Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 483/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5962/2009)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.483R
Ședința publică din data de 29.01.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - -, -, -, - A, -, -, -, - și, împotriva sentinței civile nr.5097 din data de 11.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4170/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERĂȚILOR, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect "drepturi bănești - despăgubiri prime 2008".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a depus la dosar întâmpinare la data de 28.12.2009, prin serviciul registratură al acestei secții, precum și faptul că atât recurenții au solicitat soluționarea cauzei conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5097 din data de 11.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4170/3/LM/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulata de reclamanții, A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții, în calitate de judecători ce-și desfășoară concret activitatea în sistemul instanțelor judecătorești, l-au chemat în judecată, printre alții, pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților pentru ca acesta să fie obligat, ca urmare a aplicării principiului nediscriminării afirmat atât în cât și în alte reglementări interne și internaționale, la plata unor sume de bani pe care Președintele le-a acordat cu titlul de recompense personalului care funcționează în cadrul acestei instituții.
Pentru soluționarea excepției invocate prin întâmpinare este relevant a se face referire la dispozițiile art.131 și art.44 din Legea nr.304/2004 conform cărora bugetul instanțelor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, dar și la dispozițiile OUG nr.27/2006 privind salarizarea magistraților, din care se deduce că sub aspectul plății indemnizației lunare cuvenite pentru munca prestată, între judecători și Ministerul Justiției și Libertăților există raporturi de dependență și subordonare.
Prin urmare, întrucât alocarea fondurilor necesare plății indemnizațiilor lunare ale judecătorilor care funcționează în sistemul instanțelor judecătorești intră în competența exclusivă a Ministerului Justiției și Libertăților, acțiunea de față având ca obiect acordarea unor sume asimilabile acestor indemnizații nu putea fi pornită în contradictoriu cu cu care nu există un raport juridic specific dreptului muncii, ci în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Justiției și Libertăților.
S-a ținut seama că potrivit art.59 din Legea nr.317/2004, finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale se asigură de la bugetul de stat, președintele având calitatea de ordonator principal de credite, ceea ce înseamnă că salarizarea și premierea personalului se face dintr-un buget distinct de cel al Ministerului Justiției, printr-un act decizional separat, care nu intră în sfera de competență a ministrului justiției.
S-a arătat că art.19 și art.20 din OUG nr.27/2006 oferă cadrul legal în care pot fi acordate premii magistraților, stipulând că în cazul în care ordonatorul principal de credite bugetare realizează economii prin reducerea cheltuielilor cu salariile, acesta poate acorda premii în cursul anului în limita a 5% din fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli, personalului care asigură realizarea activității care revenea posturilor din care au provenit economiile, iar Ministerul Justiției, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție pot constitui un fond de premiere lunar prin aplicarea unei cote de până la 2% asupra fondului de salarizare prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli ale fiecărei unități și din acest fond sunt acordate premii în cursul anului personalului care a realizat sau a participat direct la obținerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase.
Din coroborarea tuturor textelor de lege la care s-a făcut referire se desprinde concluzia că fiecare ordonator de credite exercită în conformitate cu legea gestiunea bugetului alocat numai pentru finanțarea structurii pe care o conduce din punct de vedere administrativ. Este adevărat că în cadrul pot fi detașați și pot funcționa și judecători conform art.58 din Legea nr.303/2004, care dispune ca aprobă detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora și la cererea autorității interesate, în cadrul Ministerului Justiției, ori în cadrul altor autorități publice, iar în perioada respectivă, aceștia beneficiază de toate drepturile personalului detașat, precum și de vechimea în magistratură. Se stipulează în actul normativ menționat că dacă pentru funcția în care este detașat judecătorul sau procurorul este prevăzut un salariu inferior, acesta își păstrează indemnizația de încadrare și celelalte drepturi bănești aferente funcției sale de bază, însă legea indica fără echivoc aspectul că retribuirea lunară este asigurată de către autoritatea la care s-a realizat detașarea, aceeași care are libertatea de decizie și în ceea ce privește eventualele premieri.
S-a considerat că, judecătorii care funcționează în sistemul instanțelor judecătorești și cei detașați în structura, fiind tutelați din punct de vedere administrativ - financiar de foruri distincte, nu se află în poziții cvasiidentice pentru că cei dintâi, să poată invoca discriminarea în raport cu ceilalți care se bucură prin decizia propriului ordonator de credite, de beneficii materiale in plus.
Alta ar fi fost situația dacă s-ar fi discutat despre premierile făcute de către ministrul justiției judecătorilor detașați în structura Ministerului Justiției și dacă nu ar fi fost adoptată Decizia Curții Constituționale nr.1325/04.12.2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanții, A, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. recurenții au arătat că sunt eronate susținerile potrivit cărora nu există un drept al personalului din sistemul justiției și inclusiv a reclamanților la acordarea de premii, ci doar o posibilitate recunoscută de lege ordonatorilor de credite de a acorda premii sau stimulente, întrucât, deși este vorba doar de un drept eventual sau o vocație a magistraților de a fi premiați sau stimulați, această "posibilitate" a ordonatorilor de credite de a premia doar anumite categorii de personal nu trebuie interpretată ca fiind un drept discreționar al ordonatorului de credite, nesusceptibil de abuz, ci dimpotrivă, în măsura în care ordonatorul de credite hotărăște acordarea acestor premii și stimulente este obligat să respecte principiul ne discriminării în cadrul relațiilor de muncă, consacrat de art.5 din Codul muncii, care interzice faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate "în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin.2 art.5 alin.4 din Codul munci i", dar care produc efectele unei discriminări directe.
S-a făcut referire la dispozițiile art.5 din Codul muncii, precum și ale art.154 alin.3 din același Cod, precum și la dispozițiile art.26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egala din partea legii, precum și la Protocolului nr.12 la Convenția europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
S-a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, și anume în primul rând, existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile; în discuție este categoria profesională a judecătorilor și cea a personalului de specialitate juridică (consilier juridic) asimilat magistraților din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii; atât judecătorii cât și personalul asimilat magistraților sunt beneficiarii unei indemnizații lunare de încadrare calculate potrivit dispozițiilor nr.OG27/2006 (art.3 și 8).
În al doilea rând, existența unui tratament diferențiat; art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma modificată prin Protocolul 12, garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege. în acest sens sunt și dispozițiile art.1 alin.2 lit.i din OG nr.137/2000.
Din totalul fondului realizat la nivelul exercițiului bugetar în curs, un procent nejustificat de mare a fost repartizat personalului asimilat magistraților din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în comparație cu magistrații - judecători de la instanțele judecătorești.
Tratamentul diferențiat este manifestat prin deosebirea făcută în repartizarea procentuală a fondului realizat la nivelul exercițiului bugetar în curs, între categoriile de beneficiari, neputând a fi reținut un criteriu prestabilit.
În al treilea rând, tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare.
Diferența de tratament în alocarea fondurilor nu a fost justificată obiectiv și nici metodele de atingere nu sunt adecvate și necesare.
În plus, arată recurenții, trebuie amintit faptul că, în procesul de distribuire a fondurilor constituite în vederea stimulării personalului din justiție, trebuie respectat principiul proporționalității. Acest principiu cere ca derogările de la un drept individual, cum ar fi egalitatea de tratament, să nu depășească limitele corespunzătoare și necesare pentru atingerea scopului urmărit și cere concilierea principiului egalității de tratament cu obiectivele urmărite în politica de reformare a sistemului judiciar.
În cauză, nu se pune problema substituirii unui act normativ cu alt act normativ sau cu norme create pe cale judiciară, ci se pune în discuție aplicarea discriminatorie a aceluiași text de lege, așa încât cele statuate prin Deciziile Curții Constituționale nr.818-821/2008, invocate de prima instanța nu sunt incidente în speță, iar în măsura în care se va aprecia ca fiind incidente deciziile Curții Constituționale la care s-a făcut trimitere, față de prevederile art.20 alin.2 din Constituția României, s-a solicitat aplicarea cu prioritate a dispozițiilor, astfel cum au fost ele interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu acestea, formând un "bloc de convenționalitate".
În ce privește actualizarea prejudiciului suferit, s-a arătat că, în prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantul nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piața si prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați in circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare, in timp ce dobânda legala reprezintă câștigul, folosul, profitul, ce putea fi obținut de creditor din investirea acelei sume.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prin decizia nr.1325/04.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
S-a stabilit că, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, precum și faptul că în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art.126 alin.1 din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Astfel, prin decizia mai sus amintită s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Pornind de la această decizie rezultă că instanțele judecătorești naționale nu pot anula ori refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, însă pentru a nu încălca dreptul reclamanților la un proces echitabil precum și accesul liber la justiție, este necesar a se aplica cu prioritate dispozițiile CEDO, în sensul verificării îndeplinirii cumulative a condițiilor necesare existenței discriminării în sensul arătat în doctrina OG nr.137/2000, art.16 din Constituția României, Protocolul nr.1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.25 alin.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă șl obiectivă.
Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, să beneficieze de un tratament preferențial și ca această distincție să nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Totodată, Curtea a apreciat prin jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Astfel, pentru ca o faptă să poată fi calificată discriminare, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile) și existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2, alin.1 din OG nr.137/2000, republicată.
Totodată, tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare.
De asemenea, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții politice.
Însă, nu orice diferență de tratament presupune discriminarea, deoarece pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat, injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
În speță, rezultă că nu este vorba de discriminare reclamanții având funcția de judecători în cadrul instanțelor judecătorești, iar categoria fața de care se considera discriminata o reprezintă personalul care își desfășoară activitatea la Consiliul Superior al Magistraturii, a căror salarizare și premiere se face din bugete separate, la dispoziția altui ordonator principal de credite.
De asemenea, ar putea exista discriminare în cazul recunoașterii folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege, însă spre deosebire de indemnizația de încadrare lunară brută ori premiul anual, al căror cuantum este determinat potrivit legii, recompensele depind atât de existența unor sume în fondul constituit cu destinație specială, cât și de aprecierea pe care fiecare ordonator de credite la dispoziția căruia a fost constituit fondul o face pentru fiecare caz în parte.
Cum judecătorii care funcționează în sistemul instanțelor judecătorești și cei detașați în structura Consiliului Superior al Magistraturii, sunt tutelați din punct de vedere administrativ - financiar de foruri distincte, nu se află în poziții cvasiidentice pentru că cei dintâi, să poată invoca discriminarea în raport cu ceilalți care se bucură prin decizia propriului ordonator de credite, de beneficii materiale în plus, aspect corect constatat și de către instanța de fond.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții -, -, -, - A, -, -, - și, împotriva sentinței civile nr.5097 din data de 11.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.4170/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
16.02.2010
Jud. fond.:; a
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Scrob Bianca Antoaneta
