Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1238/2008. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

Curtea de Apel Timișoara

Secția de litigii de muncă și asigurări sociale

Dosar nr-

Decizia civilă nr. 1238

Ședința publică din 24 august 2008

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea

JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru

JUDECĂTOR 3: Dumitru

Grefier:

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 67 pronunțată la 14 octombrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, R, și pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești - plata indexărilor salariale, prime de vacanță 2003-2006, echivalentul primelor de 1700 lei.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 august 2009, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanța

Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 9 noiembrie 2007 sub nr. 4174/108, reclamanții, G, R au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâtul Ministerul Justiției la virarea către pârâtul Tribunalul Arad, acesta din urmă cu obligația plății efective către fiecare reclamant a drepturilor bănești cuvenite acestora, respectiv plata către fiecare reclamant a sumelor, astfel:

- plata sumei de 1700 lei conform art. 21 din OG nr. 137/2000,

- plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007, în cele trei etape: 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 față de nivelul din luna martie 207, 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007;

- plata primelor de vacanță, egale cu indemnizația brută din luna anterioară plecării în concediu de odihnă corespondent perioadei 2005-2006 cuvenite reclamanților,

- sumele să fie actualizate cu indicele inflației începând cu data nașterii dreptului material până la data plății efective,

- pârâții să fie obligați la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale tuturor reclamanților, să oblige pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor cuvenite reclamanților.

La 26 noiembrie 2007, au formulat cerere de intervenție intervenienții, solicitând instanței să oblige pârâții la plata diferențelor salariale rezultate prin aplicarea reclamanților a majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu luna aprilie 2007 în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu luna octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007 - majorări egale cu cele acordate prin art. 1,2,3 și 4 din OG nr. 10/2007 acordate tuturor demnitarilor aleși sau numiți, judecători ICCJ, Procurorul general și adjuncților săi, judecărilor Curții Constituționale, tuturor funcționarilor publici, tuturor salariaților contractuali și întregului personal auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor din România; să oblige pârâtele la plata reactualizată cu rata inflației a sumelor menționate mai sus începând cu data de 1 februarie 2007 și până la data plății lor efective, să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă, să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.

Prin încheierea nr. 163 pronunțată la 14 decembrie 2007, urmare a admiterii cererilor de abținere și a constatării imposibilității constituirii completului de judecată, s-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul C S în vederea continuării judecății.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul CSs ub nr-.

La 22 ianuarie 2008, reclamanții au depus la dosar o precizare de acțiune prin care au solicitat obligarea pârâților la plata primelor de vacanță și pentru anii 2003 - 2004, sume actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului material până la data plății efective.

Prin încheierea nr. 68 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara la 19 martie 2008, urmare a admiterii cererilor de abținere și a constatării imposibilității constituirii completului de judecată, s-a dispus trimiterea cauzei spre soluționare la Tribunalul Timiș.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr-.

Urmare a intrării în vigoare a OUG nr.75/2008, prin încheierea din 8 iulie 208, cauza a fost înaintată la Curtea de Apel Timișoara, unde a fost înregistrată sub nr-.

Prin sentința civilă nr. 67 pronunțată la 14 octombrie 2008, instanța a respins ca nefondate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să le plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând:

- suma de 1700 lei despăgubiri, reprezentând prejudiciu cauzat prin discriminare,

- sumele reprezentând creșterile salariale, conform OG nr. 10/2007 cu 5% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007,

primele de vacanță egale pentru fiecare reclamant, separat cu indemnizația brută lunară a fiecăruia din luna anterioară plecării în concediu de odihnă, care se impozitează separat, pentru anii 2003,2004,2005 și 2006, sume ce vor fi incluse în bugetul Ministerului Justiției, Curții de Apel Timișoara și Tribunalului Arad, conform legii, ordonatori de credite, cu avizul Ministerului Economiei și Finanțelor, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului material și până la efectuarea efectivă a plății, a obligat pârâtul deținător al carnetelor de muncă al reclamanților să facă cuvenitele mențiuni ce se cuvin în aceste carnete, privind drepturile salariale câștigate mai sus.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a stabilit că acordarea unor prime pentru magistrați cu vechime cuprinsă între 0 - 3 ani constituie acte de discriminare conform art. 2, alin. 2, art. 6 lit. c, art. 8 alin. 3, art. 19 alin. 4 din OG 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 19⁵alin. 9 și 10 din OG 137/2000, această hotărâre putea fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, hotărârea neatacată constituind de drept titlu executoriu.

Astfel, orice nemulțumiri ar avea pârâtul Ministerul Justiției în legătură cu stabilirea discriminării raportat la situația de fapt reținută, nu pot fi invocate în prezentul litigiu.

Puteau constitui motive într-o eventuală cale de atac pe care pârâtul trebuie să o promoveze împotriva hotărârii Consiliului, cu respectarea dispozițiilor art. 19⁵alin. 9 din OG 137/2000.

, Hotărârea nr. 15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constituie titlu executoriu (art. 19⁵alin. 10 din OG 137/2000).

Prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani, în sumă de 1700 lei.

A avut astfel loc o discriminare din punct de vedere al salarizării, discriminare ce încalcă dispozițiile legale în materie și anume art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și OG 137/2000.

Instituirea unor astfel de stimulente în favoarea numai a unor categorii de magistrați conduce la aplicarea unui tratament diferențiat care rezidă într-o inegalitate și a unui tratament diferit în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.

Art. 16 alin. 1 din Constituția României a stabilit că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Această egalitate include domeniile în care persoanele își desfășoară activitatea, în aceste domenii nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice nu se poate face vreo discriminare între salariații care trebuie, în condiții identice, tratați în mod identic.

Această discriminare a fost reținută prin titlu executoriu, de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, consiliu care are rolul de a implementa principiul egalității între cetățeni, prevăzut în Constituția României, în legislația internă în vigoare și în documentele internaționale la care România este parte.

În ce priveștecapătul de cerere privind acordarea primelor de vacanță a reținut că prin OG nr. 83 din 2000 pentru modificare și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, s-a inclus și art. 41¹alin. 1 în care se prevede că magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau plecării în concediu, care se impozitează separat.

Ulterior, prin dispozițiile art. 3 (2) din OUG nr. 33 din 26.02.2001 s-a prevăzut că se suspendă până la data de 01.01.2002 aplicarea prevederilor art. 41¹alin. 1, care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei de concediu din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, modificată și completată prin OG nr. 83/2000, precum și aplicarea prevederilor art. 4 din OUG nr. 237/2000, referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediu de odihnă.

Prin Legea nr. 386/2001, prin articol unic s-au aprobat unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorității judecătorești, cu următoarea modificare, articolul III, alin. 3 va avea următorul cuprins "Pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menționate la alin. (1) și (2) redevin aplicabile dispozițiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, precum și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 237/2000". Este necesar a se preciza că, pe toată durata suspendării redevin aplicabile prevederile referitoare și la dreptul câștigat prin art. 41 din OG nr. 83/2000 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și, respectiv art. 33 (2) din Legea nr. 188/1999 care prevede că funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Potrivit legilor, privind bugetul de stat nr. 743/2001, nr. 631/2002, nr. 507/2003, nr. 511/2004, aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, precum și a celor ale art. 32 alin. 2 din Legea nr. 188 din 1999 privind statutul funcționarilor publici cu modificările și completările ulterioare, s-au suspendat până la 31 decembrie 2005.

Conform dispozițiilor art. 38 din Constituția României salariații au dreptul la protecție socială a muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediu de odihnă plătit, prestarea muncii în condițiile egale precum și alte situații specifice.

Instanța a reținut că reglementarea concediului de odihnă plătit și alte situații specifice a fost menționată prin legea de revizuire a Constituției nr. 375/2003, iar conform art. 49 alin. 2, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și să fie aplicată nediscriminatoriu.

Textele de lege prin care a fost suspendat dreptul la o primă de vacanță anuală în favoarea magistraților și a personalului auxiliar prin prisma dispozițiilor constituționale suscitate se apreciază ca fiind date cu nesocotirea normelor constituționale, cu atât mai mult cu cât prin plata concediului de odihnă se înțelege a fi inclusă, pe lângă indemnizația de concediu și prima de vacanță sau eventual, alte situații specifice și ca atare, asemenea drepturi nu pot fi suspendate prin emiterea unei ordonanțe de urgență, cu atât mai mult cu cât normele constituționale prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor sau libertăților și nicidecum suspendarea acestora, deoarece un drept deja câștigat, nu poate fi retras decât printr-un act normativ de aceeași putere, iar un asemenea act nu a fost încă emis și dacă se va emite, conform principiului neretroactivității legii civile, nu poate produce efecte pentru trecut.

Pe de altă parte avându-se în vedere succesiunea în timp a actelor normative arătate anterior, dispozițiilor art. 41¹din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, nu pot fi afectate de conținutul unor acte normative referitoare la stabilirea bugetelor de stat pe anii ulteriori, avându-se în vedere principiul neretroactivității legii consacrat de Constituția României, aceasta cu atât mai mult cu cât noua lege ce reglementează efectele unei situații juridice, nu poate aduce atingere sau nici o îngrădire sau discriminare unui drept deja câștigat, dobândit, ce trebuie respectat, indiferent de situația elaborării unor legi succesive, deoarece legea întotdeauna trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor ocrotire legală și eficace contra oricăror discriminări, garantarea drepturilor omului, fiind prevăzută și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 31/2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că aceasta s-a pronunțat asupra drepturilor magistraților și personalului auxiliar de a beneficia de prima ce se acordă cu ocazia plecării în concediul legal de odihnă doar pentru perioada 2001-2004, deoarece hotărârile ce au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești vizau doar această perioadă.

In ce privește capătul de cerere vizând acordarea indecărilor a reținut că potrivit art.1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust, reclamanții fiind tratați discriminatoriu prin nerecunoașterea drepturilor de salarizare corespunzătoare nivelului puterii legiuitoare, așa cum s-a procedat în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești.

Prin Decizia nr. 821/3.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze și să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cu privire la alte norme.

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Curtea de Apel, investită cu soluționarea prezentei cauze, apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii nu este fondată.

Conform art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

2 al art.20 din Constituție prevede că, în cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În condițiile în care actele normative privind salarizarea creează discriminare, există obligația pentru judecătorul național ( conform art.20 din Constituție ) să dea prioritate acestor tratate.

În condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă ar duce și la încălcarea art.1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art.16 alin.1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale.

Potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică(nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același:creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

S-a reținut în acest sens, faptul că prin nr.OG 10/31.01.2007, tuturor demnitarilor numiți sau aleși, judecătorilor Înaltei curți de Casație și Justiție, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție și adjuncții săi, judecătorilor Curții constituționale, tuturor funcționarilor publici și tuturor salariaților contractuali ai statului le-au fost acordate majorări salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2" începând cu 01 aprilie 2007 și de 11" începând cu 01 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, pentru acoperirea inflației.

In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, recursuri înregistrate la ICCJ B sub nr-, iar urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008, la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.

Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.

In susținerea recursului invocă practica ICCJ - deciziile nr. 1789/8 martie 2005 și 1820/8 martie 2005, dispozițiile art. 25 din OUG nr.37/2008.

Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii.

Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 cod procedură civilă.

In ce privește indexările pretinse de reclamanți arată că instanța de fond ar fi trebuit să constate că asemenea altor categorii profesionale, intimații sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acestea beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor; că obligarea lor la plata indexărilor constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

In ceea ce privește stimulentele arata ca prima instanță nu a analizat natura acestor stimulente, precum și inexistența obligației de a recompensa toți judecătorii în același timp; că la anumite intervale de timp, ordonatorii pot aprecia că în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din Legea nr. 146/1997, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp.

In ce privește prima de vacanță arata ca dezlegarea data de ICCJ prin decizia XXIII este obligatorie pentru instanță, ICCJ statuând că dreptul la prima de concediu a incetat la 1 ianuarie 2003, când a intrat in vigoare OUG nr. 177/2002.

Prin notele de ședință depuse la dosar, paratul Ministrul Justiției a invocat excepția de necompetentă materiala a Curții de Apel Timișoara in soluționarea recursului raportat la art. 299 alin. 2 cod procedură civilă.

Instanța apreciază neîntemeiată excepția de necompetență materială invocată, deoarece OUG nr. 175/2008, la art. I și II stabilește competența privind soluționarea cauzelor având ca obiect drepturi salariale solicitate potrivit OUG nr. 27/2006 și OUG nr. 8/2007 de către personalul din sistemul justiției; că prin decizia nr. 104/20 ianuarie 2009, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea OUG nr. 75/2008.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 9 coroborat cu art. 304¹cod procedură civilă, instanța a apreciat recursurile întemeiate, urmând a le admite cu următoarea motivare:

In mod corect prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Acest minister are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Totodată, conform art.19 din Legea nr.500/2002 se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.

Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.

In ceea ce privește despăgubirile reprezentând echivalentul primelor în cuantum de 1700 lei acordate magistraților cu o vechime până în trei ani, instanța reține că rin p. Hotărârea nr.15 din 23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, s-a stabilit că acordarea unor prime pentru magistrații cu vechime cuprinsă între 0-3 ani constituie acte de discriminare, conform art.2, alin.2, art.6, lit.c, art.8 alin.3, art.19 alin.4 din nr.OG137/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea anterior invocată nefiind atacată la instanța de contencios administrativ,potrivit legii, constituie titlu executoriu(art.19⁵alin.10 din OG 137/2000).

Prin Ordinul Ministerului Justiției nr.1921/C/2005, au fost acordate stimulente financiare judecătorilor din cadrul judecătoriilor, care au o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani, în sumă de 1700 lei.

Sub acest aspect, în mod corect a constatat instanța de fond că față de reclamanții magistrați există discriminare.

Din acest punct de vedere însă nu se poate vorbi de egalitate de tratament între asistenți judiciari,grefieri și personal conex, pe de o parte și judecători, pe de altă parte.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției mai sus menționat a fost aprobat un fond de stimulente financiare și judecătorilor, din cadrul judecătoriilor, care au avut o vechime între 0 și 3 ani, în sumă de 1700 RON, astfel încât impunerea vechimii (între 0 și 3 ani) în funcția de judecător, la acordarea stimulentelor financiare, a avut ca efect împărțirea categoriei socio-profesionale a judecătorilor în două subcategorii, în funcție de vechimea în muncă: cea a judecătorilor cu vechime între 0-3 ani și cea a judecătorilor cu o vechime de peste 3 ani.

Prin urmare, acest Ordin al Ministerului Justiției nr.1921/C/2005, îi vizează doar pe judecătorii cu o vechime între 0-3 ani, deci se poate concluziona că s-a creat o situație discriminatorie doar între judecători cu vechime de până la 3 ani și cei cu vechime peste 3 ani, neexistând vreo discriminare cu privire la asistenții judiciari și personalul auxiliar de specialitate și conex, deoarece aceste categorii socio-profesionale se află în situații diferite, și nu comparabile.

Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în situații similare și comparabile, fără ca aceasta să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", sens în care a fost jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În mod greșit a apreciat prima instanță, după analiza unor acte normative din legislația internă și cea europeană și care au fost ratificate de România, și prin care a fost consacrat principiul "nediscriminării și al egalității de tratament" că în speță s-a încălcat acest principiu în raport de asistenții judiciari, constatându-se existența unui tratament diferențiat și discriminatoriu între cele două categorii socio-profesionale, aparținând aceluiași sistem, în legătură cu neacordarea stimulentelor financiare, conform Ordinului Ministerului Justiției mai sus menționat.

Față de cele de mai sus, obligarea la plata despăgubirilor în cuantum de 1700 lei către reclamanții asistenți judiciari este greșită.

Prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale invocate de reclamanți prin acțiune, respectiv OG nr. 10/2007, OUG nr. 137/2000.

OG nr. 10/2007 reprezintă actul normativ prin care s-au acordat creșterile salariale în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalul salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sistemul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

In anexele acestui OG au fost prevăzute expres categoriile sociale și demnitarii cărora li se aplică aceste creșteri salariale, iar magistrații, deși sunt numiți prin decret prezidențial și ocupă funcții de demnitate publică, alături de ceilalți membrii ai puterii executive și legislative, nu au fost incluși în aceste anexe.

Aceste ordonanțe nu au realizat o indexare pentru a acoperi creșterea indicelor prețurilor de consum, ci au acordat creșteri salariale doar unor categorii profesionale și doar pentru anumiți demnitari aleși sau numiți. Neacordarea acestor creșteri salariale magistraților nu este discriminatorie pentru aceștia, deoarece magistrații beneficiază de un sistem special și diferit de salarizare care nu a fost aplicat și altor demnitari. A considera astfel, ar trebui ca și creșterile salariale aplicabile magistraților să fie acordate tuturor salariaților bugetari sau demnitarilor aleși sau numiți, or, prin OG nr. 27/2006 au fost acordate creșteri salariale, creșteri de care nu au avut corespondent și în legile de salarizare ale categoriilor profesionale și demnitarilor menționați în OG nr. 10/2007.

Față de cele de mai sus, acest capăt de cerere trebuia respins de către prima instanță ca neîntemeiat.

In ce privește primele de vacanță aferente perioadei 2003 - 2006, instanța reține că otrivit p. dispozițiilor art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, articol introdus prin OUG nr. 83/2000 ce a intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 2001, magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută, sau după caz, indemnizația de încadrare brută lunară, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor ce prevedeau dreptul la prima de concediu, prin art. III alin. 2 din OUG nr. 33/2001 (intrată în vigoare la data de 2 martie 2001) privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar precum și a personalului din organele autorității judecătorești, aprobată cu modificări prin Legea nr. 386/2001 s-a prevăzut că se suspendă până la data de 1 ianuarie 2002 aplicarea prevederilor art. 41^1 alin. 1 care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei de concediu pentru odihnă din Legea nr. 50/1996.

Pe perioada de la data intrării în vigoare a art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin OUG. nr. 83/2002, respectiv 1 ianuarie 2001, și data intrării în vigoare a normei de suspendare, 2 martie 2001, magistrații care au efectuat concediul de odihnă pe anul 2001 au beneficiat de prima de vacanță.

În conformitate cu art. 12 alin. 4 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, termenele prevăzute în art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 au fost prelungite până la 31 decembrie 2002, iar prin art. 10 alin. 3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a dispus prelungirea acelorași termene până la data de 31 decembrie 2003.

Ordonanța de urgență nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Monitorul Oficial nr. 924 din 18 decembrie 2002, prin dispozițiile art. 50 alin. 2, abrogat toate dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică, deci implicit dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996.

Noua lege de salarizare a magistraților - OUG nr. 177/2002 aprobată cu modificări prin Legea nr. 347/2003 - aplicabilă în perioada 2005 - 2006 nu a mai prevăzut dreptul la primă de concediu.

Astfel, prin OUG nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 1^1 și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.

Rezultă deci că dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul la prima de concediu al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi, au fost abrogate implicit la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OUG nr. 177/2002.

In raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.

Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza II cod procedură civilă, instanța are în vedere și Decizia nr. XXIII/12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 31/2005 în soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pe anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41^1 din Legea nr. 50/1996.

Pentru a se pronunța astfel, ÎCCJ a reținut că de la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare OUG nr. 177/2002 erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. - referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.

S-a mai arătat în considerentele acestei decizii faptul că succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 41^1 alin. 1, fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 și și-a produs efectele începând cu 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 41^1 alin. 1 prin OUG nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe.

Așa fiind și cum, în raport cu principiul neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 din Constituție și art.1 Codul Civil, dispozițiile OUG nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezulta că dreptul la prima pentru concediu de odihnă acordat magistraților prin art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată și completată prin art. I pct. 38 din OG nr. 83/2000, a existat numai în perioada anilor 2001-2002.

In consecință și acest capăt de cerere trebuia respins ca neîntemeiat.

Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursurile declarate și va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge capetele de cerere privind plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 și plata primelor de vacanță aferente anilor 2003-2006, precum și pretențiile reclamanților, R și la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1700 lei.

Va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, impotriva sentinței civile nr. 67 pronunțată la 14 octombrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, R, și pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad.

Modifică în parte sentința recurată în sensul că:

Respinge capetele de cerere privind plata creșterilor salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 și plata primelor de vacanță aferente anilor 2003-2006.

Respinge pretențiile reclamanților, R și la acordarea despăgubirilor în cuantum de 1700 lei.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, 24 august 2009.

Președinte, Judecător,

Grefier,

Red. MB/dact. MB

2 ex.

1.12.2009

Primă instanță:

, - Curtea de Apel Timișoara

Cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii recursurilor declarate de către pârâți

Motivarea opiniei separate:

Apreciez că recursurile pârâților trebuiau respinse în ce privește pretențiile reclamanților de acordare a indexărilor salariale prevăzute de OG 10/2007 pentru următoarele considerente:

Reclamanții sunt magistrați și asistenți judiciari, făcând parte dintr-un raport juridic de muncă, guvernat de legislația muncii, întrucât prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la un tratament egal în materie de salarizare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a,art. alin. 2 lit.c și lit.f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Codul muncii.

Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.

Reclamanții, aflându-se într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din cadrul unităților bugetare, sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferențiat față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor de la acordarea adaosurilor salariale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază ( parte fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare ( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândire unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației etc.

Prima Instanță nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și nu a intrat în sfera puterii legiuitoare, întrucât prin analiza situației în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale nu se înlătură și nici nu se anulează anumite dispoziții legale, după cum nici nu se adaugă la lege, ci s-a constat că reclamanții sunt îndreptățiți a beneficia de dispozițiile cuprinse în legislația muncii, astfel cum au fost analizate mai sus, precum și legislația CEDO raportat la categoriile socio-profesionale din care fac parte și munca pe care o prestează.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind de neconceput în a accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările salariale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu au fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al.,Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Având în vedere că reclamanții se înscriu în categoria de salariați în sectorul bugetar și în același timp există salariați în diferite domenii din cadrul sectoarelor bugetare care beneficiază de aceste indexări, domenii care sunt finanțate, ca și justiția, de la bugetul de stat, înseamnă că acordarea acestor drepturi doar unor salariați din sectorul bugetar și neacordarea drepturilor pretinse și reclamanților în speță, reprezintă, în realitate, o discriminare din punct de vedere al exercitării dreptului la protecția socială între salariații din sectorul bugetar, încălcându-se astfel dispozițiile art. 41 alin. 2, art. 53 din Constituție, art. 5 alin. 3, art. 6 din Codul muncii, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, care interzic orice discriminare între salariați din punct de vedere al protecției sociale din același sector de activitate și anume, cel bugetar.

Deci, reclamanții au fost discriminați și în sensul dispozițiilor art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.

De asemenea, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea unor drepturi, dar în speță nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

JUDECĂTOR,

Președinte:Maria Ana Biberea
Judecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Dumitru

#Judecator Maria Ana Biberea

Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1238/2008. Curtea de Apel Timisoara

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1238/2008. Curtea de Apel Timisoara