Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 100/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 100
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Adriana Dr. -
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul-recurent Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar din Județul T împotriva sentinței civile nr. 3312/16.10.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții-intimați Școala cu clasele I-VIII, nr. 24 T, Consiliul Local T și Primarul T - Instituția Primarului, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților, reclamantul-recurent solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la 30 mai 2008 sub nr. 4587/30, reclamantul Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar din județul T, în numele membrilor de sindicat, a chemat în judecată pe pârâții Școala cu clasele I-VIII, nr. 24 T, Consiliul Local T și Primarul T - Instituția Primarului solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata salariului minim brut datorat conform art. 40 din contractului colectiv de muncă la nivel de unitate la nivel național pe anii 2007-2010; să recalculeze salariul plecând de la salariul de bază minim brut prin adăugarea sporurilor cuvenite potrivit legii și plata salariului rezultat; la plata retroactivă a diferențelor salariale rezultate din suma datorată conform art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național și suma efectivă plătită, începând cu data de 1 ianuarie 2007 și până la pronunțarea sentinței, actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
În motivarea acțiunii arată că deși art. 40 alin. 4 raportat la alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 prevede salariile de bază minime brute pentru un program complet, contractul fiind aplicabil pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, salariile plătite membrilor de sindicat sunt inferioare limitei minime instituite de art. 40.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 112 cod procedură civilă, art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, art. 41 alin. 2 și 5 din Constituția României, art. 2,3,40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, art. 236 alin. 4, art. 241 alin. 1 lit. d și 243 Codul Muncii, art. 11 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 7,8,48 și 50 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare.
Prin sentința civilă nr. 3312 pronunțată la 16 octombrie 2008, instanța a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 se stabilesc coeficienții minimi de ierarhizare pentru următoarele categorii de salariați:
a) muncitori
- necalificați - 1,2
- calificați - 1,2
b) personal administrativ încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este
- liceală - 1,2; 2
- postliceală - 1,25
c) personalul de specialitate încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este:
- școala de maiștri - 1,3
- studii superioare de scurtă durată - 1,5
d) personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare - 2,
acești coeficienți aplicându-se la salariul minim negociat pe unitate.
A mai reținut ca în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații, instituțiile bugetare și că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale; că potrivit art. 3 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, Contractul colectiv de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice, cu precizarea că prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
A concluzionat că salariile fiind stabilite prin dispoziții legale de la care nu se poate deroga pe calea negocierii, acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
În termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar al Județului T, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr-.
Solicită casarea sentinței recurate și urmare a rejudecării cauzei pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 129, 299, 304 pct. 9, 3041, 312 cod procedură civilă, art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999. art. 28 din Legea nr. 54/2003, art. 41 alin. 2 și 5 din Constituția României, art. 2,3, 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, ale art. 236 alin. 4, art. 241 alin. 1 litera d și art. 243 Codul Muncii, art. 11 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 7,8,48 și 50 din Legea nr. 128/1997.
Arată că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; că în motivarea sentinței instanța s-a raportat numai la dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, însă nu a precizat și motivele pentru care respins susținerile reclamantului cu privire la art. 41 alin. 2 și 5 din Constituție, art. 11 și art. 30 din Legea nr. 130/1996 și Codul Muncii.
Mai arată că față de dispozițiile art. 41 alin. 2 din Constituția României, care consacră dreptul tuturor salariaților la măsuri de protecție socială, ce privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară etc. este evident că, prin plata unui salariu inferior celui stabilit de Contractul colectiv de muncă unic la nivel național salariaților din învățământ s-a produs o restrângere a dreptului la protecție socială a membrilor de sindicat, fără să existe o dovadă ca s-a impus luarea unei asemenea măsuri.
Mai mult, arată că art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 și 243 Codul Muncii prevăd că "executarea Contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți", el fiind negociat inclusiv cu reprezentanții Guvernului; că membrii de sindicat ale căror interese le promovează îndeplinesc și condițiile de studiu pentru ocuparea posturilor pe care funcționează, studii care obligă angajatorul să plătească un salariu de bază minim brut astfel cum este el instituit de art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
Mai invocă neargumentarea de către instanța de fond a respingerii susținerilor reclamantului privind aplicabilitatea art. 41 alin. 2 și 5 din Constituția României, art. 11 și 30 din Legea nr. 130/1996 și Codul Muncii, neexercitând rolul activ prevăzut de art. 129 cod procedură civilă.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041Cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul neîntemeiat, urmând a-l respinge cu următoarea motivare:
Instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente speței.
În privința determinării salariilor de bază în unitățile din sectorul bugetar, dispozițiile contractului colectiv de muncă privind salariul de bază minim brut garantat nu au aplicabilitate.
Art. 12 din Legea nr. 130/1996 care reglementează supremația legii în raport cu contractele colective de muncă, dispoziție cuprinsă și în art. 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 prevăd că prin contractul colectiv de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Art. 48 alin. 3 din Legea nr. 128/1997 prevede că salariile de bază pentru personalul didactic și didactic auxiliar se stabilesc pe baza valorii coeficientului de multiplicare 1,00 și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexele 1 și 2 care fac parte integrantă din lege.
2 al art. 48 prevede că drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii.
Rezultă din coroborarea textelor legale menționate mai sus că în privința determinării salariilor de bază în învățământ, contractul colectiv de muncă la nivel național nu are aplicabilitate.
de bază ale personalului din învățământ sunt stabilite prin OUG nr. 8/2000, valoarea coeficientului de multiplicare 1.00 fiind reglementată anual prin ordonanțe de guvern (OUG nr. 18/2005. OG nr. 4/2006, OG nr. 11/2007, OG nr. 15/2008), iar în privința personalului contractual salariile de bază sunt stabilite prin OUG nr. 24/2000, cu modificările ulterioare.
Susținerea reclamantei că au fost ignorate prevederile art. 11 (1) și 30 (1) din Legea nr. 130/1996 și ale art. 236 (4), 241 (1), 243 (1) și (2) Codul Muncii nu poate fi primită.
În chiar cuprinsul contractului colectiv de muncă unic la nivel național, și care constituie legea părților, părțile semnatare au convenit în ce condiții acesta poate fi aplicată personalului din sectorul bugetar.
Art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevede în ce condiții se pot încheia contracte colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, respectiv prin aceste contracte neputându-se negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Aceste prevederi sunt reluate chiar în cuprinsul art. 3 alin 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, în art. 9 părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă prevăzând și ce măsuri trebuie luate pentru ca de aceste drepturi să beneficieze și personalul din unitățile bugetare.
Astfel, în art. 9 alin. 1, părțile au prevăzut că în scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în contract pentru personalul instituțiilor finanțate de la bugetul de stat, sindicatele și ministerele vor purta negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia, iar potrivit alin. 2, părțile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor surse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.
Doar pe baza fondurilor aprobate în condițiile prevăzute de alin. 1, părțile vor putea negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi de personal la instituțiile publice.
Reclamantul nu a făcut dovada că cerințele prevăzute de art. 9 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național ar fi fost îndeplinite în ce privește personalul din învățământ.
Dispozițiile art. 41 din Constituție nu au fost ignorate.
Salariul de bază minim brut pe țară este reglementat prin Hotărâri de Guvern, pentru perioada invocată de reclamant fiind stabilit prin HG nr. 1825/21 decembrie 2006 HG nr. 1507/2007, HG nr. 1051/10.09.2008 și acest nivel al salariului de bază este respectat de actele normative care reglementează salarizarea personalului din învățământ.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, urmează a respinge recursul reclamantei ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamantul-recurent Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar din Județul T împotriva sentinței civile nr. 3312/16.10.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții-intimați Școala cu clasele I-VIII, nr. 24 T, Consiliul Local T și Primarul T - Instituția Primarului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - - -
GREFIER,
Opinie separată,
în sensul admiterii recursului declarat de reclamant și modificării sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii pentru acei membri de sindicat care îndeplinesc condiția de a avea studii universitare.
Judecător dr.
Red. /25.02. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./25.02. 2009
Prim inst.: și
Opinie separată
Apreciez că în cauză se impunea admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii în ce-i privește pe acei membri de sindicat care îndeplinesc cerința de a avea studii superioare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În motivarea acțiunii, reclamantul, acționând în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat, a invocat, în susținerea drepturilor salariale reclamate, dispozițiile art. 40 alin. 4 și art. 40 alin.1 lit. d din Contractul Colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010, art. 16, art. 41 alin. 2 și 5 din Constituție, art.161 alin. 1 și 4, art. 236 alin. 4, art. 283 lit. c din Codul Muncii, art.11 alin. 1 lit. d din Legea nr.130/1996.
Tribunalul Timișa respins acțiunea promovată de reclamant.
Din considerentele sentinței nu rezultă însă că instanța de fond analizat toate temeiurile de drept invocate de reclamant, motivarea fiind nu numai deficitară, ci și neconvingătoare.
Constat astfel că, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5. pr. civ. tribunalul nu a arătat în sentința recurată nici temeiurile de fapt și nici pe cele de drept, care au format convingerea instanței, cu atât mai puțin pe cele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantului și, în final, cererea acestuia.
Acest mod de a proceda al instanței de fond, are semnificația încălcării garanțiilor unui proces echitabil, așa cum acestea sunt prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cum sunt dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care sunt toate obligatorii pentru judecătorul național, conform art. 20 și art. 148 alin. (2) din Constituția României revizuită.
Fără a reitera aspectele de ordin teoretic în acest cadru, subliniez, așa cum s-a remarcat în doctrină [1], că dreptul la un proces echitabil sau judecata în echitate reunește, într-o unitate organică, toate componentele unei bune administrări a justiției, guvernând toate fazele procesului și semnifică: corectitudine, imparțialitate, obiectivitate, loialitate, activism judiciar, cumpătat și nepărtinitor, persuadarea părților cu privire la legalitatea și temeinicia judecății, cultivarea încrederii în justiție, pe scurt o "democrație procedurală" autentică.
Nemotivarea hotărârii, constând în lipsa unui răspuns specific și explicit din partea instanței la argumentele reclamantului, cu consecința nerealizării funcției explicative a motivării și a erorii manifeste în aprecierea făcută de instanță, cum este cazul în speță a fost sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat România în cauzele Dima contra României (hotărârea din 16.01.2006), Gheorghe contra României (hotărârea din 15 martie 2007) și Boldea contra României (hotărârea din 15 februarie 2007).
Această carență în judecarea pe fond a cauzei, la care se adaugă împrejurarea nelămurită, referitoare la lipsa listei membrilor de sindicat pe care îi reprezintă reclamantul în speță, obligă instanța de recurs, față de limitele casării cu trimitere spre rejudecare, circumscrise de art. 81 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, să analizeze toate argumentele reclamantului, pentru a asigura acestuia exercițiul dreptului la un proces echitabil și la un recurs efectiv.
Pe fondul cauzei, înainte de analiza propriu-zisă a temeiurilor de drept ale acțiunii, trebuie amintit mai întâi atât contextul în care reclamantul a promovat acțiuni multiple în justiție, cât și realitatea că nu există o practică unitară în această materie nici la nivelul instanței.
Cât privește contextul în care s-au promovat asemenea acțiuni, consider că trebuie amintit faptul că, urmare a acțiunilor sindicale și după parcurgerea procedurii de negociere, s-a ajuns, în final, la compromisul constând în încheierea Contractului Colectiv de muncă în speță, ale cărei clauze însă nu au fost respectate și executate voluntar.
Am în vedere apoi faptul că, potrivit art. 9 din acest Contract, Ministerul Educației Naționale s-a obligat, pentru a face posibilă executarea clauzelor referitoare la majorările salariale, să obțină suplimentarea bugetului alocat lui și să cuprindă aceste drepturi în legea bugetului.
Trebuie amintit și faptul că pe perioada de valabilitate a unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese, așa cum prevede Legea nr. 168/1999.
De aceea, recurgerea la concursul justiției prin promovarea unor acțiuni de genul celei de față este singura posibilitate prin care reclamantul poate obține pentru membrii săi realizarea drepturilor ce le-au fost conferite prin Contractul Colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010.
Sub celălalt aspect, este de reținut faptul că inițial Tribunalul Timișa admis asemenea acțiuni, iar mai apoi și-a schimbat această practică, că asistenții judiciari au formulat opinii separate în sensul admiterii acțiunilor și că la nivelul unor curți de apel din țară asemenea acțiuni se admit în unanimitate.
În ce privește temeinicia acțiunii reclamantului, analiza efectivă a acesteia presupune, pentru claritatea și calitatea motivării, redarea dispozițiilor legale invocate de acesta și a celor incidente în speță, după cum urmează:
art. 41 alin. (5) din Constituția României revizuită prevede: "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate";
art. 236 alin. (4) din Codul Muncii prevede că "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";
art. 243 din Codul Muncii prevede: (1)"Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți"; (2) "Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.";
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, republicată, prevede: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.";
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, prevede: "Contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contractenu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.";
art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, modificată și republicată, prevede:
"(1) Salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învățământul constituie o prioritate națională, ținând seama de responsabilitatea și complexitatea muncii, de pregătirea și experiența profesională, de rolul și importanța activității prestate. Salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii, și o parte variabilă, constând în adaosuri, sporuri și alte drepturi salariale suplimentare.
(2) Drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii.
(3) de bază pentru personalul didactic și didactic auxiliar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:
a) valoarea coeficientului de multiplicare 1,000;
b) coeficienții de multiplicare prevăzuți înanexele nr. 1și2care fac parte integrantă din prezenta lege.
(4) Valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 se stabilește anual prin hotărâre a Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor, programelor și proiectelor stabilite.
(5) de conducere specifice din activitatea de învățământ sunt prevăzute în anexa nr. 3*) care face parte integrantă din prezenta lege.";
Trebuie avute în vedere și prevederile Directivei 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, prevederi de care judecătorul este ținut în ce privește drepturile astfel consacrate.
În acest sens, menționez că principiul egalității salariilor, prevăzut de art. 119 făcut obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții de Justiție, care a decis că acesta are aplicabilitate directă și vizează inclusiv convențiile private, colective sau individuale.
Carta social europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, fost ratificată de România prin Legea nr. 74/1999.
Carta a intrat în vigoare la 1 iunie 1999 și conține un număr de 19 drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relațiilor sociale și securității sociale, pe care părțile contractante se obligă să le garanteze.
Am în vedere dispozițiile art. 4 din Cartă, relative la o salarizare echitabilă. Salarizarea echitabilă semnifică, între altele, o salarizare suficientă (paragraful 1), care trebuie să țină seama de evoluția economico-socială a angajatului și a familiei sale și de necesitățile de ordin economic, social și cultural ale acestora, în funcție de gradul de dezvoltare societății în care trăiesc, pentru a se asigura acestora un "nivel de viață decent";
De asemenea, am în vedere art. 6 din Cartă, care se referă la dreptul de negociere colectivă, ca drept esențial.
Aceste dispoziții consacră mai întâi caracterul și forța legii pentru contractul colectiv de muncă. Această forță de reglementare conferită prin lege generează efecte după cum urmează:
neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă generează un conflict de drepturi și atrage răspunderea părților care se fac vinovate de neexecutare;
contractele colective de muncă sunt obligatorii nu numai față de cele două părți contractante, ci și pentru celelalte subiecte de drept asupra cărora se răsfrâng efectele lor;
contractele colective de muncă sunt opozabile și față de autoritățile publice, inclusiv instanțele judecătorești în soluționarea litigiilor de muncă.
Drept consecință, forța contractului colectiv de muncă nu poate fi înfrântă decât în condițiile speciale și excepționale prevăzute de lege, situații care nu s-au invocat în cauză.
În cazul existenței unor clauze ce încalcă normele imperative ale legii, instituțiile ce au în competență înregistrarea contractelor colective de muncă au obligația să sesizeze acest fapt părților contractante, iar în speță nu s-a invocat o astfel de situație.
Pe de altă parte, pentru rezolvarea problemelor ce se pot ridica cu prilejul concretizării clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă sau pentru interpretarea corectă a acestora se prevede instituirea unei comisii paritare cu atribuții în acest sens, situație, de asemenea, neinvocată în speță.
Nerespectarea de către angajator a contractului colectiv de muncă, cu consecința prejudicierii angajatului, atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condițiile art. 269 din Codul muncii [2].
Așadar, în speță, contractul colectiv de muncă se impune cu forța legii.
Ca urmare, drepturile conferite membrilor de sindicat reprezentați de reclamant trebuie recunoscute, neputându-li-se opune legal, logic, onest și rezonabil nici o scuză pentru a nu fi acordate.
Invocarea lipsei fondurilor bănești nu reprezintă o scuză nici măcar rezonabilă pentru a se refuza admiterea acestor pretenții.
Drepturile negociate prin Contractul Colectiv de muncă în cauză fac parte din categoria celor premise de art. 12 din Legea nr. 136/1996.
Se observă că în prevederile Legii nr. 128/1997 nu există nici un articol în care să se arate cuantumul salariului minim de bază brut garantat în plată la nivelul ramurii de învățământ.
Prin art. 40 din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel național nr. 2895/21 din data de 29.12.2006 publicat în Monitorul Oficial partea a V-a nr.5 din data de 29.01.2007, s-a stabilit că salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie este de 440 lei începând cu data de 01.01.2007, iar pentru personalul încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare, salariul de bază minim brut negociat este de 880 lei începând cu data de 01.01.2007.
Această creștere salarială, obținută în urma negocierilor, s-a convenit deliberat în formula "coeficient de ierarhizare", iar nu în formula "coeficient de multiplicare", utilizată în Legea nr. 128/1997, credem, tocmai pentru a nu fi prohibită o asemenea clauză.
S-a avut în vedere situația concretă de nu li se plăti salarii de bază în același cuantum cadrelor didactice cu studii superioare și muncitorilor necalificați din aceleași unități de învățământ.
Din punct de vedere terminologic, termenul coeficient de ierarhizare este definit ca fiind o unitate de calcul a salariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar, cel din regiile autonome cu specific deosebit, cel din unitățile unde se încheie contracte colective de muncă, în vederea asigurării unui raport judicios de plată a muncii între diferitele categorii de salariați (spre exemplu, pentru a diferenția în raport cu nivelul studiilor necesare încadrării în fiecare funcție - cum este cazul în speță), reglementată prin cauzele contractelor colective de muncă [3].
de multiplicare, utilizat de Legea nr. 128/1997 ca un element de stabilire a salariului personalului didactic are alt înțeles, cei doi termeni, neputând fi confundați.
Sunt semnificative în acest sens dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, potrivit cărora "repturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii."
Procedând astfel nu numai la interpretarea sistemică, ci și literală a dispozițiilor legale invocate de reclamant, nu pot conchide decât afirmând temeinicia acțiunii acestuia.
Concluzia singură ce poate fi susținută este aceea că prin Contractul Colectiv de muncă în cauză s-au convenit drepturi ce pot face obiectul negocierii.
Ca urmare, consider că în speță nu devin aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit un nivel minim concret al salariului personalului didactic care ocupă funcții pentru care condiția de pregătire este de studii superioare. Nu se poate aplica o dispoziție legală ipotetică dintr-un act normativ (normă de trimitere) unor situații concrete, devenind aplicabile în astfel de situații, precum aceasta din speță, dispozițiile legii părților.
Considerentele opiniei majoritare nu pot nici suplini nelegalitatea și netemeinicia soluției primei instanțe, nici completa insuficienta motivare a acesteia și nu pot, în consecință, susține soluția pronunțată cu majoritate.
În consecință, apreciez că în temeiul art. 80-82 din Legea nr. 168/1999 art. 304 pct. 7-9 și art. 312 alin. 3 pr. civ. se impunea admiterea recursului declarat de reclamant și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii în ce-i privește pe acei membrii de sindicat care ocupă funcții didactice, pentru care cerința legală este de a avea studii superioare.
Judecător dr.
[1] A se vedea Deleanu, Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme comunitare, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 189.
[2] A se vedea Al. Țiclea, Popescu, Tufan, Țichindelean, Ținca, Dreptul muncii, Editura Rosetti, București 2004, p. 285.
[3] A se vedea în acest sens Beligrădeanu, Ștefănescu, Dicționar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 27.
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Adriana
