Drepturi salariale (banesti). Decizia 1237/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1237
Ședința publică din 24 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A și de către Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 68 pronunțată la 14 octombrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamanții, A, intervenienții, și, pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 august 2009, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 13 noiembrie 2007 sub nr. 4209/108, reclamanții, A, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții în solidar la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004 și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești și pentru viitor, drepturile bănești urmând a fi actualizate cu indicele de inflație, să se efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă, să fie obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanții au invocat prevederile art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2002, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și dispozițiile art. 19/2006, în raport cu care rezultă voința de se acorda sporul de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr. 444/2006.
În fine, au arătat reclamanții că deși judecătorii și personalul auxiliar de specialitate, conform art. 28 din Legea nr. 182/2002 dețin certificate și autorizații ORNIS și gestionează informații clasificate, nu beneficiază de sporul de confidențialitate.
Numiții, și au depus cereri de intervenție în interes propriu solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești și pentru viitor, actualizarea sumelor aferente conform indicelui de inflație, începând cu data nașterii dreptului la acțiune și până la data executării hotărârii judecătorești, precum și efectuarea cuvenitelor mențiuni în cărțile de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea cererilor de intervenție au fost reiterate motivele din cererea introductivă.
Prin sentința civilă nr. 68 pronunțată la 14 octombrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-,instanța a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad să plătească reclamanților, în solidar, drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, precum și pe viitor, până la data încetării raporturilor de muncă cu unitățile angajatoare, a obligat unitățile angajatoare să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale angajaților, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor datorate.
A admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenientele și și a obligat pârâții Tribunalul Arad și Curtea de Apel Timișoara, precum și Ministerul Justiției, în solidar, să plătească intervenientelor drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004 și până la data de 30 aprilie 2007, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale angajatelor; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare.
A admis cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții, și și a obligat pârâții Tribunalul Arad și Curtea de Apel Timișoara, precum și Ministerul Justiției să plătească intervenienților drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe anul 2004, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale angajatelor, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Admite cererea de intervenție în interes propriu formulate de intervenienta și a obligat pârâții Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției să plătească intervenientei drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul, actualizate cu rata inflației începând cu data nașterii acestor drepturi și până la data plății efective, a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă și că deși are calitatea de ordonator principal de credite, însă obligația ce îi incumbă nu este de a plăti drepturile salariale cuvenite angajaților Ministerului Economiei și Finanțelor, nefiind vorba despre un raport juridic direct de dreptul muncii dintre reclamanți-angajați ai Ministerului Justiției și angajator, ci despre obligația Ministerului Economiei și Finanțelor conferită potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2008, respectiv Legea nr. 388/2007, aceea de a constitui volumul veniturilor și al cheltuielilor pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat.
Astfel, obligația stabilită în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor în raport de obiectul cererii nu se referă la reglementările din art. 25 din nr.OUG 37/2008, strict cu privire la plata drepturilor salariale pentru angajații Ministerului Justiției. Totodată, acest minister, potrivit legii nr. 500/2002, a HG nr. 208/2005, coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care în temeiul ordonanței Guvernului nr. 22/2007 vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executoriu.
Pe fondul cauzei a reținut că reclamanții și intervenienții fac parte din personalul unităților de justiție (unități bugetare), aflându-se în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul salarial.
Ori, toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestând o muncă, și ca efect al acestor premise, se impun obligații de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută) iar conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, pe perioada în care o persoană prestează munca, îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, o clauză obligatorie, și deși reclamanții se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, să-și execute obligația de confidențialitate, nu li se recunoaște dreptul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar, rezultând că ei nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impus de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională.
Reprezentând practic o componentă a salariului, în condițiile art. 155 din Codul Muncii, sporul se datorează și pe viitor - până la încetarea raporturilor de muncă, cu unitatea angajatoare.
A apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii, potrivit susținerilor pârâtului Ministerul Justiției, nu este fondată.
Conform art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și cu celelalte Tratate la care România este parte.
2 al art.20 din Constituție prevede că, în cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În condițiile în care actele normative privind salarizarea creează discriminare, există obligația pentru judecătorul național ( conform art.20 din Constituție ) să dea prioritate acestor tratate.
În această situație susținerile pârâtului cu privire la inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe Decizia 819/2008 a Curții Constituționale, fiind în contradicție cu textele constituționale de mai sus, nu pot fi acceptate.
Opinia pârâtului contravine și dispozițiilor art.21 din Constituție cu privire la accesul liber la justiție.
Și dintr-o altă perspectivă, excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi admisă.
În condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamantelor ca inadmisibilă ar duce și la încălcarea art.1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art.16 alin.1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, recursuri înregistrate inițial la Înalta Curte de Casație și Justiție ști, iar ulterior, ca urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008, la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Invocă drept temei de modificare dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură
civilă.
Arata ca in mod greșit a reținut instanța de fond că în cazul neacordării sporului de confidențialitate personalului auxiliar al instanțelor judecătorești poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG nr. 137/2000, Codului Muncii, a dispozițiilor Constituției și Declarației Universale a Drepturilor omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu se poate vorbi despre un drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege.
Mai arată că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă care poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000, mai arata ca situația personalului auxiliar nu poate fi considerată comparabilă cu cea a personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, funcționarii publici, membrii Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării banilor, ai consiliului Național pentru Combaterea discriminării, deoarece atribuțiile sunt diferite, fac parte din instituții diferite, categoriile de informații gestionate sunt diferite
Mai arată că prin Hotărârile nr. 232/29.08.2007 și 318/8.10.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că nu există discriminare; că dreptul nu poate fi acordat și în viitor, deoarece nu s/a născut încă, că potrivit art. 1088 cod civil, reclamanții sunt îndreptățiți doar la plata dobânzii, care curge doar din ziua cererii de chemare în judecată.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive și respingerii acțiunii față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive.
Arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice; că între reclamanți și acest minister nu există raporturi de dreptul muncii și că în sarcina Ministerului Economiei și finanțelor nu există nici o obligație de garanție pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
După reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara, pâtâtul Ministerul Justiției a invocat necompetența materială a instanței de a soluționa cauza în recurs, față de prevederile art. 299 alin. 2 cod procedură civilă și față de împrejurarea că deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui act normative produc efecte doar pentru viitor.
Instanța apreciază neîntemeiată excepția, având în vedere dispozițiile OUG nr. 75/2008, care stabileau competența de soluționare în primă instanță în favoarea Curții de Apel și a ÎCCJ în recurs, au fost declarate neconstituționale.
Reclamanții intimați și pârâții intimați nu au depus întâmpinare prin care să-și exprime punctual de vedere față de recursul declarat.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 7,9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat neîntemeiat recursul Ministerului Finanțelor Publice, urmând a-l respinge cu următoarea motivare:
Criticile aduse de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor vizează doar modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost soluționată în mod corect de către prima instanță, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivând din atribuțiile pe care le are pe linia elaborării proiectelor bugetului de stat, iar nu din calitatea de angajator.
Instanțele sunt instituții finanțate integral de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării sumelor necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către Ministerul Finanțelor, pârâții Ministerul justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad sunt în imposibilitate să-și execute obligația.
Referitor la criticile ce au fost aduse hotărârii de fond prin recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției cu privire la fondul problemei, instanța reține că, intr-adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care angajații au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul Muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,instanța va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Justiției, potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță nu instanța de fond nu a înțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Instanța nu va putea reține nici incidența in speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ., de vreme ce prima instanță a apreciat in mod corect că reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât aceștia se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamantei, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
In fine,un rol important in orientarea instanței de recurs spre soluția pe care o va pronunța in prezentul l-a avut Decizia nr. 46/2008,pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Instanța de fond a greșit prin aceea că a dispus obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate începând cu anul 2004, fără a analiza dacă pentru anul 2004, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată pretențiile reclamanților și intervenienților nu sunt prescrise în parte pretențiile reclamanților.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 litera Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
țarea și publicarea în Monitorul Oficial a unor decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției.
In consecință, instanța de fond trebuia să constate prescris dreptul la acțiune pentru pretențiile formulate cu depășirea termenului de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, drept care s-a născut la data scadenței plății salariului, când reclamantele au luat cunoștință că au fost discriminate prin neacordarea sporului de 15%.
In ce-i privește pe intervenienții, și, aceștia și-au desfășurat activitatea în cadrul Biroului de carte funciară până la 31 decembrie 2004, nefăcând parte din categoria personalului auxiliar de specialitate reglementat de Legea nr. 567/2004, iar decizia în interesul legii nr. 46/2008 nu-i privește și pe aceștia, astfel că instanța nu are temei pentru recunoașterea sporului de confidențialitate și în favoarea acestora, astfel că cererea de intervenție trebuia respinsă.
Așa fiind, in baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge pretențiile reclamanților și intervenienților care exced perioadei de trei ani anteriori cererii de chemare în judecată, ca prescrise, pentru reclamanții, A, drepturile pretinse se vor acorda începând cu 13 noiembrie 2004, pentru intervenienții și Buțiu, drepturile pretinse se vor acorda începând cu data de 22 noiembrie 2004, iar pentru intervenienta, drepturile pretinse se vor acorda începând cu 30 noiembrie 2004.
Cererea de intervenție formulată de intervenienții, și va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 68 pronunțată la 14 octombrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentinț
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Pentru reclamanții, A, drepturile pretinse se vor acorda începând cu 13 noiembrie 2004 și respinge restul pretențiilor aferente anului 2004 ca prescrise.
Pentru intervenienții și Buțiu, drepturile pretinse se vor acorda începând cu data de 22 noiembrie 2004 și respinge restul pretențiilor aferente anului 2004 ca prescrise.
Pentru intervenienta, drepturile pretinse se vor acorda începând cu 30 noiembrie 2004 și respinge restul pretențiilor aferente anului 2004 ca prescrise.
Respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, Gyulaș, Țucudean și.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
țată în ședință publică, 24 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
1.12.2009
Primă instanță:
, - Curtea de Apel Timișoara
Cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii și a recursului declarat de către pârâtul Ministerul Justiției
Personal apreciez că dreptul la acțiune nu este prescris parțial, hotărârea primei instanțe fiind legală sub aspectul acordării drepturilor pentru întreaga perioadă pretinsă de reclamanți și intervenienți.
Până la pronunțarea de către ICCJ a deciziei nr. 46/2008 prin care s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor lunar de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, datorită contextului legislativ neclar, practica instanțelor nu a fost unitară, fapt care a influențat atitudinea reclamanților de declanșare a demersului judiciar în vederea recunoașterii dreptului.
Numai din momentul pronunțării deciziei în interesul legii, pasivitatea reclamanților poate fi calificată ca imputabilă și sancționată cu prescripția dreptului material la acțiune.
JUDECĂTOR,
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Dumitru
