cauză s-a rejudecat recursul promovat de recurenta împotriva sentinței civile 1042/2006 a Tribunalului Brașov ca efect al anulării deciziei 466/2006 pronunțată de Curtea de APEL BRAȘOV în dosar civil -.
Se va analiza și motivul de recurs omis de la soluționare în cadrul primei judecăți a recursului respectiv acela prin care sentința de fond este criticată pentru considerentul că instanța de fond nu a cercetat niciuna din normele imperative încălcate de actul adițional, respectiv s-a făcut referire în cererea reconvențională la nulitatea actului adițional pentru motivul de nulitate ce constă în încălcarea normelor imperative impuse de Uniunea Europeană cu privire la libera circulație a persoanei, prevăzute în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care România a aderat încă din 1995. Alte motive de nulitate a actului adițional vizează norme imperative ale codului muncii și legislației interne.
În motivele de recurs sentința de fond este criticată și sub aspectul nulității și nelegalității deciziei de concediere.
Analizând recursul formulat, instanța constată că este întemeiat atât sub aspectul criticilor privitoare la soluționarea contestației împotriva deciziei de concediere cât și sub aspectul soluționării nulității actului adițional la contractul de muncă.
Contestația împotriva deciziei de concediere este formulată în termen, având în vedere că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost comunicată în ședință publică în 4.05.2006.
În ceea ce privește legalitatea ei, Curtea constată că existând demisia contestatoarei, angajatorul trebuie să dea curs acesteia. În speță, temeiul desfacerii contractului de muncă încalcă dispozițiile art. 79 Codul Muncii, modalitatea corectă de încetare a contractului de muncă fiind " demisia"și nu art.61 lit. a Codul Muncii, abaterea disciplinară, drept pentru care Curtea, în baza art 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va admite recursul și va modifica sentința sub acest aspect.
În ceea ce privește soluționarea pretențiilor din cererea reconvențională astfel cum aceasta a fost precizată, cu privire la constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de muncă, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea din 18.05.2006, Tribunalul Covasnaa dispus disjungerea cererii reconvenționale de acțiunea principală și înregistrarea ei separată, într-un nou dosar cu un număr nou, respectiv 1262/2006.
Inițial, prin cererea reconvențională, reclamanta reconvențională a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei privitoare la plata a 36 salarii medii pe economie cuprinsă în art. 1 din actul adițional la contractul de muncă, susținând ca motiv de nulitate încălcarea dispozițiilor din legislația internă și din legislația internațională, respectiv Convenția pentru apărarea drepturilor omului.
La termenul din 15.06.2006 în dosar 1262/2006 al Tribunalului Covasna, reclamanta reconvențională își precizează cererea reconvențională - 12 dosar - în sensul constatării nulității absolute a întregului act adițional pentru aceleași motive de nulitate.
Nu se pot reține ca incidente în cauză motivele de nulitate absolută a actului adițional la contractul de muncă ce țin de încălcarea normelor legislației interne în domeniu, deoarece, așa cum a reținut și instanța de fond acest act adițional a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale interne în vigoare la acea dată, norme ce reglementau organizarea rezidențiatului.
Sub acest aspect criticile recurentei nu pot fi primite.
A fost însă ignorat motivul de nulitate absolută invocat de reclamanta reconvențională cu privire la actul adițional la contractul de muncă, ce ține de încălcarea dispozițiilor privitoare la libera circulație a persoanelor cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Este adevărat că această convenție reprezintă norme de drept internațional, însă acestea nu pot fi ignorate a fi cercetate ori de câte ori se invocă o încălcare a lor la încheierea unor acte juridice interne deoarece România a ratificat atât Convenția cât și Protocoalele sale adiționale prin Legea 30/18.05.1994 publicată în nr. 135/31.05.1994, dispozițiile internaționale devenind obligatorii și pentru legislația internă.
Se constată că, prin actul adițional la art.1 se reține obligația rezidentului de a activa pe post ca medic specialist 5 ani de la obținerea specializării, în caz contrar va restitui unității sanitare reclamante o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie din perioada renunțării.
legată de această clauză este cea de la art.2 din actul adițional care constituie motivul nulității invocate cu privire la prima clauză.
Astfel s-a prevăzut la art.2 că medicul rezident "își va stabili domiciliul în județul C în termen de 3 luni, în caz contrar intervine sancțiunea anulării confirmării în rezidențiat și implicit desfacerea contractului de muncă".
Este evidentă legătura dintre cele două clauze deoarece prima clauză (art.1) nu s-ar putea activa decât dacă cea de-a doua (art.2) ar fi respectată.
Se constată că pârâta a invocat inițial nulitatea absolută parțială a actului adițional în ceea ce privește clauza 1 însă își susține această excepție și motivul nulității pe dispoziții ce vizează aplicarea celei de-a doua clauză.
Instanța de fond nu a soluționat corect excepția nulității pornind de la motivul de nulitate invocat și de la temeiul de drept invocat.
Au fost analizate toate motivele de nulitate cu care pârâta a sesizat instanța și toate temeiurile de drept pe care aceasta și-a fundamentat excepția, cu excepția celor privitoare la legislația comunitară și internațională în materia liberei circulații a persoanelor. Se poate reține că în speță nu este aplicabilă sancțiunea nulității relative a actului juridic ci nulitatea absolută, normele internaționale având caracter imperativ.
Curtea apreciază că dintre toate argumentele juridice folosite de instanța de fond în admiterea acestei nulități absolute, rezolvată în cauză este încălcarea la încheierea actului adițional a normei imperative prevăzute de art.2 din Protocolul 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care instituie libertatea de circulație stabilind că "oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa". România a ratificat acest protocol prin Legea nr.30/18.05.1994.
Este adevărat că această libertate are prevăzute în același articol și restrângeri însă acestea sunt prevăzute de lege și trebuie să fie justificate de interesul public într-o societate democratică, ele constituind măsuri necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Ori, în speța de față nu se poate aplica o astfel de restrângere de la exercitarea dreptului la libertatea de circulație descris de art.2 alin.1 din Protocol.
Este de observat că raportul dintre ordinea juridică internațională și ceea internă are la bază ideea de coexistență a două ordini juridice distincte, iar influența celei internaționale se fundamentează pe cooperare.
Așadar norma dreptului intern nu trebuie să contravină normei dreptului internațional, ori în speță prin încheierea actului adițional prin care s-a instituit obligația medicului rezident de a-și stabili domiciliul în localitatea în care se află spitalul la care va lucra ca medic specialist sub sancțiunea anulării confirmării în rezidențiat și a contractului individual de muncă, a fost încălcată această libertate recunoscută internațional prin art.2 alin.1 din Protocolul nr.4 la.
Fiind încălcate aceste dispoziții imperative opozabile și legislației interne din momentul ratificării protocolului de către România, moment ce este anterior încheierii actului adițional, sancțiune care operează asupra actului juridic este nulitatea absolută.
Pentru aceste considerente instanța reține ca neîntemeiată critica recurentei față de soluționarea nulității absolute actului adițional la contractul individual de muncă.
Constatată fiind nulitatea absolută a clauzei înscrise în art.1 din actul adițional 1818/27.10.2000, efectele acesteia se produc în sensul desființării retroactive a clauzei potrivnice, respectiv nu mai poate fi activată clauza inserată la art.1 din actul adițional.
Susținerea intimatei Autoritatea de Sănătate Publică C ce vizează respectarea principiului neretroactivității legii care a abrogat OUG259/2000 cât și argumentele acesteia care țin de aplicarea legii civile în timp sunt corecte, însă nu pot atrage respingerea recursului deoarece, în această speță aceste critici presupuneau o analiză în fond a cererii de chemare în judecată întemeiată pe un act adițional la contractul individual de muncă care nu a fost anulat. Este adevărat că în prezenta cauză, instanța nu poate face aprecieri sub aspectul soluționării acțiunii în răspundere materială având ca obiect plata sumei reprezentând contravaloarea celor 36 salarii plătite de spital în timpul rezidențiatului. Această acțiune a fost soluționată irevocabil prin sentința civilă 729/2007 și prin Decizia 770/2007, însă situația suprimării izvorului juridic al pretențiilor deduse judecății, respectiv a actului adițional poate influența situația de fapt și de drept reținută și analizată de instanțe prin aceste sentințe care nu au putere de lucru judecat față de chestiunea de drept invocată în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia 665/2.10.2007 s-a admis recursul Spitalului prin Autoritatea de Sănătate Publică C împotriva sentinței civile nr. 729/2007a Tribunalului Covasna și s-a modificat în tot sentința în sensul admiterii acțiunii promovată de actuala intimată având ca obiect plata sumei de 28479 RON - contravaloarea a 36 salarii medii pe economie, însă în condițiile în care actul adițional la contractul de muncă a fost considerat valabil încheiat în baza a sentinței civile 1042/2006 a Tribunalului Covasna devenită irevocabilă prin decizia 466/2006 a Curții de APEL BRAȘOV.
Dată fiind anularea deciziei 466/2006a Curții de APEL BRAȘOV și rejudecarea recursului împotriva sentinței civile nr. 1042/2006 a Tribunalului Covasna nu se poate reține puterea lucrului judecat a deciziei 665/2007 a Curții de APEL BRAȘOV față de prezentul litigiu, sub aspectul chestiunii de drept privind legalitatea actului adițional, această problemă de drept fiind dezlegată doar în prezenta cază, prezumția lucrului judecat aplicându-se atunci când există identitate de chestiuni, în scopul eliminării contradicției a ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre anterioară.
Au fost inovate în speță, ca motiv de nulitate absolută și normele dreptului comunitar, privitoare la libera circulație a persoanelor, la dreptul de stabilire. Acestea sunt reglementate prin Directiva 2004/38.
Curtea apreciază că nu pot fi aplicabile în cauză dispozițiile dreptului comunitar în materia liberei circulații a persoanelor reținute în Directiva 2004/38, neexistând element de extraneitate și, raportat la data încheierii actului juridic a cărui nulitate se invocă, anul 2000, legislația comunitară neputând fi implementată în dreptul intern, înainte de aderarea României la.
Față de cele precedente, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat la 3041Cod procedură civilă și 312 alin 1 Cod procedură civilă va admite recursul formulat și va modifica în tot sentința atacată, conform celor din dispozitivul prezentei.
În baza art 274 Cod procedură civilă va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 1042/2006 a Tribunalului Covasna pe care o modifică în tot, în sensul că:
Admite cererea reconvențională formulată și precizată de reclamanta reconvențională împotriva pârâtului reconvențional Spitalul prin Direcția de Sănătate Publică C ( în prezent Autoritatea de Sănătate Publică a Județului C) din dosar disjuns 1262/2006 al Tribunalului Covasna și în consecință:
Respinge excepția tardivității petitului privind anularea dispoziției nr. 17/2005.
Dispune anularea dispoziției nr. 17/2005 emisă de Spitalul privind desfacerea contractului de muncă al reclamantei cu privire la temeiul desfacerii contractului.
Constată că a încetat prin demisie contractul de muncă al reclamantei.
Constată nulitatea absolută actului adițional la contractul de muncă nr. 6/1999, încheiat în 27.10.2000 între părți.
Obligă intimatul pârât reconvențional Spitalul prin Autoritatea de Sănătate Publică C să plătească recurentei suma de 1000 RON, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 04 Martie 2008
PREȘEDINTE: Anca Pîrvulescu - - | JUDECĂTOR 2: Ligia Vîlcu - - | JUDECĂTOR 3: Gheorghe Burdea G - |
Grefier șef sectie, - |
Red AP 20.03.2008
Dact AG 1.04.2008/3 ex
Jud fond /
Președinte:Anca PîrvulescuJudecători:Anca Pîrvulescu, Ligia Vîlcu, Gheorghe Burdea
