Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 2114/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (7855/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2114/
Ședința publică din data de 02 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.675/F din 04 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (1291/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 26.03.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 02.04.2009,când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.675/F/04.09.2008 pronunțată în dosarul nr- (1291/2008), Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Curtea de Conturi a României; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru perioada 2001-04.06.2005; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții:, și, împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României; a obligat pârâta către reclamanți la plata drepturilor salariale reprezentând prima de vacanță aferentă perioadei 05.06.2005-2007, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la 31.12.2007.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor, excepție invocată prin întâmpinare de către Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a constatat că între reclamantă și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există relații de muncă ce ar justifica prezența acestuia în cauză în calitate de pârât, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are vocație de pârât în temeiul vreunor legi speciale sau al Codului d e Procedură Civilă.
Pentru aceste considerente, in baza art.282 din Codul Muncii coroborat cu art.60 și urm. Cod Procedură Civilă, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins cererea de chemare în garanție formulată de Curtea de Conturi a României în raport de dispozițiile art.2 si 3 din HG386/2007.
Cat privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2001-2005, tribunalul a constatat că reclamanții au înregistrat cererea la instanță în data de 05.06.2008, solicitând drepturi de natură salarială aferente perioadei 2001-2007.
Conform art.283 alin.1 lit c din Codul Muncii, "cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate".
Față de aceste prevederi legale, tribunalul a constatat că pentru drepturile solicitate, dreptul la acțiune al reclamanților relativ la plata drepturilor salariale cuvenite a luat naștere pe măsură ce reclamanții își desfășurau activitatea în cadrul angajatorului Curtea de Conturi a României, pe cale de consecință drepturile salariale aferente perioadei 2001-04.06.2005 au fost solicitate în afara termenului de prescripție menționat mai sus.
Pentru aceste considerente instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2001-04.06.2005, și a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamanților pentru drepturile solicitate aferente acestei perioade.
Pe fondul cauzei, referitor lapretențiile aferente perioadei 05.06.2005-2007, acțiunea formulată de reclamanți a fost apreciată de tribunal ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanții au calitatea de personal contractual, în cadrul Curții de Conturi a României, Camera de Conturi I, raporturile dintre aceștia fiind guvernate de Legea nr.53/2003.
Potrivit art.32/2 din Legea nr.188/1999, funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu care se impozitează separat.
Până la data de 31.12.2006 aceste prevederi au fost suspendate succesiv prin legi bugetare anuale precum și prin actele normative anuale de salarizare a funcționarilor publici.
S-a statuat că art.114 din aceiași lege stipulează că: "dispozițiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome, ori potrivit Legii nr.94/1992 Curtea de Conturi este o astfel de instituție.
Pe de altă parte, potrivit art.59 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca Unic 2007-2010 rezultă că salariații au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la plata primei de vacanță, iar dispozițiile art.241 lit.d din Codul Muncii clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară.
În speță, s-a constatat că reclamanții nu au beneficiat de prima de vacanță în perioada 05.06.2005-2007, deși potrivit art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii angajatorul avea obligația de a acorda salariaților plata drepturilor ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă. Înlăturarea acestui drept al reclamanților apreciază tribunalul, contravine nu numai dispozițiilor art.41 din Constituție cât și art.1 pct.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și constituie și o încălcare a dreptului la egalitate de șanse și tratament, în condițiile în care funcționarii publici din cadrul paratei beneficiază de prima de vacanță.
Cât privește capătul de cerere privind actualizare sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data plății efective, instanța de fond a constatat că în speță, ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real, suferit de reclamanți ca urmare a neacordării unor drepturi bănești de natură salarială.
Repararea prejudiciului se face în condițiile răspunderii civile contractuale.
Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de reclamanți este datorat devalorizării monetare survenite între data când aceste drepturi ar fi trebuit acordate, și data plății efective, pe cale de consecință, măsura reparatorie adecvată fiind actualizarea sumelor cu indicele de inflație, de la data scadentei fiecărei sume, la data plății efective.
Având în vedere și evoluția economico-socială actuală, cât și soluțiile doctrinare și jurisprudențiale în materie, tribunalul a apreciat că în materia dreptului muncii daunele pentru neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor bănești se pot concretiza nu numai în dobânda legală, ci și în actualizarea cu indicele de inflație, de la data când fiecare sumă ar fi devenit scadentă, la data plații efective, principiul primordial ce se cere a fi respectat fiind repararea în totalitate a prejudiciului suferit.
Pentru aceste considerente, instanța a admis și acest capăt de cerere, și a dispus actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești acordate reclamanților, de la data nașterii dreptului și până la 31.12.2007.
Coroborând întreg materialul probator, având în vedere dispozițiile legale incidente în cauză cât și considerentele mai sus enunțate, tribunalul a apreciat ca întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamanți, pe care a admis-o în parte și pe cale de consecință, a obligat pârâta către reclamanți la plata drepturilor salariale reprezentând prima de vacanță aferenta perioadei 05.06.2005-2007, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului si pana la 31.12.2007.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, pârâta Curtea de Conturi, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, recurenta susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că, în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și respinsă cererea de chemare în garanție formulată de recurentă, cu motivarea că nu există un raport obligațional între chematul în garanție și Curtea de Conturi a României.
recurenta că, deși chematul în garanție nu este plătitor direct al drepturilor pretinse de reclamanți, are atribuții potrivit art. 19 lit. B al Legii nr.500/2002 de "a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii financiar bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și distribuirea cu eficiență a resurselor financiare". Astfel, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, onorată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Pe fondul dreptului dedus judecății, susține recurenta, instanța de fond a interpretat eronat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în cauză cu privire la stabilirea și acordarea drepturilor pretinse de reclamanți. Astfel, solicitările reclamanților sunt fundamentate pe dispozițiile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, legislație ce nu li se poate aplica, întrucât fac parte din categoria personalului contractual, având raporturile de muncă reglementate de Codul Muncii, aprobat prin Legea nr.53/2003, cu modificările și completările ulterioare. Funcțiile deținute de reclamanți sunt de natură contractuală cu salarizarea și drepturile stabilite prin lege specială, drept pentru care nu pot beneficia de prevederile art. 35 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată. Totodată, se pretinde că sunt neîntemeiate susținerile din acțiunea introductivă referitoare la discriminarea personalului contractual prin neacordarea primei de vacanță conform prevederilor legislației aplicabile funcționarilor publici, în condițiile în care acest drept nu se încadrează în categoria celor recunoscute de lege pentru categoria de personal contractual din care fac parte reclamanții. Apreciază recurenta că în materia dedusă judecății, inclusiv Curtea Constituțională a reținut că beneficiul unor drepturi suplimentare, cum este și prima de concediu nu constituie un drept constituțional fundamental, astfel că prevederile art. 53 din constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor. În acest sens, este de înțeles că legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice, să înceteze acordarea lor sau să stabilească perioada în care le acordă.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Intimații reclamanți, în calitate de personal contractual au solicitat acordarea primei de vacanță de care beneficiază și funcționarii publici din cadrul aceleiași instituții în baza Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu motivarea că altfel s-ar crea o nejustificată și disproporțională discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice, ce funcționează în cadrul aceleiași instituții.
Nelegal a statuat însă Tribunalul că dispozițiile sus-menționate se aplică și reclamanților, întrucât fiecare dintre categoriile în discuție sunt salarizate în baza unor acte normative distincte, funcționarii publici în baza Legii nr.188/1999 și personalul contractual în baza Codului muncii.
Curtea mai notează că deși reclamanții au invocat discriminarea, în speță existența unei discriminări între aceștia și funcționarii publici, din cadrul aceleiași instituții nu poate fi reținută, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.2 din nr.OG137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, dreptul la primă de concediu nu constituie o situație premisă pentru a se constata că se găsesc într-o situație comparabilă cu cei cărora și s-au recunoscut acest drept prin legi de salarizare speciale cum este și cazul sporului pretins în cauză. Așadar nu este îndeplinită în cauză condiția încălcării vreunui drept al omului, sau a unei libertăți fundamentale al drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural. Drept urmare numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental ce nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și acordarea primei de vacanță solicitate prin acțiunea pendinte.
Aceasta este de altfel și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și în consecință legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să stabilească perioada pentru care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată că, prin mai multe Decizii ale Curții Constituționale nr.818, 819, 820, 821/3 iulie 2008 și Hotărârea nr.1325/04.12.2008, publicate în Monitorul Oficial, obligatorii pentru instanțe s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin. 3 și 271 alin.1 din nr.OG137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, prin ultima decizie a întregii OG nr.137/2000, apreciindu-se că dispozițiile acestei ordonanțe "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme corecte pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc la concluzia că interpretarea dispozițiilor nr.OG137/2000, în sensul sus-menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Dispozițiile Deciziilor Curții Constituționale susmenționate, sunt aplicabile în speță, întrucât intimații reclamanți afirmă că situația discriminatorie în care se află a fost creată prin acte normative cu putere de lege, respectiv Legea nr.188/1999. Ori, date fiind considerentele și dispozițiile deciziilor respective, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pe cale de consecință, neputând constata discriminarea, nu pot fi luate nici un fel de măsuri din cele prevăzute de art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 republicată, respectiv de a acorda despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea apreciază că nelegal s-a acordat reclamanților dreptul la prima de vacanță conform legislației aplicabile funcționarilor publici, drept ce nu se încadrează în categoria celor recunoscute de lege pentru personalul contractual, personal din care fac parte reclamanții. Constatarea netemeiniciei pretențiilor reclamanților face de prisos analiza modului de soluționare a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât activarea acestuia în proces este posibilă doar în situația în care recurenta ar fi căzut în pretenții,potrivit art.60-63 Cod pr.civilă.
În consecință, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge pretențiile aferente perioadei 05.06.2005-2007, ca neîntemeiate. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.675/F din 04 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (1291/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, intimatul chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Respinge pretențiile aferente perioadei 05.06.2005-2007, ca neîntemeiate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 2 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact.
2.ex./24.04.2009
jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Elena Luissa Udrea
