Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 3989/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3077/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.3989/
Ședința Publică din data de 02 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.2054 din data de 30.04.2008 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, a, cu intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, intimații-reclamanți, G, a, intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod proc. civ.
Curtea constatând că în cauză recurenții-pârâți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod proc, civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2054/30.04.2008 pronunțată în dosarul nr.3658/87/200, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, G, a-, -, -, -, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert, și pe cale de consecință a obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL BUCUREȘTI să plătească reclamanților creșterile salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 în procent de 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 față de luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007 față de luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de luna septembrie 2007 iar pentru reclamanta cu procentul de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de luna decembrie 2006 și cu 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de luna martie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație pe perioada de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă. A obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății pârâtului Ministerul Justiției.
În considerente a reținut că prin Ordonanțele de Guvern nr.6, 10 și 11/2007 s-au prevăzut creșteri salariale ale funcționarilor publici personalul salarizat potrivit nr.OUG24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică precum și pentru personalul didactic din învățământ salarizat potrivit Legii nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic.
Reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei de Vede și nu le-au fost acordate creșteri salariale prin actele normative mai sus menționate, situație ce a creat o stare de discriminare a acestei categorii de personal față de categoriile sociale mai sus arătate.
Prin nr.OG8/24 ianuarie 2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, s-au reglementat salarizarea și alte drepturi ale personalului de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertiză criminalistică precum și ale personalului de instruire fără specialitate juridică și ale personalului care ocupă funcții auxiliare din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, prin înaintarea unei modalități de salarizate aprobată ulterior prin lege, fapt ce a făcut să se abroge în totalitate Legea nr.50/1996, lege care reglementa salarizarea personalului mai sus arătat.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamanți este întemeiată și în consecință a obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL BUCUREȘTI să plătească reclamanților creșterile salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 în procent de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2007 față de luna decembrie 2006, cu 2% începând cu data de 01 aprilie 2007 față de luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 01 octombrie 2007 față de luna septembrie 2007, iar pentru reclamanta cu procentul de 5% începând cu 01 ianuarie 2007 față de luna decembrie 2006 și cu 2% începând cu 01 aprilie 2007 față de luna martie 2007, sume care, în raport de prevederile art.161 alin4 din Codul muncii vor fi actualizate cu indicele de inflație pe perioada de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, în conformitate cu prevederile Legii 500/2002 are ca atribuție și elaborarea actelor normative de rectificare a bugetului anual, la propunerea ordonatorului principal de credite Ministerul Justiției, așa încât acest minister a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării plății pârâtului Ministerul Justiției.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice T, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În acest sens, recurentul solicită instanței să constate că soluția dată în cauză de către prima instanță, prin care s-au acordat reclamanților creșterile salariale prevăzute doar pentru alte categorii de salariați, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acorde pentru anul 2007.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Acordarea pe cale judecătorească a unui drept poate fi făcută în temeiul unei norme existente, fără înfrângerea voinței legiuitorului și încălcarea separației puterilor în stat, principiu consfințit de art. 1 alin. 4 din Constituția României.
În acest sens sunt și prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, conform cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii".
În aceste condiții, recurentul a apreciat că cererea nu putea fi soluționată de către instanța de judecată, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Văzând și temeiul acțiunii reclamanților, recurentul solicită instanței să observe că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, potrivit dispozițiilor din Constituția României, însă precizează că nici Curtea Constituțională nu are competenta de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu poate modifica sau completa prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională nu este legislator pozitiv si nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea in textul legii în vigoare a unei alte dispoziții, decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În acest sens, recurentul solicită instanței să aibă în vedere faptul că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost dată de Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, respectiv "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii! folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Potrivit art. 1 alin. 3 din nr.OG137/2000 "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile".
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național Combaterea Discriminării. Din această ordonanță, rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe, pentru că, potrivit legii, cel care se discriminat se poate adresa direct instanței de judecată, nu privesc modul de reglementare cuprins în acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 "exercitarea drepturilor enunțate" - art. 1 alin. 3, "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a dreptului recunoscute de lege" - art. 2 alin. (1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc. în mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 nu se referă la drepturi și libertăți, altele decât cele recunoscute de lege.
În afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr.137/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Desigur că există organe reglementate de Constituție care au competența de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale (Curtea Constituțională), care s-a pronunțat în multe rânduri în sensul constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art. 16 privind egalitatea în fața legii. Mai mult decât atât, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171/2006). Cu atât mai puțin, instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.
Din toate acestea rezultă cu claritate că nr.OG 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul, dar și instanța de judecată se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
În esență, cererea reclamanților are ca obiect o acțiune privind obligația de a da, respectiv obligarea pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare însă, conform dispozițiilor legale, Ministerul Justiției nu are nici o atribuție în acest sens.
HG nr. 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, în art. 1 alin. 1 dispune: Ministerul Justiției este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care asigură elaborarea, coordonarea si aplicarea strategiei si a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și veghează la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.
Așa cum recurentul a subliniat mai sus, Ministerul Justiției are atribuții de "reglementare și sinteză, prin care se asigură realizarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru organizarea și funcționarea întregului sistem al justiției, pe baza strictei aplicări a dispozițiilor prevăzute de Constituție și de celelalte acte normative".
Or, Ministerul Justiției nu are atribuții de legiferare, ci doar de aplicare a legilor în vigoare, singura autoritate legislativă fiind Parlamentul României.
Totodată, recurentul a apreciat că nu se poate reține culpa Ministerului Justiției pe considerentul că dispozițiile legale care reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar sunt apreciate de reclamanți ca fiind discriminatorii, știut fiind că activitatea de legiferare aparține Parlamentului.
Fiind singurele categorii profesionale care au beneficiat de creșteri substanțiale atât în anul 2006, cât și în anul 2007, decizia luată de a nu acorda majorări în cursul anului 2007 decât altor categorii din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute, în scopul acoperirii creșterii inflației pe o perioadă determinată, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea magistraților într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
În speță nu se identifică situația în care persoane aflate în situații similare sau cel puțin comparabile sunt tratate diferențiat. Dispozițiile referitoare la acordarea de majorări salariale altor categorii profesionale și neacordarea acelorași majorări salariale și categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, în condițiile în care legiuitorul a stabilit sisteme diferite de salarizare pentru diferitele categorii profesionale din sistemul bugetar, și pentru fiecare dintre acestea majorări salariale în mod diferit și de asemenea, în perioade de timp diferite, nu sunt discriminatorii, pretențiile reclamanților sunt nefondate.
Câtă vreme personalul auxiliar și alte categorii de personal nu se află în situații similare și nici comparabile, atât din punctul de vedere al răspunderii, complexității și interdicțiilor specifice, cât și al salarizării, trebuie admis că și suportarea creșterii inflației se răsfrânge în mod diferit asupra acestor categorii din sectorul bugetar.
În acest sens, recurentul solicită instanței să constate că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor, și în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art. 41 din Constituția României și de art. 154 din Codul muncii.
În anul 2007, grefierii și personalul conex au beneficiat de asemenea indexări în temeiul prevederilor cuprinse în legea specială de salarizare, OG nr. 8/2007 unde se stipulează că "drepturile de salarizare prevăzute de prezența ordonanță sunt brute și impozabile.
Acestea vor fi majorate prin aplicarea majorărilor acordate în conformitate cu prevederile legale".
În susținerea recursului său Direcția Generală a Finanțelor Publice arată că în mod greșit instanța de judecata a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat la raportul juridic dedus judecății, reclamantul trebuind să justifice atât calitatea procesuală activă cât și pe cea pasivă.
Într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Întrucât drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 din Codul muncii, într-o asemenea acțiune, părți în proces sunt numai intimații reclamanți și intimații pârâții Ministerul Justiției si Curtea de APEL BUCUREȘTI, care au atribuții în salarizarea acestora.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 7 din nr.HG 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, art. 11 alin. (5) din nr.HG 386/2007 privind organizarea si funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, Ministrul Economiei și Finanțelor cât și Ministrul Justiției sunt ordonatori principali de credite.
Una dintre atribuțiile ministrului justiției este, potrivit art. 4, pct. 2 din nr.HG 83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, fundamentarea și elaborarea proiectului bugetului de stat pentru activitatea proprie, a instituțiilor aflate sub autoritatea sa și a unităților subordonate, repartizarea alocațiilor bugetare ordonatorilor secundari de credite și controlul.
Parlamentul adopta legile bugetare anuale și legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Ministerul Economiei și Finanțelor întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu (art. 35 alin 1 din Legea nr. 500/2002).
Potrivit art. 3 alin (1) pct. A 2. din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările ulterioare."
Rezultă deci că această instituție nu are printre atribuții obligația plății, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Mai mult, art. 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, modificată și completata prin Legea nr. 110/2007 prevede: "Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
de credite bugetare prevăzute la alin. 1 se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
În acest context, recurenta solicită instanței să aibă în vedere și dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilește pe de o parte că, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii, iar pe de altă parte că, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Cum între Ministerul Economiei si Finanțelor și intimații reclamanți nu există raporturi de serviciu, având în vedere cele expuse, instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.
În mod greșit și cu încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plații sumelor solicitate de către intimații reclamanți.
Recurenta consideră că instanța a făcut o greșita aplicare a legii, având în vedere următoarele considerente:
Așa cum recurenta a arătat în motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, conform art. 28 lit. e) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Potrivit art. 6 din același act normativ, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate pana cel târziu la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar."
Conform art. 19 lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările si completările ulterioare, "în domeniul finanțelor publice Ministerul Economiei și Finanțelor are, în principal, următoarele atribuții:
a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție."
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nicio obligație în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul plății, virării sau alocării de fonduri, acesta având doar atribuții în derularea procesului legislativ.
Mai mult, potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, cu modificările și completările ulterioare și Codului Muncii, această hotărâre judecătoreasca va fi pusă în executare de către intimații reclamanți printr-o cerere de executare adresată unității, devenind astfel incidente prevederile nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, act normativ care prevede în sarcina ordonatorului principal de credite, în speță ministrul justiției, de a lua toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Rezultă deci că nu exista nicio reglementare legală, obligație contractuală sau de restituire în sarcina Ministerului Economiei, și Finanțelor în baza căreia această instituție să fie obligată la alocarea unor astfel de fonduri.
Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul modificării sentinței civile atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea reține că acestea sunt fondate.
Astfel, cât privește recursul Ministerului Economiei și Finanțelor, excepția lipsei calității procesuale pasive este întemeiată, față de natura raporturilor juridice, deduse prezentei judecății, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanții nu au raporturi de serviciu, neavând nici calitate de ordonator de credite față de aceaștia.
Prin urmare, numai faptul că MEF gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanții să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta, ei neputând solicita nici chemarea în garanție pentru alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților, constată că, față de redactarea expresă a OG nr. 6, 8, 10 și 11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, în virtutea căruia Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art. 17 din OG nr. 137/2000, care să fi constatat o situație discriminatorie între categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate și alte categorii profesionale și care să poată, eventual, constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
În același sens, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă că toate activitățile profesionale să fie remunerate identic, or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, față de absența oricărui temei al pretențiilor formulate de reclamanți, de a beneficia de creșterile salariale acordate altor categorii profesionale, acțiunea este nefondată.
În considerarea celor expuse, constatând aplicabilitatea în speță a art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. Curtea va admite recursurile, va modifica în tot sentința recurată, în sensul că va respinge acțiunea declarată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive precum și în contra celorlalți pârâți, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.2054 din data de 30.04.2008 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, a, cu intimata-pârâtă Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării în calitate de expert.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Respinge acțiunea reclamanților împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și citarea Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./06.07.2009
Jud. fond:
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
