Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 123/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.6410/2009
SECȚIA A VII-A - CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.123/
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 2: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 3: Magdalena Petre
GREFIER: - -
*****************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 28.01.2009, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția Civilă, în dosarul nr- F Civ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu intimatul Ministerul Finanțelor Publice și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert - având ca obiect"drepturi bănești - creșteri salariale de 5%, 2% și 11%".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, intimatul Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că, prin motivele de recurs formulate în cauză, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.
Curtea, constatând că în cauză recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 266 din data de 28.01.2008, pronunțată în dosarul nr- F Civ, Tribunalul Prahova - Secția Civilă respins excepția necompetentei materiale a instanței invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice P și excepția lipsei calității procesuale pasive Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a obligat pârâții să plătească reclamantei drepturile reprezentând creșteri salariale prevăzute de nr.OG 10/2007, începând cu data de 01.01.2007 și până la data plății efective, actualizate cu indicele de inflație, în trei etape: a) cu 5% de la 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; b) cu 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007; c) cu 11% începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
respins capătul de cerere privind recunoașterea discriminării.
respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice P și față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert, recunoașterea discriminării și obligarea pârâților la acordarea creșterilor salariale în cuantum de 14 % începând cu data de 01.01.2007; de 2 % începând cu data de 01.04.2007 și de 10 % începând cu data de 01.10.2007, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a, tribunalul a considerat că acest pârât nu are calitate procesuala pasivă, neputând fi ordonator principal de credite pentru alte instituții ori ministere, care, la rândul lor, sunt ordonatori principali de credite, iar în prezenta cauză nu poate figura, întrucât părțile nu pot fi, conform dispozițiilor art. 202 din Codul muncii, decât salariații și angajatorul ori alte persoane juridice cu această vocație, motiv pentru care excepția invocată a fost admisă și, în consecință, a fost respinsă acțiunea față de acest pârât.
De asemenea, tribunalul admis și excepția lipsei procesuale pasive a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a respins acțiunea față de această instituție, întrucât, în conformitate cu dispozițiile nr.OG 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, acesta nu poate sta în instanța ca pârât, ci doar ca expert, fiind citat în mod obligatoriu în cauzele în care se invocă o discriminare.
Pe de altă parte, întrucât în prezenta cauză nu este recunoscută o discriminare, cu atât mai mult nu are calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă, aceasta a fost respinsă, întrucât obiectul cauzei privește drepturi salariale, competența de judecare a cauzei revenind instanței în completele specializate în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.
Prima instanță a respins capătul de cerere privind recunoașterea discriminării, apreciind că acordarea acestor drepturi salariale doar unor categorii de salariați reprezintă o opțiune a legiuitorului, care însă nu poate fi considerată o discriminare.
A reținut că potrivit dispozițiilor art. 155 din Legea nr. 53/2000, dar și a altor acte normative speciale de salarizare (OG nr. 27/2006), salariul, respectiv indemnizația, cuprinde sporurile și alte adaosuri.
A constatat că prin nr.OG 10/2007 s-a prevăzut ca, pentru anul 2007, salariile de baza ale personalului contractual din sectorul bugetar, precum și indemnizațiile personalului ce îndeplinește funcții de demnitate publică, potrivit anexelor nr. II și nr. III la Legea nr. 154/1998, să se majoreze în 3 etape, după cum urmează: cu 5% de la 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
A mai constatat că aceste majorări salariale au fost prevăzute prin nr.OG 27/2007, în ceea ce îi privește pe controlorii financiari din cadrul Curții de Conturi și prin nr.OG 16/2007 pentru personalul din administrația centrala a și de la misiunile diplomatice.
A considerat că, astfel cum rezultă din anexa 2/2 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane ce ocupă funcții de demnitate publică, printre persoanele ce ocupă aceste funcții, se număra și judecătorii, cei ai Curții Constituționale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă și adjuncții acestuia.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că singurii magistrați exceptați de la acordarea majorărilor salariale menționate sunt judecătorii și procurorii din cadrul Curților de Apel, tribunale și judecătorii, printre care se află și reclamanta, care are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
A avut în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora puterea judecătorească se exercită de către și celelalte instanțe judecătorești.
Ca urmare, instanța de fond a apreciat că majorarea salariilor anumitor salariați și exceptarea altora, inclusiv a reclamantei, creează o inechitate și o diferențiere ce nu poate fi înlăturată decât prin recunoașterea dreptului de a beneficia de aceste creșteri și magistraților care nu au beneficiat.
Referitor la actualizarea, cu indicele de inflație, a acestor drepturi bănești, tribunalul a considerat că este întemeiată o asemenea cerere din perspectiva dispozițiilor art. 161 pct. 4 din Codul muncii, cât și prin aceea că, în felul acesta, se realizează o justă corelare între salariul real și salariul nominal de care reclamanta ar fi beneficiat la momentul la care pârâții datorau drepturile bănești în cauză și momentul în care aceste sume intră efectiv în patrimoniul beneficiarului.
Împotriva sus-menționatei sentințe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe.
Recurentul-pârât consideră că instanța de fond a respins în mod netemeinic și nelegal excepția necompetenței materiale, reținând în mod greșit că: "faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile unde reclamanții sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii".
Însă, susține recurentul-pârât, având în vedere că intimata-reclamantă și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din acest act normativ: "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Recurentul-pârât consideră că, prin urmare, această sintagmă fixează cadrul procesual și stabilește în competența judecătoriei soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.
Susține că, în această situație, întrucât acțiunea intimatei-reclamante este o acțiune în pretenții, se impune a fi timbrată la valoare.
Din acest motiv, recurentul-pârât solicită instanței de recurs să pună în vedere intimatei-reclamante să își precizeze cuantumul pretențiilor solicitate și să timbreze la valoare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
În acest context, consideră că Tribunalul Prahova - Secția Civilă trebuia să constate că nu este competent material să judece prezenta cauză și, pe cale de consecință, să decline competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.
Recurentul-pârât apreciză că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești, reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și 11% din salariul de bază, prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/31 ianuarie 2007 privind creșterile salariate ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești, acțiunea reclamanților fiind inadmisibilă.
Susține că instanța de fond a dispus, în mod nelegal, acordarea majorărilor solicitate în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/31 ianuarie 2007, reținând în mod netemeinic și nelegal că neegalitatea salariilor magistraților și nemajorarea salariilor celorlalți magistrați care funcționează în cadrul altor instanțe, instituie un tratament discriminatoriu între aceleași categorii de magistrați, creând o inechitate prin favorizarea unor magistrați și defavorizarea altora.
Astfel, consideră că prin acordarea acestor majorări salariale reclamantei - procuror, instanța de fond a adăugat la legea specială de salarizare a magistraților (Ordonanța Guvernului nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007), în considerarea faptului că aceasta a fost discriminată prin prevederile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nr. 16/2007 - privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului salarizat potrivit Legii nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din-/2007 - privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariate și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007 și nr. 27/2007 - privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi salarizați potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 160/2000, schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Mai susține că discriminarea invocată de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Or, arată recurentul-pârât, în cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea majorărilor respective magistraților, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamantei, în calitatea sa de magistrat și veniturile nete lunare ale altor categorii de personal, care beneficiază de aceste majorări salariale.
Invocă dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, potrivit cărora: "În anul 2007 salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanței Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape, astfel:
- cu 5 % începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;
- cu 2 % începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;
- cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007".
Recurentul-pârât arată că în considerentele ordonanței s-a reținut că prin acordarea majorărilor salariale pentru anul 2007 se urmărește realizarea unei administrații performante, care să contribuie eficient la realizarea obiectivelor din Programul de guvernare (conform notei de fundamentare anexate).
Așadar, susține că instanța de fond a acordat în mod nelegal creșterile salariale prevăzute în acest text de lege în condițiile în care reclamanta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadrați - potrivit anexei nr. II pct. 11, pct. 12 și pct. 13 din Legea nr. 154/1998 - Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Prim Procurorului General și acestuia.
Consideră că susținerea instanței de fond, în sensul că neaplicarea acestor creșteri salariale și pentru salariile magistraților are caracter discriminatoriu, este, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 (modificată și completată prin Ordonanța de Guvern nr. 77/2003 și aprobată prin Legea nr. 27/2004) potrivit cărora: "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Astfel, consideră că acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, așa cum aceasta este definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, deoarece nu reprezintă " o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată ".
Mai mult decât atât, precizează că prevederile criticate au un scop legitim, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de sporuri, sunt adecvate și necesare.
De altfel, mai precizează că aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul muncii, potrivit căruia: "La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală".
Însă, arată că în cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate, ci - așa după cum a susținut intimata-reclamantă și în mod greșit a reținut instanța de fond - este vorba despre principiul egalității între cetățeni, materializat prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin urmare, consideră că nu poate fi apreciat ca discriminatoriu faptul că nu s-au acordat măriri salariale magistraților și s-au acordat personalului contractual, în condițiile în care nu poate constitui o discriminare nici situația în care această din urmă categorie profesională nu este salarizată în baza coeficienților de multiplicare și a valorii de referință sectorială utilizată pentru salarizarea magistraților.
Recurentul-pârât arată că, în acest sens, aceste susțineri apar ca vădit nefondate în condițiile în care - pentru corpul magistraților - legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, drepturile salariale și majorările periodice aplicabile acestora.
Mai arată că, în speță, potrivit dispozițiilor Ordonanței de Guvern nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 45/2007, valoarea de referință sectorială este indexată periodic, iar prin stabilirea unei indemnizații majorate și a unui coeficient de multiplicare modificat s-a urmărit adaptarea sistemului de retribuire a judecătorilor și procurorilor la noua structură a carierei acestora și la noul sistem de administrare a justiției (conform Notei de fundamentare anexată).
Menționează că legiuitorul a elaborat acte normative speciale de salarizare distincte pentru toate categoriile de personal și că acceptarea soluției instanței de fond ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare ale diferitelor categorii de personal și ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile și indexările salariale acordate de legiuitor magistraților.
Recurentul-pârât apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației. În situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală, pentru respectiva cheltuială.
Precizează că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de Stat nr. 486 din 27 decembrie 2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani, peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație -, nu se justifică.
Arată că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 - privind finanțele publice: "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială ".
Totodată, arată că, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice: " cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47: "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, apreciază că din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Susține că, întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat și că, din aceste motive, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile, deoarece Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, astfel că plata sumei reprezentând indicele de inflație s-ar putea face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, mai susține recurentul-pârât, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, recurentul a apreciat că aplicarea indicelui de inflație la sumele acordate de instanță prin hotărârea fondului apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând, pentru debitor, o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Or, consideră recurentul-pârât, în cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamantă, eventuala obligare a acestora la plata sumelor actualizate, conform indicelui de inflație, fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamantă a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, recurentul-pârât apreciză că aceste obligații nu sunt întemeiate și nu se justifică.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 4 și pct. 9 și art. 3041Cod proc. civilă.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova - Secția Civilă, sub nr- F Civ, reclamanta - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București - Secția judiciară, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent - Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca pe cale de hotărâre judecătorească, să se constate existența unei discriminări și să fie obligați pârâții să calculeze și să plătească diferențele salariale rezultate din aplicarea, față de ea, a drepturilor reprezentând majorărilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007, în art. 1 alin. 1, actualizate cu indicele de inflație, începând cu 1 ianuarie 2007 și până la data plății efective, în trei etape, astfel:
- cu 14 % începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;
- cu 2 % începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;
- cu 10 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
Totodată, reclamanta a mai solicitat să se dispună efectuarea mențiunile corespunzătoare în carnetul său de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
ață de obliectul acțiunii introductive, Curtea constată că prin nr.OG 10/2007 s-a prevăzut ca, pentru anul 2007, să se majoreze, în 3 etape, salariile de baza ale personalului contractual din sectorul bugetar, precum și indemnizațiile personalului ce îndeplinește funcții de demnitate publică, potrivit anexelor nr. II și nr. III la Legea nr. 154/1998, iar prin nr.OG 27/2007, în ceea ce îi privește pe controlorii financiari din cadrul Curții de Conturi și prin nr.OG 16/2007 pentru personalul din administrația centrala a și de la misiunile diplomatice.
Din redactarea expresă a textelor OG nr. 10/2007, OG nr. 27/2006 și nr.OG 16/2007, Curtea reține că acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar, ci numai de către cel constituțional.
Astfel, Curtea apreciază că judecătorul ordinar nu poate completa o omisiune de reglementare, neputând, deci, lărgi câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să îl precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că aceasta este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, să o aplice în litera sa.
În același sens sunt și dispozițiile, obligatorii potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziilor nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008 ale Curții Constituționale.
Prin sus-menționatele decizii, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că instanțele judecătorești ar avea competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea Constituțională a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea, în locul acestora, alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, doar Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală.
Ca urmare, instanțele de judecată nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține, totodată și că, în această chestiune, nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nici o instituție, conform dispozițiilor art. 17 din nr.OG 137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Nu se poate invoca, în sens contrar, nici cadrul general european, în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare sau principiul nediscriminării, consacrat de dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană ori prevederile art. 16 din Constituție, pe de o parte, pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești, care dispune de condiții speciale de salarizare, iar, pe de altă parte, pentru că principiul egalității de tratament în salarizare, pe care îl consacră, nu are conținutul pe care încearcă să îl acrediteze reclamanta.
Astfel, regimul juridic al salarizării este, în mod inevitabil, diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă ca toate activitățile profesionale să fie remunerate identic.
Or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de către instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, față de absența oricărui temei al pretențiilor formulate de intimata-reclamantă, de a beneficia de creșterile salariale acordate altor categorii profesionale, Curtea apreciază că acțiunea formulată de aceasta trebuia respinsă de către prima instanță, ca neîntemeiată, atât în ceea ce privește capătul principal de cerere, cât și cele accesorii.
Așadar, Curtea reține că, sub aceste aspecte, criticile recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, motiv pentru care le va primi ca atare, apreciind că hotărârea fondului este criticabilă și se impune a fi modificată.
Pentru toate considerentele expuse mai sus,Curtea, în opinie majoritară,în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, art. 312 alin. 2, art. 312 alin. 3 teza 1 Cod proc. civilă, va dmite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.
În consecință, va modifica, în parte, sentința recurată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect acordarea reclamantei a dreptului reprezentând creșterile salariale de 14 %, 2 % și 10 % și completarea carnetului de muncă al acesteia.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
ENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr. 266 din data de 28.01.2008, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția Civilă, în dosarul nr- F Civ, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu domiciliul în P,-,.149,.C,. 109, jud. P și cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu sediul în--3, sector 3 B, cu intimații-pârâți: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, cu sediul în--3, sector 3 B și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în --3, sector 3, cu intimatul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și cu CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 3, citat în calitate de expert.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că:
Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect acordarea dreptului reprezentând creșteri salariale de 14 %, 2 % și 10 % și completarea carnetului de muncă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.01.2010.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
red. / tehnored.
2 ex. / 10.02.2010
Jud. fond: R;
Cu opinia separată a doamnei judecător - -, în sensul respingerii recursului, ca neîntemeiat și menținerii sentinței recurate.
În dosarul nr-/2/2009, al Curții de Apel București, apreciem că trebuia să fie respins recursul declarat de către MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, sub aspectul capătului de cerere, având ca obiect contravaloarea creșterilor salariale în procent de 5%, 2% și 11 %, stabilite prin dispozițiile nr.OG10/2007, pentru următoarele considerente:
Se constată existența unei discriminării a intimatei-reclamante, prin neacordarea majorărilor salariale anuale în raport cu alte categorii socio-profesionale, deoarece tratamentele care se aplică intimatei-reclamante, justificările și criteriile tratamentelor sunt diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003).
Deci, reclamanta se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamantei (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu i-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acesteia, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanta nu poate obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-a fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, recurenții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, intimata-reclamantă este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a aplicat în mod corect prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională nr.OG137/2000, cu privire la combaterea discriminării, deoarece instanțele sunt obligate să constate existența unei discriminări și să dispună înlăturarea acesteia în conformitate cu dispozițiile art.11 din Constituția României, care obligă autoritățile statului, inclusiv instanțele de judecată, în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Având în vedere considerentele menționate, apreciem că trebuia să fie respins recursul declarat de către MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, sub aspectul capătului de cerere, având ca obiect contravaloarea creșterilor salariale în procent de 2%, 5% și 11 %, stabilite prin dispozițiile nr.OG10/2007.
JUDECĂTOR
Președinte:Dorina ZecaJudecători:Dorina Zeca, Amelia Farmathy, Magdalena Petre
