Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1294/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1294/
Ședința publică din 27 mai 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamanții, toți cu domiciliul ales în Târgu-M,-, județul M și de pârâții Ministerul - și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,--3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 113 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru, iar pârâtul recurent Ministerul - și Libertăților a depus note de ședință.
Se constată, de asemenea, că prin încheierea civilă nr.75/CR/27.05.2009 a acestei instanțe s-a admis declarația de abținere formulată de doamna judecător.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.113 din 24.01.2008 Tribunalul Mureșa respins excep ia inadmisibilit ăț i ac iunii; A respins excep ia lipsei calit ății procesuale pasive tului MINISTERUL ECONOMIEI I FINAN ELOR; A admis ac iunea civil, av nd ca obiect un conflict de drepturi, formulat ă de rec laman ii, I, to i cu domiciliul ales M,-, jud. M, n contradictoriu cu âții CURTEA DE TG. M, cu sediul n Tg. M, str. -, nr.l, jud. M, TRIBUNALUL MUREȘ, cu sediul n Tg. M,-, jud. M, MINIST ERUL JUSTI IEI, cu sediul n B,-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI I FINAN ELOR cu sediul ales n Tg. M, str. -. nr.1-3, jud. M, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NA IONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMIN RII cu sediul n B,--3, sector 1.A obligat âții n solidar la calcularea i la plata n favoarea fiec rui reclamant a unei desp gubiri echivalente cu diferen ele de drepturi salariale reprezent nd sporul de confiden ialitate de 15% din salariul de baz, pe toat ă perioada n care fiecare reclamant a fost ncadrat la instan ele judec tore ti din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREȘ, n perioada 26.10.2004 - 24.01.2008.S-a dispus ca sumele mai sus men ionate cuvenite reclaman ilor să fie actualizate n funcție de rata infla iei, calculat de la data scaden ei lunare a fiec rui spor neacordat n mod discriminatoriu i la data execut rii efective a prezentei hotărâri.A obligat tul TRIBUNALUL MUREȘs nscrie n carnetele de munc ale reclaman ilor men iunile corespunz toare drepturilor ne ti mai sus men ionate. A obligat tul MINISTERUL ECONOMIEI FINAN ELOR aloce fondurile necesare pl ății favoarea reclaman ilor desp gubirilor mai menționate.
Prin încheierea din 17.02.2008 a Tribunalului Mureșs -a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr.113/24.01.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Mureș, (privind omiterea includerii și a numelui reclamantei ), având ca părți pe reclamanții, și CURTEA DE APEL TG. M, TRIBUNALUL MUREȘ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în sensul că alineatul 3 din dispozitivul sentinței va avea următorul cuprins: "Admite acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de, I, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL TG. M, TRIBUNALUL MUREȘ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Prin sentința civilă nr.692/22.04.2008 a Tribunalului Mureșs -a respins excepția inadmisibilități acțiunii, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR; s- admis cererea de completare a sentinței civile nr.ll3/24.01.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-, formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL TG. M, TRIBUNALUL MUREȘ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII; u fost obligați pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanțele judecătorești din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREȘ, în perioada 26.10.2004 - 24.01.2008; s-a dispus ca sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri; a fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREȘ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare drepturilor bănești mai sus menționate; a fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate.
S-a completat sentința civilă nr.113/24.01.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- în sensul că:
Au fost obligați pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, pe toată perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanțele judecătorești din raza pârâtului TRIBUNALUL MUREȘ, începând cu data de 25.01.2008 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamanților.
S-a dispus ca sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților să fie actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri.
A fost obligat pârâtul TRIBUNALUL MUREȘ să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare drepturilor bănești mai sus menționate.
A fost obligat pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce fondurile necesare plătii în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice M în numele Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerul - și reclamantele, ,.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, datorită lipsei calității procesuale pasive a acesteia și în subsidiar, ca nefondată.
În motivarea cererii s-a arătat că în materia litigiilor de muncă o cerere de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor întrucât nu există raporturi juridice de muncă iar potrivit OG nr.19/2006 și OG nr.6/2007 de aceste dispoziții legale beneficiază alte categorii de personal.
În drept, s-au invocat disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul - a arătat că în cauză sunt incidente disp. art.304 alin.4 Cod procedură civilă, că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate.
S-a arătat că OG nr.137/2000 se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Hotărârea este dată și cu încălcarea art.304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece nu există nicio normă legală care să prevadă sporul de confidențialitate pentru această categorie de personal și în mod eronat s-a reținut existența unei stări de discriminare în raport de prev. art. 1 alin.3 din OG nr.137/2000.
Totodată, instanța de fond în mod greșit a admis capătul de cerere având ca obiect actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație, contrar prev. art.1088 Cod civil.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, în limitele prev.de art.3041și art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanța constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:
Instanța de fond, a reținut că, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție și prin neacordarea sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariații unităților bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OUG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, aceștia sunt discriminați, în condițiile în care se află în aceeași situație juridică și faptică, situație care fundamentează și generează adaosul salarial menționat și pentru reclamanți.
Susținerile recurenților în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000, se apreciază a fi nefondate.
Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul nr.OUG137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 - în cauza de față, fiind incident dispoziția referitoare la "orice alt criteriu care are ca scop
sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" și acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
În speța de față, reclamanții au invocat faptul că se află într-o situație identică cu restul personalului unităților bugetare, care au obligația de confidențialitate și dreptul corelativ la sporul de confidențialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate și în condițiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferențiat, aceștia sunt discriminați. În cazul de față, criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat personalului din unitățile de justiție, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecințe asupra sistemului de salarizare, deși pentru aceeași muncă se cuvine un salariu egal.
Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare - art.154 din Codul muncii și cel al diferențierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanți se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispozițiile nr.OG137/2000 și prin urmare, instanțele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.
In ceea ce privește fondul cauzei, curtea reține că potrivit art.13 din nr.OUG57/2000, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.
De asemenea nr.OG137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.
Art.13 din nr.OG123/2003 stipulează că, sporul de confidențialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15%, precum și
personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
În acest sens sunt și prev.art.13 din OG nr.10/2007.
Aceste acte normative nu fac referire la informații clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.
Dar și reclamanții, care fac pare din unitățile de justiție, le-a fost impusă prin lege, o obligație profesională imperativă, de confidențialitate: art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.
Cum în mod corect a reținut și prima instanță, unitățile de justiție fac parte din categoria unităților bugetare.
Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în speța de față, chiar identic, beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Reclamanții deși sunt salariați ai unei unități de justiție, unități bugetare, având obligație de confidențialitate, are un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități bugetare, cu aceeași obligație de confidențialitate, criteriul discriminator fiind apartenența la o categorie socio-profesională.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidențialitate este obligația de confidențialitate și nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.
In altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României, consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declarație, prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest sens, sunt și disp.art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.
Potrivit art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev.la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță, nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să infirme această discriminare.
Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de "directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă" interzice orice fel de discriminare și are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.
Dispozițiile directivei vin să completeze legislația comunitară în domeniul egalității de tratament, în domeniul dreptului muncii, și potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă și indirectă.
Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil, o situație comparabilă și existența unei legături directe și strânse între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiții sunt îndeplinite în speța de față.
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de art.14 din, poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Interpretând literal textul Convenției, art.14 nu ar avea o existență independentă.
In jurisprudența sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.
Una din cauzele de referință în această materie este & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existența unei violări a art.14 fără a reține însă și încălcarea art.1 al Protocolului nr.1, invocată de reclamant.
Curtea Europeană s-a pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.
Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecției împotriva discriminării față de drepturile substanțiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puțin la fel de importantă ca și violarea unui drept substanțial.
Textul art. 14 fost completat în anul 2000 prin apariția Protocolului nr.12 la Convenție, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicția generală a discriminării: beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependența art.14 de celelalte texte ale Convenției, care garantează alte drepturi, întărind protecția individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața Curții Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, ci și la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.
În ceea ce privește decizia nr.437/2007 a Consiliului Director al, acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești se supun numai legii și sunt
independente, împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000.
In aceste condiții, Curtea, apreciază ca fiind discriminatoriu criteriul de diferențiere a acordării sporului de confidențialitate personalului din unitățile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condițiile existenței unei situații identice, aceea a obligației de confidențialitate.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamantei de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să-i fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prev.art.1082, 1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege rezultă că respectiva cheltuială are la bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamantului neputând fi condiționat de sumele alocate pârâtei prin Legea bugetului de stat.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr1/2001 - 23-30).
In acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă ale reclamantului), precum și ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
În ceea ce privește recursul declarat de H, în nume propriu și în numele, susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile,
inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc.
De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
OG75/2008 prevede eșalonarea plății sumelor prevăzute în titluri executorii, ceea ce contravine art.6 alin.1 din CEDO, așa cum s-a arătat mai sus, deoarece statul are obligația de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil hotărârile judecătorești
pronunțate împotriva sa și de a crea un remediu efectiv în caz contrar (Burdov vs.Rusia - nr.33509/04).
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
În ceea ce privește pe reclamanții, aceștia au calitatea de personal conex și nu desfășoară activitate care să presupună gestionarea de informații cu caracter confidențial, iar reclamanta a avut contractul de muncă suspendat în perioada 13.02.2006 și 01.12.2007.
Prin cererea înregistrată la 24.06.2008 reclamanții au renunțat la recursul declarat, astfel încât instanța, în baza art.246 Cod procedură civilă va lua act de renunțarea la judecarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea la judecarea recursului formulat de reclamanții, ,.
Admite recursul formulat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul - și Libertăților împotriva sentinței civile nr.113 din 24.01.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș, completată prin sentința civilă nr.692 din 22.04.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții și și admite în parte acțiunea reclamantei obligând pârâții să-i acorde despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate pentru perioada 26.10.2004 - 13.02.2006 și 01.12.2007 -24.01.2008 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 Mai 2009.
Președinte pt., aflată în concediu de odihnă, semnează, președintele instanței, | JUDECĂTOR 1: Nemenționat | Judecător, |
Grefier, pt., aflată în concediu de odihnă, semnează, prim grefier, |
Red.
Tehnored.CC/2 exp.
13.07.2009
Jd.fd.
Asist.jud.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
