Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 1286/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1286/
Ședința publică din 27 mai 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin M, cu sediul în Tg.M,--3, împotriva sentinței civile nr.46 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg.M în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Se constată, de asemenea, că prin încheierea civilă nr.74/CR/27.05.2009 a acestei instanțe s-a admis declarația de abținere formulată de doamna judecător.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 46 din 31.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg.M s-a admis prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 03.01.2005 -10.06.2005; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor, a Ministerului Justiției; s-a admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg. M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pentru perioadele 11.06.2005 - 21.06.2006 și începând cu data de 28.04.2008 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamantei; s-a dispus ca sumele mai sus menționate cuvenite reclamantei să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri; s-a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetul de muncă al reclamantei mențiunile corespunzătoare drepturilor bănești mai sus menționate; s-a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamantei a despăgubirilor mai sus menționate; s-au respins restul pretențiilor reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în cauză există situația de discriminare, fiind încălcate prev. OG nr.137/2000, art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, art.154 Codul Muncii, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului art.2 pct.2 din Convenția nr.111, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă față de Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestora.
S-a arătat că hotărârea este criticabilă pentru motivul de recurs prev.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
S-a invocat excepția dreptului material la acțiune potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și art.8 din Decretul nr.167/1958.
În al doilea rând s-a invocat Decizia Curții Constituționale nr.818/2008 referitoare la prev. art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000.
Pe fondul cauzei s-a arătat că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru personalul auxiliar de specialitate, acesta având un statut specific reglementat de Lege anr.567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG nr.8/2007 cu modificări prin Legea nr.247/2007.
S-a mai arătat că dreptul intimatei este unul viitor dar incert.
S-a apreciat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă.
Astfel, reclamanții solicită acordarea unor drepturi salariale, și trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor, nu se confundă cu bugetul de stat, nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Nici Direcția Generală a Finanțelor Publice M, nu are calitate procesuală pasivă, ținând seama de prev.art.3 alin.1 pct.46 din HG nr.386/2007, nu îndeplinește funcții de ordonator principal de credite.
În cauză, sunt aplicabile și prev.art.1 și 4 din OG nr.22/2002.
In cea ce privește fondul litigiului, s-a arătat, că din prev.art.3 din OG nr.19/2006, se desprinde că acordarea sporului de confidențialitate vizează categoria funcționarilor publici cu statut special din sectorul apărării naționale, ordine publică și siguranța națională, fără a cuprinde vreo mențiune în ceea ce privește acordarea sporului menționat și personalului autorității judecătorești.
Nici dispozițiile art.15 din OG nr.6/2007, nu pot constitui temei legal al pretențiilor formulate de reclamanți, întrucât nici această dispoziție legală nu vizează acordarea sporului de confidențialitate categoriei profesionale din care fac parte intimații.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, în limitele prev.de art.3041și art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanța constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:
In ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, instanța de recurs reține că prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Curtea de Apel Tg.M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice M, la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
Instanța de fond, a reținut că, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție și prin neacordarea sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariații unităților bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, aceștia sunt discriminați, în condițiile în care se află în aceeași situație juridică și faptică, situație care fundamentează și generează adaosul salarial menționat și pentru reclamanți.
Susținerile recurentului în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000, se apreciază a fi nefondate.
Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul OUG nr.137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 - în cauza de față, fiind incident dispoziția referitoare la "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" și acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
În speța de față, reclamanta a invocat faptul că se află într-o situație identică cu restul personalului unităților bugetare, care au obligația de confidențialitate și dreptul corelativ la sporul de confidențialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate și în condițiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferențiat, aceștia sunt discriminați. În cazul de față, criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat personalului din unitățile de justiție, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecințe asupra sistemului de salarizare, deși pentru aceeași muncă se cuvine un salariu egal.
Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare - art.154 din Codul Muncii și cel al diferențierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanți se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispozițiile OG nr.137/2000 și prin urmare, instanțele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.
In ceea ce privește fondul cauzei, curtea reține că potrivit art.13 din OUG nr.57/2000, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.
De asemenea OG nr.137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.
Art.13 din OG nr.123/2003 stipulează că, sporul de confidențialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15%, precum și personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
În acest sens sunt și prev.art.13 din OG nr.10/2007.
Aceste acte normative nu fac referire la informații clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.
Dar și reclamantei, care face pare din unitățile de justiție, i-a fost impusă prin lege, o obligație profesională imperativă, de confidențialitate: art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.
Cum în mod corect a reținut și prima instanță, unitățile de justiție fac parte din categoria unităților bugetare.
Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în speța de față, chiar identic, beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Reclamanta deși este salariată a unei unități de justiție, unități bugetare, având obligație de confidențialitate, are un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități bugetare, cu aceeași obligație de confidențialitate, criteriul discriminator fiind apartenența la o categorie socio-profesională.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidențialitate este obligația de confidențialitate și nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.
In altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României, consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declarație, prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest sens, sunt și disp.art.6 alin.3 din Codul Muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din OG nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.
Potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev.la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță, nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să infirme această discriminare.
Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de "directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă" interzice orice fel de discriminare și are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.
Dispozițiile directivei vin să completeze legislația comunitară în domeniul egalității de tratament, în domeniul dreptului muncii, și potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă și indirectă.
Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil, o situație comparabilă și existența unei legături directe și strânse între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiții sunt îndeplinite în speța de față.
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de art.14 din CEDO, poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Interpretând literal textul Convenției, art.14 nu ar avea o existență independentă.
In jurisprudența sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.
Una din cauzele de referință în această materie este & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existența unei violări a art.14 fără a reține însă și încălcarea art.1 al Protocolului nr.1, invocată de reclamant.
Curtea Europeană s-a pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.
Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecției împotriva discriminării față de drepturile substanțiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puțin la fel de importantă ca și violarea unui drept substanțial.
Textul art. 14 fost completat în anul 2000 prin apariția Protocolului nr.12 la Convenție, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicția generală a discriminării: beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependența art.14 de celelalte texte ale Convenției, care garantează alte drepturi, întărind protecția individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața Curții Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, ci și la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.
În ceea ce privește decizia nr.232/2007 a Consiliului Director al CNCD, acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești se supun numai legii și sunt independente, împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000.
In aceste condiții, Curtea, apreciază ca fiind discriminatoriu criteriul de diferențiere a acordării sporului de confidențialitate personalului din unitățile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condițiile existenței unei situații identice, aceea a obligației de confidențialitate.
Din cele expuse anterior rezultă că instanța de judecată nu anulează sau refuză aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le înlocuiește cu alte norme, ci așa cum s-a arătat mai sus, stabilește dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării.
Situația de discriminare rezultă din tratamentul juridic diferit a unor persoane aflate în situații comparabile sau identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratament juridic reglementat prin acte normative.
Așa cum rezultă din definițiile date discriminării, actele normative interne, cele de drept comunitar și ale drepturilor omului arătate mai sus nu se condiționează posibilitatea constatării și anulării discriminării, în funcție dacă acestea izvorăsc din acte normative, în speță legi de salarizare.
Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, pe motiv că lezează actele puterii legiuitoare, respectiv actele normative care sunt sursa discriminării, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 Cod civil, care reglementează denegarea de dreptate.
. de asemenea accesul la justiție, prev. de art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil".( pentru identitate de rațiune con cauza Brumărescu împotriva României). Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziilor nr.818/2008, 819/2008, 820/2008 și 821/2008 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune invocată, aceasta este admisibilă pentru perioada 03.01.2005-10.06.2005, acțiunea fiind înregistrată la data de 11.06.2005.
Dreptul intimatei este actual, viitor și cert, deoarece reprezintă 15% din salariul de bază.
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerul Economiei și Finanțelor, susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat să răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor Publice prin DGFP M, este solidară, în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești. se acoperă de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
In ceea ce privește obligația solidară a Ministerul Economiei și Finanțelor Publice prin -uri, este de necontestat că la fel ca și în situația ordonatorilor de credite, solidaritatea își găsește izvorul în lege, respectiv în dispozițiile legilor bugetare, care s-au succedat în timp în perioada de referință.
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc. Astfel fiind, rezultă fără putință de tăgadă, împrejurarea că Ministerul Economiei și Finanțelor Publice poate și trebuie ținut solidar la plata sumelor pretinse de reclamanți, în caz contrar ordonatorii de credite ar fi puși în situația de a nu putea achita benevol obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești fără a le fi asigurată, cu respectarea legii, sursa de finanțare necesară creditele bugetare, având destinație precis determinată, destinație de la care ordonatorul de credite nu poate face nici o excepție.
De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a Ministerul Economiei și Finanțelor, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru aceste considerente, ținând seama și de prev.art.312 Cod pr.civilă, urmează să se respingă recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin M, cu sediul în Tg.M,--3, împotriva sentinței civile nr.46 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg.M în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 mai 2009.
Președinte pt., aflată în concediu de odihnă, semnează, președintele instanței, | JUDECĂTOR 1: Nemenționat | Judecător, |
Grefier, pt., aflată în concediu de odihnă, semnează, prim grefier, |
Red.
Tehnored.CC/2 exp.
30.06.2009
Jd.fd.Sl.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
