Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 6589/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3321/2009
SECȚIA A VII-A - CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6589/
Ședința Publică din data de 17 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Zeca Dorina
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Farmathy Amelia
GREFIER: - -
********************
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă "" -, împotriva sentinței civile nr. 1631 din data de 26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37708/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-având ca obiect"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: intimatul-reclamant, prin apărătorul său ales, d-na avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 11 dosar, emisă în baza contractului de asistență juridică nr. - din data de 29.06.2009, lipsind recurenta-pârâtă "" -.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de 17.11.2009, de către d-nul avocat G, apărător ales al recurentei-pârâte, o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, în susținerea cererii atașându-se, în copie, dovada medicală, respectiv adeverința eliberată de către Cabinetul Medical Individual, la data de 16.11.2009.
Se mai arată faptul că, pentru termenul de astăzi, s-a pus în vedere avocatului recurentei-pârâte "" - să facă dovada calității de reprezentant, așa cum prevăd dispozițiile art. 161 alin. (1) Cod proc. civilă, sub sancțiunea anulării cererii, prev. de art. 133 alin. (1) Cod proc. civilă, obligație procesuală neîndeplinită până la acest termen de judecată.
Curtea acordă cuvântul intimatului-reclamant, prin avocat, asupra cererii de amânare a judecății pricinii, formulată de către avocatul recurentei-pârâte pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, arată că aceasta este o regulă pe care colegul său o folosește în repetate rânduri, solicitând amânarea judecății pricinii pentru imposibilitate de prezentare, fără a face o dovadă în sensul depunerii, în original, a unei adeverințe, așa cum, de altfel, s-a solicitat și la termenul de judecată din data de 30.06.2009.
Pentru aceste considerente, solicită respingerea cererii de amânare a judecății pricinii formulată de avocatul recurentei-pârâte pentru imposibilitate de prezentare.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare a judecății pricinii formulată de d-nul avocat G, pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale, dat fiind faptul că, din adeverința depusă reiese faptul că acestuia i s-a recomandat repaus la domiciliu pentru perioada 28 - 31.10.2008.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, arată că, în cauză, se impune invocarea excepției lipsei calității de reprezentant a avocatului recurentei-pârâte, având în vedere faptul că acesta nu a înțeles să se conformeze măsurilor dispuse la termenul anterior de judecată.
Curtea, după deliberare, respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocată de către intimatul-reclamant, prin avocat, dată fiind depunerea la dosar a contractului de asistență juridică pe care se află aplicată ștampila societății recurente, astfel încât apreciază că nu mai este necesară aplicarea ștampilei și pe împuternicirea avocațială aflată la dosar.
Intimatul-reclamant, prin avocat, întrebat fiind, arată că nu mai are cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții intimate prezente, în combaterea motivelor de recurs formulate în cauză.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă "" -, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate, pronunțată de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală, întrucât, din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă că recurenta-pârâtă era obligată să plătească drepturile salariale cuvenite reclamantului.
Invocă statele de plată nesemnate de către intimatul-reclamant, arătând că societatea recurentă-pârâtă nu a făcut dovada plății drepturilor cuvenite pe perioada concediului legal de odihnă aferent anului 2007, proporțional cu timpul lucrat.
Depune concluzii scrise.
Solicită cheltuieli de judecată, conform dovezilor de la dosar, reprezentând onorariul de avocat.
Curtea declară dezbaterile închise, potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civilă și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1631 din data de 26.02.2009, pronunțată în dosarul nr. 37708/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta - și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite și neîncasate de acesta, pentru perioada 01.07.2006 - 14.06.2007, conform statelor de plata întocmite de societatea pârâtă pe această perioadă.
De asemenea, a obligat pârâta la compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă pe anul 2007, proporțional cu timpul efectiv lucrat de către salariat în perioada 01.07.2006 - 14.06.2007.
Totodată, a obligat pârâta la plata contribuțiilor legale aferente drepturilor salariale de mai sus, pentru perioada 01.07.2006 - 14.06.2007.
A obligat pârâta și la eliberarea carnetului de muncă al reclamantului, completat cu toate datele la zi și a dispus să îi elibereze acestuia o adeverință din care să rezulte activitatea desfășurată, vechimea în muncă și veniturile realizate pentru toată perioada în care reclamantul a lucrat la societatea pârâtă.
A mai obligat pârâta la plata de daune interese, constând în dobânda legală, conform dispozițiile art. 161 din Codul muncii, aferente drepturilor salariale pentru perioada 01.07.2006 - 14.06.2007, începând cu data introducerii acțiunii - data de 22.10.2008 și până la plata efectivă a drepturilor salariale mai sus-menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a reținut că reclamantul, încă din data de 03.05.2005, a fost salariatul pârâtei, având funcția de inginer, cu un salariu de 1.100 lei, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr. -/09.06.2005, înregistrat la.
A mai reținut că raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 14.06.2007, în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, prin Decizia nr. 5 din data de 04.06.2007.
Totodată, tribunalul a reținut că a fost investit cu soluționarea unui conflict de muncă, astfel cum este definit acesta de dispozițiile art. 248 din Codul muncii.
A avut în vedere dispozițiile art. 287 din același Cod, potrivit cărora sarcina probei, în astfel de litigii, revine angajatorului, drept pentru care a apreciat că pârâta avea obligația ca până la prima zi de înfățișare să facă dovada că a achitat drepturile salariale solicitate de reclamant, că a achitat contribuțiile de asigurări sociale aferente, că a compensat în bani concediul de odihnă neefectuat și că a eliberat carnetul de muncă, precum și adeverința solicitată.
Ca urmare, prima instanță a apreciat că plata salariului se dovedește prin semnarea statului de plată, precum și orice alte documente justificative, așa cum prevăd dispozițiile art. 163 alin. 1 din Codul muncii.
A constatat că pârâta a depus la dosar statele de plată pe perioada în care reclamantul a solicitat drepturile salariale, însă acestea nu poartă semnătura acestuia și că, de fapt angajatorul recunoaște în întâmpinare că nu a achitat aceste drepturi, însă invocă lipsa unei contraprestații din partea salariatului. Mai exact, susține că a convenit cu acesta ca activitatea să fie desfășurată pe societatea sa.
Instanța de fond a considerat că o astfel de apărare nu poate fi reținută, în condițiile în care nu este deloc dovedită și, mai mult, chiar pârâta a depus statele de plată din care rezultă că reclamantul a fost pontat normal în tot acest interval de timp.
Cum raporturile de muncă au încetat la data de 14.07.2007, din inițiativa angajatorului, tribunalul a constatat că sunt întemeiate pretențiile reclamantului, atât în ceea ce privește drepturile salariale, drepturile de asigurări sociale (acestea având un caracter accesoriu primelor), dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat (art. 141 alin. 4 Codul muncii ), cât și în ceea ce privește eliberarea carnetului de muncă și a adeverinței solicitate de reclamant (art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 și art. 34 alin. 5 din Codul muncii ).
În ceea ce privește capătul 6, precizat, al acțiunii, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii, a constatat că sunt îndeplinite condițiile ca pârâta să poată fi obligată la plata daunelor interese, care, potrivit dispozițiilor art. 1088 din Codul civil, constituie dobânda legală.
Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat să acorde salariatului toate drepturile care decurg din lege, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă, tribunalul a admis acțiunea.
Împotriva sentinței sus-menționate, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâta -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că excepțiile procedurale, invocate de societatea pârâtă prin întâmpinare, au fost respinse de către prima instanță prin încheierea de ședință din data de 20.06.2008, întrucât s-a considerat, în mod greșit, că acestea sunt neîntemeiate.
Recurenta-pârâtă mai arată că, în mod criticabil și fără a se arăta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond, prin aceeași încheiere de ședință s-a admis excepția de necompetență materială, în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale formulată de către societatea pârâtă, dispunându-se disjungerea acestei cereri și trimiterea ei la Judecătoria Sectorului 2 B, deși, potrivit dispozițiilor art. 120 Cod proc. civilă, cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.
Privitor la excepția de necompetență materială și teritorială a Tribunalului București, pentru soluționarea capătului nr. 3 al cererii de chemare în judecată, privitor la contribuțiile de asigurări sociale, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond, în mod greșit și cu încălcarea legii, a respins-o, găsind-o neîntemeiată.
Astfel, apreciază că, în această situație, competența materială și teritorială, pentru capătul de cerere privind drepturile salariale, revine tribunalului, față de domiciliului reclamantului, iar potrivit dispozițiilor art. 154 și art. 156 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pentru capătul de cerere privind contribuțiile legale de asigurări sociale, competent să judece este tot tribunalul, dat fiind domiciliul unității pârâte.
Privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a societății angajatoare în legătură cu capetele de cerere nr. 4 și nr. 5, privitoare la obligarea sa de a elibera salariatului carnetul de muncă, precum și adeverința vizată de B, recurenta-pârâtă consideră că și această excepție a fost greșit soluționată de către prima instanță, fără a se indica, de asemenea, motivele care au condus la această soluție.
Astfel, apreciază că este de neînțeles maniera în care instanța de fond a soluționat această excepție, prin respingerea ei, fără a lua în considerare și fără a analiza, pe de o parte, susținerile recurentei, iar pe de altă parte, legale indicate de recurenta-pârâtă, respectiv dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecție a persoanelor încadrate în muncă, republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 20.03.2007 și intrată în vigoare la 23.03.2007, potrivit cărora: "Carnetele de muncă ale salariaților încadrați la angajatorii prevăzuți la art. 1 (art. 1 alin. 1 lit. b) societăți comerciale cu capital privat,) se păstrează și se completează de către inspectoratele teritoriale de muncă în a căror rază teritorială își are sediul angajatorul", inspectorate teritoriale de muncă unde recurenta avea obligația, conform alin. 2 al aceluiași articol, să depună carnetele de muncă ale salariaților săi.
Susține că, respectând legislația în vigoare, care reglementează procedura de păstrare și completare a carnetelor de muncă, societatea recurentă nu a avut niciodată în păstrare carnetele de muncă ale salariaților săi, acestea aflându-se în permanență la. B, unde societatea își are sediul social.
Din aceste motive, recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi primită cererea reclamantului, privind obligarea societății angajatoare la eliberarea carnetului de muncă, motiv pentru care aceasta trebuia respinsă, ca o consecință a admiterii excepției invocate.
Arată că, de fapt, calea pe care o avea de urmat reclamantul este aceea de a se adresa cu o cerere la.M B, unde se află carnetul său de muncă, pentru a solicita eliberarea lui, în situația în care urma să se încadreze la o altă unitate, care nu își are sediul în Județul De asemenea, tot B este cel care are calitatea de a elibera și "adeverința" solicitată în capătul de cerere nr. 5 din acțiune, această unitate fiind singura care poate elibera un asemenea act și îl poate și viza.
Prin urmare, recurenta-pârâtă "" - solicită admiterea acestei excepții și respingerea celor două capete din cererea de chemare în judecată și, pe cale de consecință, solicită instanței de recurs să rețină că instanța de fond în mod greșit a admis capetele de cerere nr. 4 și nr. 5, privitoare la obligarea societății angajatoare de a elibera carnetul de muncă și adeverința solicitată de către salariatul reclamant.
Mai solicită instanței de recurs să constate că instanța de fond a procedat la fel ca reclamantul, care, invocând excepția de necompetență, nu a motivat-o în drept, iar motivarea în fapt nu are nici o legătură cu realitatea.
Ca urmare, consideră că atât soluția de admitere a acestei excepții, cât și soluția de disjungere a cererii reconvenționale formulată de societatea angajatoare sunt nelegale, fiind dată cu încălcare dispozițiilor art. 120 Cod proc. civilă, potrivit cărora cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.
Mai arată că, de asemenea, disjungerea cererii reconvenționale este nelegală și pentru că au fost încălcate dispozițiile art. 164 Cod proc. civilă.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că în mod greșit și ca urmare a unei insuficiențe, în ceea ce privește exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, instanța de fond a admis primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul a solicitat obligarea societății la plata drepturilor sale salariale pretins cuvenite, pentru perioada 01.07.2006 - 14.06.2007.
Apreciază că această soluție este atât nelegală, cât și în totală contradicție cu apărările și susținerile recurentei-pârâte, formulate prin întâmpinare și dovedite prin interogatoriul luat reclamantului și prin înscrisurile depuse în dovedirea acestor susțineri.
Susține că, pentru a admite acest capăt de cerere, instanța de fond și-a încălcat obligația de avea rol activ în soluționarea cauzei, înlăturând, fără nici o motivație, apărările societății recurente-pârâte.
Mai arată că, prin acest recurs, societatea a reiterat susținerile constante formulate prin întâmpinare, în sensul că, la baza deciziei de angajare, un argument hotărâtor a fost acela al reclamantului, care deținea la data respectivă GRUP - L, ce era înregistrată în Registrul Comerțului B sub nr. J -, unde avea calitatea de asociat unic, societate cu obiect de activitate identic cu cel al societății recurente și cu care aceasta colaborase sporadic înainte de angajarea intimatului-reclamant. Din aceste considerente, din luna martie 2005 și până în luna iulie 2006, intimatul-reclamant a prestat muncă efectiv pentru recurenta-pârâtă, în calitate de salariat, suspendându-și, pe această perioadă, activitatea de comerciant pe propria societate, din lipsă de contracte.
Precizează că, ulterior, societatea recurentă-pârâtă a adoptat o nouă strategie de dezvoltare, externalizând serviciile de instalare, mentenanță și service echipamente securizare. Ca urmare a acestei decizii, recurenta-pârâtă a convenit cu intimatul-reclamant ca munca pe care o presta, în calitate de angajat al recurentei, să fie executată de către acesta, însă pe societatea sa - GRUP - L, convenindu-se ca prestațiile executate de reclamat la obiectivele pentru care recurenta avea contracte ferme de instalare echipamente și service, să fie executate și facturate de către societatea acestuia, ca societate prestatoare de servicii. Cu aceeași ocazie, intimatul-reclamant a solicitat, iar recurenta-pârâtă a acceptat, ca până la momentul la care societatea va începe să producă profit, recurenta să nu îi închidă carnetul de muncă și să îi achite toate contribuțiile legale de asigurări sociale, astfel ca el să beneficieze de vechime în muncă.
Pentru acestea, arată recurenta-pârâtă, s-a convenit încheierea actului adițional la contractul său de muncă nr. 37 din data de 02.08.2006, înregistrat la. B sub nr. 72308/02.08.2006, prin care, de comun acord, recurenta a modificat contractul individual de muncă în ceea ce privește salariul brut, de la 1.500 lei (RON), la 370 lei (RON) - respectiv la nivelul salariului brut pe economia națională -, urmând ca din această sumă să îi achite contribuțiile la asigurările sociale. Arată că acest act nu fost, însă, analizat de instanța de fond, care nu s-a pronunțat în legătură cu el, deși era hotărâtor pentru soluționarea corectă a cauzei.
Mai arată că toate aceste înțelegeri au condus, în fapt, la o suspendare a executării contractului individual de muncă al reclamantului, urmând ca, în situația în care el va dori să revină la calitatea de angajat al societății recurente-pârâte, să fie încheiat un nou act adițional la acest contract, prin care recurenta să majoreze salariul la nivelul celui de dinaintea actului adițional nr. 37/02.08.2006.
Susține că, mai mult, această suspendare a contractului individual de muncă reprezintă o consecință a aplicăriiprincipiul incompatibilitățiidintre cele două calității, respectiv cea de salariat și cea de comerciant, incompatibilitate ce derivă din împrejurarea că independența activității comerciale intră în contradicție cu subordonarea salariatului față de unitate, subordonare care este de esența contractului de muncă.
Mai precizează că, animată fiind de aceeași intenție de a-l ajuta pe intimatul-reclamant să își pornească activitatea pe GRUP - L, a acceptat solicitarea acestuia de a-i cumpăra o mașină cu care să facă deplasarea la obiectivele la care societatea sa urma a presta serviciile recurentei. Astfel, arată societatea recurentă-pârâtă, ea a cumpărat un autoturism BREAK, pe care l-a facturat reclamantului cu suma de 5.400 lei (RON), urmând ca acesta să îl achite la momentul la care va avea încasări, sens în care invocă factura de vânzare depusă în dosarul de fond.
Mai menționează că aceste înțelegeri au fost respectate de către ambele părți, reclamantul neridicând nici o pretenție cu privire la drepturile sale bănești către societatea recurentă, precum și că neînțelegerile și cauza acestui proces au apărut la data de 07.11.2006, când recurentei-pârâte i-a fost facturată suma de 9.800,84 lei (RON), fără a fi, însă, executate lucrările de instalații la obiectivul acesteia, situat la.
Astfel, arată că, întrucât intimatul-pârât s-a angajat că va continua lucrarea pe care societatea recurentă i-a încredințat-o, aceasta i-a plătit din suma totală menționată numai suma 4.800 lei (RON), urmând ca restul de achitat să îl rețină pentru plata autoturismului facturat și neachitat.
Ca atare, toate activitățile reclamantului din această perioadă, au fost executate numai în calitate de comerciant și de reprezentant legal al GRUP - L, pe baza contractului de prestări de servicii (servicii care ulterior au fost facturate societății recurente), ci nu în calitate de salariat, în baza contractului individual de muncă.
Arată că, în susținerea acestor afirmații stă și factura fiscală nr. - din data de 07.11.2006, în valoare de 9.800 lei (RON), semnată de reclamant ca reprezentant legal al GRUP - L, în calitate de comerciant, ci nu de salariat al societății recurente.
Mai arată că, de altfel, această situație explică, până la data concedierii și pasivitatea intimatului-reclamant cu privire la pretinderea drepturilor sale salariale, pe care era conștient că nu le poate solicita direct de la recurentă, deoarece nu prestase nici un fel muncă în baza contractului suspendat, pe care recurenta l-a ținut, în mod formal, în ființă.
Prin urmare, nu sunt întemeiate pretențiile reclamantului cu privire la drepturile salariale, urmând a se reține că activitățile prestate de acesta nu au fost executate în calitate de salariat, în baza contractului individual de muncă, ci în calitate de comerciant, astfel că drepturile salariale solicitate pentru perioada reclamată nu se justifică. Precizează că salariul este o contraprestație a muncii depuse în calitate de salariat, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Recurenta aduce drept argument probatoriu, în dovedirea acestei susțineri, însăși faptul că reclamantul nu a solicitat, până la data deciziei de concediere, nici un drept salarial pentru o perioadă de un an și că acesta nici nu a înțeles să conteste decizia de concediere, urmărind, în esență, prin acțiunea introdusă, numai șicanarea societății recurente și câștigarea unor bani nemeritați, ceea ce este profund imoral și inacceptabil.
Ca argumente de drept, mai invocă și dispozițiile cuprinse în art. 154 din Codul muncii, alin. 1, în sensul că salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit alin. 2, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani, precum și dispozițiile art. 970 din Codul civil și pe cele ale art. 115 proc. civilă, arătând că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea acestor dispoziții legale.
Recurenta-pârâtă consideră greșită și soluționarea capătului nr. 2 din acțiunea introductivă, privind obligarea sa la plata indemnizației de concediu legal de odihnă, pentru perioada 01.01.2007 - 14.06.2007, arătând că acest capăt de cerere a fost respins ca o consecință a constatării că, în perioada 01.07.2006 - 14.06.2007, intimatul-reclamant a avut contractul de muncă suspendat, că el nu a efectuat nici o activitate în baza acestuia, că nu s-a prezentat la serviciu și nu a semnat condica de prezență, motiv pentru care solicită respingerea cererii de obligare a sa la plata acestei indemnizații, ce nu îi este cuvenită intimatului-reclamant, câtă-vreme, în perioada indicată, acesta nu a avut calitatea de salariat al societății recurente.
Invocă dispozițiile art. 139. alin. 1 din Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003, potrivit cărora: " Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților", astfel că nu numai cei care au calitatea de salariați beneficiază de concediu de odihnă și de indemnizația corespunzătoare, precum și dispozițiile art. 145 din același Cod, potrivit cărora indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. 1, din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu, ceea ce nu este cazul pentru intimatul-reclamant.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 3041Cod proc. civilă.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă în cererea de recurs, prin prisma apărărilor invocate de intimatul-reclamant, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041Cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate ca atare, criticile referitoare la modul de soluționare a excepțiilor invocate în faza judecății în fond a cauzei, de către societatea pârâtă, prin întâmpinare, excepții ce au soluționate de către prima instanță prin încheierea de ședință din data de 20.06.2008 (aflată la fila 106 din dosarul de fond).
Ca urmare, Curtea apreciază că este corectă soluția primei instanțe, de respingere a excepției necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București, în ceea ce privește soluționarea celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, ce se referă la obligarea societății pârâte de a face dovada achitării contribuțiilor de asigurări sociale aferente drepturilor salariale (excepție ce a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinarea formulată la fond).
Curtea reține că acest al treilea capăt al acțiunii introductive este, din punct de vedere al obiectului, un conflict de muncă, astfel că aparține tribunalului competența materială a soluționării lui în primă instanță, iar din punct de vedere teritorial este competent tribunalul în circumscripția căruia este situat domiciliul reclamantului, în speță, Tribunalul București.
În acest sens, are în vedere dispozițiile art. 284 alin. 1 din Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003, potrivit cărora:
"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedură civilă.",
Dispozițiile legale sus-citate se coroborează cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul d e procedură civilă, care prevăd că:
"Art. 2-Tribunalul judecă: 1. în primă instanță: -
c)conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe; -.".
De asemenea, Curtea are în vedere și dispozițiile art. 284 alin. 2 din Codul muncii, potrivit cărora:
"Art. 284. - (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adreseazăinstanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliulsau reședința ori, după caz, sediul.".
Cât privește soluția de admitere a excepției de necompetență materială, în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale formulată de către societatea pârâtă, precum și la măsura luată de prima instanță, de disjungere a acestei cereri și de trimitere a ei la Judecătoria Sectorului 2 B, Curtea reține că și această soluție este justă.
Într-adevăr, așa cum susține recurenta-pârâtă, dispozițiile art. 120 alin. 1 Cod proc. civilă prevăd că:
"Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.".
Totuși, prin dispozițiile alin. 2 al articolului mai sus-menționat, se derogă de la regula generală statuată la alin. 1, stabilindu-se:
"Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța o poate judeca deosebit.".
Așadar, nu întotdeauna cererea reconvențională se poate judeca odată cu (împreună cu) cererea principală. Or, în speță, judecarea cererii reconvenționale, în mod cert, conducea la întârzierea judecății.
Mai mult, Curtea constată că obiectul cererii reconvenționale are o natură total diferită de cea a acțiunii principale, întrucât cererea reconvențională este o acțiune civilă, a cărei competență de soluționare revine instanțelor de drept comun, respectiv judecătoriei, în virtutea competenței sale generale reglementată de dispozițiile art. 1 pct. 1 Cod proc. civilă, în speță, Judecătoriei sectorului 2
Cât privește susținerea recurentei-pârâte în sensul că ar fi fost încălcate dispozițiile art. 164 Cod proc. civilă, Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt greșit invocate, întrucât ele se referă la conexarea (reunirea) pricinilor, nicidecum la disjungere. Astfel, aceste dispoziții prevăd că:
"Părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte parți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură.".
Or, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 165 Cod proc. Civilă, care prevăd că:
"În orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de a fi judecată.".
Cât privește soluția de respingere, ca neîntemeiată, de către instanța de fond, a excepției lipsei calității procesuale pasive a societății pârâte, în ceea ce privește capetele al patrulea și al cincilea al cererii de chemare în judecată, referitoare la obligarea acesteia de a elibera reclamantului carnetul de muncă, precum și de a elibera adeverința vizată de B, Curtea reține că și această soluție este corectă, întrucât carnetul de muncă a fost predat de către reclamant -, căruia îi incumbă obligația restituirii acestuia, date fiind prevederile art. 4 și 5 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, potrivit cărora:
"ART. 4 - (1)Carnetul de muncă este un act personal al titularului și nu poate fi cedat sau înstrăinat. Carnetul se păstrează de unitate atât timp cât titularul este încadrat în munca, acesta având dreptul sa verifice exactitatea tuturor datelor înscrise în carnet.
(2)La încetarea activității sau în caz de transferare, carnetul de munca se înmânează titularului, completat cu toate înscrierile la zi.
(3) La reîncadrarea în muncă, precum și în cazul încadrării prin transfer, unitatea este obligată sa ceară, iar cel în cauza sa depună carnetul de muncă.
ART. 5 -Carnetul de muncă poate fi reținut numai de organul de urmărire penală, pentru cercetăriîn legătura cu datele pe care le cuprinde. Organul de urmărire penală este obligat sa elibereze, unității sau titularului, dovada de reținere a carnetului de muncă.".
De asemenea, Curtea apreciază că tot societatea angajatoare este obligată să elibereze și adeverința solicitată de intimatul-reclamant,ci nu B, acesta putând, cel mult, să o vizeze, întrucât dispozițiile art. 34 alin. 5 din Codul muncii prevăd că:
"(5) La solicitarea salariatului angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate.".
Așadar, recurenta-pârâtă - este aceea care trebuie să depună diligențe pentru restituirea carnetului de muncă, salariatului și pentru eliberarea adeverinței solicitată de acesta.
De asemenea, Curtea reține că sunt nefondate și acele critici referitoare la dezlegarea dată, de către prima instanță, fondului pricinii, nefiind în nici un fel susținută afirmația recurentei-pârâte, în sensul că instanța de fond ar fi procedat greșit, ar fi dovedit insuficiență în ceea ce privește exercitarea rolului său activ în aflarea adevărului și ar fi înlăturat, fără nici o motivație, apărările societății recurente-pârâte, atunci când a admis primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul a solicitat obligarea societății la plata drepturilor sale salariale pretins cuvenite, pentru perioada 01.07.2006 - 14.06.2007.
Nu este un argument hotărâtor acela că reclamantul deținea la data respectivă GRUP - L, ce era înregistrată în Registrul Comerțului B sub nr. J -, unde avea calitatea de asociat unic, societate cu obiect de activitate identic cu cel al societății recurente și cu care aceasta colaborase sporadic înainte de angajarea sa la societatea recurentă.
Curtea observă că, de altfel, argumentele recurentei-pârâte sunt contradictorii și chiar prin ele este infirmat ceea ce dorește aceasta să demonstreze. Astfel, Curtea constată că recurenta-pârâtă vorbește despre colaborarea sa cu societatea GRUP - care aparținea intimatului-reclamant, colaborare ce ar fi avut loc înainte de"angajare", adică angajarea acestuia la societatea recurentă-pârâtă. Or, noțiunea de angajare presupune întotdeauna calitatea de salariat, deoarece se referă doar la raporturi juridice de muncă.
În același timp, atunci când vorbește despre activitatea desfășurată de către intimatul-reclamant în cadrul societății recurente-pârâte -, aceasta afirmă:" Cu aceeași ocazie, reclamantul ne-a rugat, iar noi am acceptat, ca până la momentul la care societatea sa va începe să producă profit, noi să nu îi închidem cartea de muncă, să îi achităm toate contribuțiile sociale,astfel ca el să beneficieze de vechime în muncă.". Or, "vechime în muncă" nu poate rezulta decât din executarea unor raporturi juridice de muncă.
Totodată, atunci când vorbește despre "principiul incompatibilității",invocând așa-zisa incompatibilitate ce ar exista între calitatea de salariat a intimatului-reclamant și calitatea acestuia de asociat unic la GRUP -, recurenta-pârâtă nu aduce nici un argument în acest sens. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că incompatibilitățile referitoare la calitatea de acționar sau asociat în cadrul societăților comerciale sunt clar și expres stabilite de lege și sunt prevăzute doar pentru anumite categorii profesionale, ci nu pentru orice salariat.
Iată, deci, că atât la încheierea contractului individual de muncă al intimatului-reclamant, cât și la încheierea actului adițional nr. 37 din data de 02.08.2006, înregistrat la. B sub nr. 72308/02.08.2006, prin care, de comun acord, recurenta-pârâtă a modificat contractul individual de muncă în ceea ce privește salariul brut al intimatului-pârât, micșorându-l de la 1.500 lei (RON), la 370 lei (RON),acordul de voință, comun, al părților a fost în sensul inițierii unor raporturi juridice de muncă, ci nu a altor raporturi juridice, așa cum afirmă recurenta-pârâtă, care acum încearcă să demonstreze că nu este vorba despre un contract individual de muncă, ci despre un contract de prestări de servicii (servicii ce, ulterior, ar fi fost facturate societății recurente), astfel că toate activitățile intimatului-reclamant din perioada respectivă ar fi fost executate numai în calitate de comerciant și de reprezentant legal al GRUP - L, ci nu în calitate de salariat, în baza contractului individual de muncă. Or, reține Curtea, la încheierea contract (act juridic) bilateral, sinalagmatic și consensual, consimțământul părților este esențial în ceea ce privește calificarea acestuia, neexistând posibilitatea ca ulterior, în mod unilateral, una dintre părți să modifice natura juridică a actului respectiv. Ca urmare, contractul individual de muncă al intimatului-reclamant a existat ca atare și și-a produs efectele în mod corespunzător, ci nu a fost ținut în mod"formal în ființă", așa cum susține, în mod nejustificat, recurenta-pârâtă.
Un argument în plus în conturarea convingerii Curții în sensul că raporturile juridice dintre părțile prezentului litigiu au fost raporturi de muncă și că acestea s-au derulat în baza unui contract individual de muncă, este acela că societatea recurentă-pârâtă a emis o decizie de concediere a salariatului. Rezultă, deci, că atât timp cât numai prin această modalitate - a concedierii - puteau fi încetate raporturile juridice dintre părți, în mod indubitabil acestea erau raporturi juridice de muncă.
Față de considerentele expuse mai sus, Curtea constată că toate criticile recurentei-pârâte sunt doar simple afirmații formale, lipsite de conținut juridic, astfel că le va înlătura ca atare, urmând a menține hotărârea fondului, ca fiind legală și temeinică. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă "" -,
Totodată, apreciind că recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod proc. civilă, o va obliga pe aceasta către intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată avansate în recurs, în cuantum de 200 lei, reprezentând onorariul de avocat, conform chitanței fiscale de la fila 45 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, declarat de recurenta-pârâtă "" -, împotriva sentinței civile nr. 1631 din data de 26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 37708/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX. / 17.12.2009
Jud. fond:;
Dalina
Președinte:Zeca DorinaJudecători:Zeca Dorina, Petre Magdalena, Farmathy Amelia
