Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 4096/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.1047/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 4096/
Ședința publică de la 03 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-" ITALIA "SRLîmpotriva sentinței civile nr.7245 din data de 20.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.8329/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect:"drepturi bănești".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 27.05.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 03 iunie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7245 din data de 20.11.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta - ITALIA SRL; obligat pârâta la plata sumei actualizate în cuantum de 49.326,23 lei, cu titlu de despăgubiri, către reclamant; a obligat pârâta la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Între reclamantul și pârâta - Italia SRL a fost încheiat contractul individual de muncă înregistrat cu nr. 1769 din 21.01.1999.
La data de 30.09.2005, intimata a dispus suspendarea contractului de muncă al reclamantului, motivat de faptul că a formulat plângere penală împotriva acestuia, împrejurare necontestată.
Prin rezoluția din 20.04.2007, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului în temeiul art. 249 pr. civ. raportat la art. 10 lit. d) penal, reținând ca nu se poate preciza dacă piesele declarate lipsă au ajuns în gestiune în mod efectiv sau confirmarea de primire a fost făcuta fictiv de învinuiți, că aceștia nu au recunoscut însușirea bunurilor sau a banilor din gestiune, astfel încât nu se poate dovedi că și-au însușit aceste bunuri. S-a mai arătat că simpla existență a pagubei nu echivalează cu săvârșirea unei fapte penale, cât timp nu s-a probat însușirea, folosirea, traficarea.
Prin notificarea din data de 26.11.2007 reclamantul a solicitat pârâtei să ia act de încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului său de muncă.
Prin decizia nr. 292 din data de 20.12.2007, s-a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 20.04.2007, salariatul urmând sa își reia activitatea la data de 07.01.2008.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat prin decizia nr. 14 din 07.01.2008 prin acordul pârtilor, la inițiativa reclamantului.
Prima instanța a avut în vedere dispozițiile art. 52 alin. 2 Codul muncii, înlăturând apărarea pârâtei în legătura cu neconstatarea vinovăției reclamantului, în raport de motivarea rezoluției de scoatere de sub urmărire penala.
Este adevărat, a mai reținut Tribunalul, că vinovăția penală nu exclude culpa civilă, însă ipoteza reglementată de art. 52 lit. c) Codul muncii, temeiul suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, are în vedere numai vinovăția penală. Cât timp aceasta nu s-a constatat, nu are vreo relevanță din perspectiva aplicării art. 52 alin. 2 Codul muncii că salariatul nu și-a respectat sarcinile de serviciu, întrucât angajatorul dispune de dreptul de a controla, organiza și conduce activitatea salariatului, putându-l sancționa disciplinar pe acesta, sau are dreptul de a solicita repararea pagubei în baza răspunderii civile patrimoniale a angajatului. Chiar daca angajatorul ar fi acționat in acest sens, nu se poate înlătura aplicabilitatea art. 52 alin. 2 Codul muncii, situațiile menționate fiind diferite. Din acest motiv, instanța nu a putut analiza în acest cadru procesual declarația reclamantului din data de 28.09.2005, invocată de pârâtă.
Prin urmare, pentru perioada 30.09.2005 - 20.04.2007 despăgubirea prevăzute de art. 52 alin. 2 Codul muncii se cuvine reclamantului având în vedere că angajatorul se afla în culpă pentru faptul că salariatul nu a putut presta munca din cauza suspendării contractului, fără a se proba temeinicia acuzațiilor aduse. Sunt îndeplinite astfel condițiile răspunderii civile contractuale la care face trimitere art. 52 alin. 2 Codul muncii, reclamantul fiind prejudiciat prin faptul ca a fost lipsit de mijloacele de existență pe această perioadă.
A mai reținut prima instanță că, deși s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului din data de 20.04.2008, pârâta nu a luat vreo măsura pentru ca reclamantul sa își reia activitatea.
Având în vedere că art. 40 lit. a) Codul muncii impune angajatorului obligația de a informa salariații asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă, instanța a considerat că pârâta avea obligația de a aduce la cunoștința reclamantului modalitatea în care activitatea acestuia se va desfășura. Aceasta atitudine pasivă îi este imputabilă, iar faptul că reclamantul nu și-a manifestat intenția de a relua activitatea decât la data de 26.11.2007 nu o poate exonera de responsabilitate.
Însăși pârâta a considerat necesar sa emită o decizie prin care a constatat încetată cauza de suspendare și a dispus reluarea activității cu data de 07.01.2008,
Mai mult, a stabilit instanța de fond, constatarea la data de 20.12.2007 a încetării cauzei de suspendare a contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de 20.04.2007, este pur formală, deoarece îl pune pe acesta în situația de a nu putea presta munca în perioada dintre cele două momente și de a primi salariul pentru munca depusă.
Prin urmare, s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri pentru perioada 21.04.2007 - 07.01.2008 din aceleași motive avute în vedere și pentru situația anterioară datei de 21.04.2007, în baza principiilor răspunderii civile contractuale.
Tribunalul a apreciat că se impune acoperirea integrală a prejudiciului încercat de reclamant prin actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație, astfel încât sumele reprezentând drepturile salariale și alte drepturi să aibă aceeași valoare pe care o aveau la momentul la care ar fi trebuit achitate.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor a fost avut în vedere raportul de expertiză, care a evaluat drepturile salariale și celelalte drepturi la suma de 49.326,23 lei, inclusiv actualizarea cu indicele de inflație.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, pârâta - ITALIA SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, recurenta a arătat, în esență, următoarele:
În mod netemeinic și nelegal instanța de fond a reținut culpa recurentei pentru faptul că reclamantul nu s-a prezentat la societate spre a fi reangajat.
Or, nu poate fi explicat de ce salariatul a așteptat din data de 21.04.2007 când i s-a comunicat Ordonanța Parchetului și până la data de 26.11.2007, pentru aod epune la sediul recurentei.
Recurenta a invocat și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cu solicitarea ca speța să fie reanalizată, cu examinarea tuturor actelor existente la dosar.
A mai susținut recurenta că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 40 din Codul muncii privind obligația de informare a angajatorului, iar cererea adresată instanței de reclamant este formulată cu rea-credință, întrucât acesta este cel care nu a respectat legea și deci nu poate obține o sumă de bani de la recurentă pentru propria sa inactivitate, neprezentare, delăsare etc.
Din probele administrate rezultă că reclamantul nu a dorit niciodată să se reangajeze, precum și motivul pentru care nu a dorit niciodată să revină în firmă.
În plus, s-a mai susținut, instanța de fond nu a analizat actele depuse de recurentă la dosar, nu a avut rol activ, nu a avut în vedre dispozițiile art. 52 din Codul muncii și invocat texte de lege care nu au incidență în speța, astfel încât s-a adus atingere dreptului recurentei la un proces echitabil un proces echitabil.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că sunt întemeiate în parte criticile aduse de recurentă hotărârii atacate, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură civilă, urmează să admită recursul, pentru considerentele ce vor expuse în continuare:
Este lipsită de suport critica potrivit căreia instanța de fond nu a avut rol activ, aducând astfel atingere dreptului recurentei la un proces echitabil.
În mod corect, din materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că, în fapt, la data de 30.09.2005, intimata a dispus suspendarea contractului de muncă al reclamantului înregistrat cu nr. 1769 din 21.01.1999, motivat de faptul că a formulat plângere penală împotriva acestuia, plângere soluționată prin rezoluția de scoatere de sub urmărire penală din 20.04.2007, dispusă în temeiul art. 249 pr. civ. raportat la art. 10 lit. d) penal, împotriva căreia angajatorul nu a exercitat căile de atac.
Prin notificarea din data de 26.11.2007 reclamantul a solicitat pârâtei să ia act de încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului său de muncă, iar ca urmare a acestui demers, prin decizia nr. 292 din data de 20.12.2007, s-a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al reclamantului, începând cu data de 20.04.2007, salariatul urmând sa își reia activitatea la data de 07.01.2008.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat prin decizia nr. 14 din 07.01.2008 prin acordul pârtilor, la inițiativa reclamantului.
Nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că raporturile de muncă dintre părți au încetat, în baza demisiei salariatului (fila 42 a dosarului de fond), începând cu data de 30.09.2005, conform înscrisului olograf datat 28.09.2005, prin care intimatul reclamant arată că înțelege să renunțe și la drepturile salariale ce i se cuvin, întrucât, pe de o parte intenția ambelor părți de a continua raporturile de muncă rezultă fără echivoc din probele administrate în cauză (neînregistrarea cererii la angajator, emiterea de către angajator a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă și, ulterior, de încetare a suspendării contractului individual de muncă, cereri formulate de salariat), iar pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Codul muncii, "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute prin lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."
Prin urmare, actul invocat de recurentă fiind nul, nu i se pot recunoaște efectele.
În mod corect, prima instanță a identificat ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 52 alin. 2 din Codul muncii, în conformitate cu care "în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și c), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară, plătindu-i-se, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului."
În raport de dispozițiile textului legal evocat, prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a legii, stabilind că despăgubirea se datorează de unitate, chiar dacă se dovedește că aceasta nu este în culpă pentru suspendare contractului de muncă al salariatului, deoarece, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege, avea dreptul să ia această măsură.
Interpretarea este o etapă prealabilă și necesară în procesul de aplicare a legii, care are ca scop tocmai lămurirea sensului normei și a sferei sale de cuprindere. Așa fiind, nu poate fi primită critica potrivit căreia norma trebuie numai aplicată de instanță, iar nu și interpetată.
Cum, potrivit deciziei nr. 292/20.12.2007, emisă de unitatea recurentă, suspendarea contractului individual de muncă al salariatului a încetat începând cu data de 20.04.2007, și cum salariatul este îndreptățit, în baza art. 52 alin.2 din Codul muncii, singurul text legal invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, la o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsitpe perioada suspendării contractului,iar nu și după încetarea perioadei de suspendare, Curtea constată că este justificată obligarea pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu salariul și celelalte drepturi de care acesta a fost lipsit numai pe perioada cuprinsă între 30.09.2005 (data suspendării contractului de muncă al reclamantului) și 20.04.2007 (data încetării suspendării), actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Curtea reține că, după ce a luat cunoștință de rezoluția parchetului de scoatere de sub urmărire penală, salariatul avea obligația de a-și relua activitatea, fiindu-i imputabil faptul că s-a adresat angajatorului abia la data de 26.11.2007, cu notificare în sensul de a se lua act de încetarea cauzei care a condus la suspendarea contractului individual de muncă.
În ce privește comunicarea prin poșta electronică a soluției de scoatere de sub urmărire penală, se constată că această susținere nu a fost dovedită.
Curtea își însușește argumentele primei instanțe privind actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plății.
Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 2 din Codul d e procedură civilă, Curtea urmează să admită recursul și să modifice sentința recurată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada 30.09.2005-20.04.2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Celelalte dispoziții ale sentinței, privind cheltuielile de judeactă, urmează a fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-" ITALIA "SRLîmpotriva sentinței civile nr.7245 din data de 20.11.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.8329/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta către reclamant la plata despăgubirilor egale cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada 30.09.2005-20.04.2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Menține celelalte dispoziții privind cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. /tehnored.
2 ex./02.07.2009
Jud.fond: /
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
