Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 130/2010. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 130
Ședința publică de la 8 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Valerica Niculina Grosu
JUDECĂTORI: Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
- - -
GREFIER -
La ordine a venit spre soluționare recursul civil declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 902/C/30.10.2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns avocat pentru recurenta, lipsă fiind intimatul.
S-a expus referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că:
- dosarul este la primul termen de judecată în recurs;
- procedura de citare legal îndeplinită;
- intimatul a înaintat la dosar întâmpinare, în două exemplare, prin care a solicitat și judecata în lipsă.
Curtea constată că intimatul a formulat întâmpinare și înmânează un exemplar apărătorului recurentei.
Avocat arată că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de întâmpinare și nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri de formulat și/sau excepții de invocat, Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul recurentului.
Avocat, având cuvântul pentru recurentă, solicită admiterea recursului și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune deoarece, nefiind vorba despre drepturi de natură salarială, termenul de prescripție este de 6 luni și nu de 3 ani, acțiunea urmând a fi respinsă ca prescrisă. Pe fond arată că drepturile solicitate au fost incluse în salariu,conform înscrisurilor de la dosar, astfel că nu se mai cuvin intimatului. Nu solicită cheltuieli de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
supra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 902 din 30 oct. 2009 Tribunalul Neamța respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B, s-a admis acțiunea precizată, având ca obiect litigiu de muncă, formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta B și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1200 lei ( suma brută), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă -iarnă ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă perioadei 2005-2006, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la momentul achitării efective.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, prin cererea introductivă reclamantul a chemat în judecată pârâta pentru plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2008, corespunzător activității lucrate în cadrul societății pârâte și al unităților partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective. Cererea a fost disjunsa din dosarul nr- a Tribunalului Neamț prin încheierea din 23 ian. 2009, cauza fiind înregistrată pe rolul instanței sub nr-.
Ulterior, reclamantul și-a restrâns acțiunea, în sensul că a solicitat obligarea societății pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, pentru perioada 2005-2006, în sumă de 1200 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepție ce a fost respinsă, motivat, la termenul din 30 oct.2009.
A mai invocat pârâta excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 al.2 ultima liniuță din Codul Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 al.4 și al.5 ale art. 73 al.3 lit. p și ale art.79 al.1 din Constituție, iar instanța, prin încheierea din 29 mai 2009, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate ( recursul promovat împotriva acestei încheieri fiind respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1161 din 14 oct. 2009 a Curții de Apel Bacău ).
Pârâta a solicitat și respingerea acțiunii, pe cale de excepție, ca prescrisă, în cauză fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, drepturile solicitate nefiind drepturi salariale, fiind venituri reglementate ca măsură de protecție socială. Această excepție a fost unită cu fondul de către instanță.
Prima instanță a constatat că această excepție este nefondată, întrucât drepturile pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, nefiind venituri reglementate ca măsură de protecție specială, așa cum susține pârâta.
S-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei constituie un adaos salarial ce poate fi solicitat în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, potrivit art. 283 al.1 lit.c din Codul Muncii și nu în termenul de 6 luni reglementat la art. 283 al.1 lit.e din Codul Muncii.
Pe fondul cauzei,s-a reținut că reclamantul a fost salariatul societății pârâte, în perioada dedusă judecății și că potrivit art. 176 al.1-2 din Contractele Colective de Muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu, se garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.
Aceleași prevederi au fost preluate și de art. 170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup al unității, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că fiecare din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs.
S-a apreciat că, întrucât obligația de acordare a acestui adaos este anuală, era firesc și necesar ca includerea lui în salariul de bază pe anul în curs, potrivit art. 170 al.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, să se facă dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există clauza expresă în acest sens.
S-a reținut că, în cauză, pârâta nu a făcut dovada că în perioada dedusă judecății, adaosul salarial pretins a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului și că pârâta nu a negociat și nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială - prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază pe anul în curs, după1998.
În raport de toate acestea, instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de plata drepturilor pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportarea la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecății, de 550 lei pentru anul 2005 și de 650 lei pentru anul 2006.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, recursul fiind declarat și motivat în termen și scutit de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.
În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 283 lit.e din Codul Muncii, întrucât dreptul solicitat de reclamant nu poate fi considerat un drept salarial, ci un venit reglementat ca măsură de protecție socială, potrivit art. 176 al.1 Contractul Colectiv de Muncă pe ramură și că prezenta acțiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripției extinctive în ipoteza art. 283 lit. e din Codul Muncii, fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Arată recurenta că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată acțiunea, întrucât trimiterea la dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel grup de unitate, depășește cadrul disponibilității acțiunii reclamanților, iar motivarea este rezultatul unui "adaos practicat de instanța de judecată", întrucât conține precizări care nu aparțin părților semnatare și nu s-a ținut cont de aplicarea principiului libertății contractuale, contractul colectiv de muncă reprezentând legea părților.
Au susținut că argumentarea instanței este nefundamentată întrucât, odată inclus acest adaos în salariul de bază, a suferit implicit majorări urmare a indexărilor salariale și că au fost ignorate dispozițiile art. 176 al.6 din Contractul Colectiv de Muncă, deoarece și salariații reprezentați de au decis în anul 1997 că " începând cu 1 iunie 1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie introdusă în salariul de bază, iar în 1998 au inclus acest ajutor în salariul de bază al angajaților și acest ajutor a fost plătit lunar de atunci până în prezent.
Arată și că începând cu anul 2003, urmare includerii în salariul de bază începând cu anul 1998, aceste prevederi privitoare la ajutorul de aprovizionare toamnă au rămas fără obiect, motiv pentru care în anii ulteriori dispozițiile art.168 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă 2003-2007 nu mai prevăd acordarea acestei suplimentări, drepturile incluse în salariul de bază fiind menționate în carnetele de muncă ale salariaților.
De asemenea, susține recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea disponibilității, întrucât raportat adaosul la nivelul salariului minim la nivel de ramură, cuantumul acestor suplimentări pentru anii 2005-2006 ar fi de 890 lei sumă brută și nu se 1200 lei.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs privitor la prescripția dreptului la acțiune, se va aprecia că nu poate fi reținut deoarece, chiar dacă art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede dreptul solicitat la capitolul "Protecția socială a salariaților și alte drepturi", natura suplimentării drepturilor în luna octombrie - pentru aprovizionarea de toamnă este aceea a unui drept salarial, întrucât art.168 prevede că " cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie ( pentru aprovizionarea de toamnă) salariații vor beneficia de câte o suplimentarea drepturilor salariale".
Or, din conținutul textului menționat reiese că drepturile solicitate reprezintă drepturi salariale suplimentare, nefiind în discuție drepturi rezultate din neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pentru a fi aplicabile dispozițiile art.283 lit. e din Codul Muncii.
Se va aprecia că în cauză salariații s-au adresat instanței pentru plata unor drepturi salariale neplătite de recurentă, drepturi pentru care, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 166 al.1 Codul Muncii.
Faptul că dreptul solicitat este un drept de natură salarială este confirmat implicit de recurentă prin susținerea constantă, conform căreia, începând cu anul 1997, acest drept a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, privind fondul litigiului, se va aprecia că nu este fondat și că soluția instanței de fond este corectă.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada dedusă judecății, garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestuia este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură ( art. 176 al.1,2,).
Potrivit art. 3 din același, contractul colectiv de muncă are ca scop, în principal, stabilirea drepturilor minime ale salariaților iar art. 6 prevede că nu se vor putea stabili drepturi sub limitele minime sau dispoziții contrare celor stabilite prin contract, dispoziții în concordanță cu prevederile art. 238 din Codul Muncii, care stabilesc că, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.
Recurenta, în susținerea motivelor de recurs, pe fondul cauzei invocă contractul colectiv de muncă la nivel de unitate începând cu anul 1997, încercând să susțină faptul că drepturile solicitate în cauză au fost incluse anual în salariul de bază al angajaților.
Se va reține însă, că fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate se încheie pentru un an, deci cu o durată de timp determinată, neputând susține că prevederile unui anumit contract se prelungesc și pentru anii viitori, părțile putând conveni asupra prelungirii valabilității contractului colectiv de muncă sau renegocierea clauzelor sale.
Or, în cauză recurenta nu a făcut dovada că în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2005-2006 s-au prelungit efectele unor alte contracte sau s-ar fi renegociat anumite clauze ale contractului colectiv.
De altfel, chiar recurenta, prin motivele de recurs, recunoaște că începând cu anul 2003 nu au mai inclus printre drepturile cuvenite salariaților, adaosul salarial pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, susținând însă că acesta a fost inclus în salariu, susținere însă care nu poate fi reținută, întrucât includerea unor sume reprezentând drepturi salariale nu se face în mod implicit ci explicit cu evidențierea lor cu privire la natura și cuantumul acestora.
Cert este că, așa cum rezultă din la nivel de unitate, încheiat începând cu anul 2003, adaosul pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nu a mai fost trecut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 238 din Codul Muncii.
De aceea nu se va putea reține nici susținerea recurentei referitoare la faptul că instanța nu ar fi ținut cont de principiul libertății contractuale, deoarece libertatea de a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pornește de la prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar referirea la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi depășit cadrul disponibilității acțiunii, așa cum a susținut recurenta, ci reprezintă o respectare a dispozițiilor legale în materie și prevăzute în Codul Muncii ( art.238).
Nu vor fi analizate susținerile referitoare la includerea în salariul de bază a drepturilor solicitate în cauză pentru alți ani decât cei în speță, respectiv 2005-2006, nefăcând obiectul cauzei perioada anilor de după 1997.
Se va aprecia în acest context că dreptul pretins în cauză nu a mai fost prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pentru perioada dedusă judecății, acordarea acestui adaos fiind anuală se impunea includerea acestuia în salariu, așa cum a susținut recurenta, includere ce trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru fiecare an în parte, cu precizarea că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate.
Recurenta însă nu a făcut dovada că în perioada în discuție, adaosul salarial a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deși sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, potrivit art. 287 Codul Muncii.
Susținerea potrivit căreia salariile menționate în carnetele de muncă ale salariaților au crescut nu pot fi reținute în sprijinul motivelor de recurs, deoarece aceste majorări salariale nu se specifică că reprezintă drepturile solicitate în cauză.
Referitor la suma stabilită a fi achitată de recurentă intimatului, pentru perioada 2005-2008, se va aprecia că a fost corect reținută de instanța de fond atât timp cât la fondul cauzei recurenta nu a contestat cuantumul acesteia și nu a făcut în nici un fel dovada că salariile minime în perioada menționată ar fi avut alte valori decât cele menționate de intimat.
Având în vedere situația reținută, Curtea de Apel, în baza art. 3041Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 902/C/30.10.2009 pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
GREFIER,
red.sent./
red.dec./16.02.
tehnored./4 ex./16.02.
Președinte:Valerica Niculina GrosuJudecători:Valerica Niculina Grosu, Doru Octavian Pîrjol
