Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 327/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 327/R/2010
Ședința publică din 15 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Griga
JUDECĂTORI: Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
- -
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta - SA împotriva sentinței civile nr. 53 din 28 ianuarie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamantul intimat, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente - SA, avocat și reprezentantul reclamantului intimat, avocat A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, prin Decizia nr. 1381 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională s-a respins, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii invocată de pârâta intimată - SA.
Reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar împuternicire avocațială.
Reprezentanta pârâtei recurente depune în probațiune decizii ale altor instanțe, în cauze similare.
Reprezentantele părților arată că nu au cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârii recurate și rejudecând cauza să se respingă acțiunea, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca fiind nefondată, pentru motivele invocate prin memoriul de recurs, cu cheltuieli de judecată conform facturii pe care o depune la dosar.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar și pentru motivele arătate în scris în concluziile pe care le depune la dosar și pe care le susține și verbal, cu cheltuieli de judecată conform chitanței anexată la aceste concluzii.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 53 din 28 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița - s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta - SA.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei - SA, care a fost obligată să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anii 2005 și 2006, în cuantum de un salariu minim brut la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pentru fiecare an, respectiv 2005 și 2006, drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 01.11.2005 până la data plății efective, pentru drepturi aferente anului 2005 și din 01.11.2006 până la data plății efective, pentru drepturi aferente anului 2006.
Pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului suma de 476 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta A este nefondată în considerarea dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit."c" din Legea 53/2003, potrivit cărora cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere calificarea litigiului ca și un conflict de drepturi care are ca obiect neplata drepturilor salariale stabilite prin contracte colective de muncă la nivel de unitate și văzând și dispozițiile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, tribunalul a apreciat că obiectul acțiunii formulate de reclamant îl constituie un interes colectiv al salariaților astfel că dreptul său material la acțiune nu este susceptibil de a fi prescris în termen de 6 luni de la neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut în esență că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii stipulează că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă, iar prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr. 53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr. 430/20.02.2005 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr. 288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Tribunalul a reținut că este aplicabil art. 176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, chiar dacă la nivel de - SA există un contract colectiv de muncă, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamant, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. S-a apreciat că pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997, însă pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anul 2005 și 2006.
Neîntemeiată a fost considerată și susținerea pârâtei în sensul că prin decizia de concediere s-au stabilit toate drepturile bănești la care este îndreptățit reclamantul până la data încetării Contractului individual de muncă și că această decizie nefiind contestată, nu mai poate solicita alte drepturi bănești, deoarece prin respectiva decizie s-a stabilit doar valoarea netă a "indemnizației de concediere" și nu se face nici o referire la drepturile salariale cuvenite pentru perioada anterioară concedierii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta - SA, solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerea acțiunii în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
În motivarea recursului s-au invocat în esență următoarele:
Soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției este consecința unei interpretări greșite a legii, deoarece prezentul litigiu nu este un conflict individual de munca și nu are ca obiect neplata unor drepturi salariale, pe cale de consecință acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. e din Codul muncii, privitor la termenul de prescripție.
Astfel, prin art. 176 din Contractul colectiv de muncă pe ramură s-a prevăzut că "salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă", iar in modalitatea de redactare a acestui articol rezultă, că aprovizionarea de toamnă - iarnă pretinsă de reclamant nu este un drept de natură salarială în sensul dispozițiilor art. 154 și urm. din Codul muncii și fiind introdus printr-o clauză a contractului colectiv de muncă, face aplicabile dispozițiile art. 283 alin. l lit. e din Codul muncii potrivit cărora termenul de prescripție este de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă și a unor clauze ale acestuia".
Recurenta arată că dispozițiile art. 283 alin. l lit. c din Codul muncii care reglementează termenul de prescripție de 3 ani nu are incidență în cauză, deoarece se aplică doar în situația unui conflict individual de muncă ce are ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate.
Pe fond recurenta a apreciat că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, iar statuările instanței fondului în sensul că suplimentările salariale privind aprovizionarea de toamnă nu ar fi fost incluse în salariul de baza sunt consecința unei interpretări greșite a probelor administrate în cauză.
Așa cum rezultă din art. 168 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă va fi introdusă în salariul de bază, după un mod de calcul ce va face obiectul unui act adițional la prezentul contract, astfel că părțile au convenit ca această suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază. Ulterior, prin actele adiționale a fost stabilit doar cuantumul despăgubirii acordate și nu modul în care s-a acordat. In acest sens sunt dispozițiile art. 176 din CCM din anul 2008, potrivit cărora, ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM/1997. Prin urmare începând cu anul 1997 prezentul articol a rămas fără obiect având în vedere faptul că acest ajutor nu se mai acordă salariaților fiind inclus în salariul angajaților și va rămâne așa până când și vor conveni altfel.
Potrivit art. 176 alin. l din CCM pe ramură pe anul 2000, s-a stipulat următoarele: cu ocazia unor evenimente anuale, precum și în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă) salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în formă fixă. Prin alin. 6 din același text s-a stabilit că fiecare din adausurile de mai sus se acordă în condițiile în care, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic nu s-a convenit introducerea lui în salariul de bază.
Recurenta a susținut că rin p. Contractul Colectiv de Muncă pe anul 1997 încheiat între și salariați această suplimentare salarială pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă a fost introdusă în salariul de bază, iar ctele adiționale la CCM la nivel de ramură nu au modificat conținutul art. 176 și nu puteau modifica CCM încheiat între și salariații săi.
Ulterior, pârâta a invocat ca motiv de ordine publică excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe, apreciind că art. 298 alin. 2 ultima teză Codul muncii nu a abrogat art. 72 din Legea nr. 168/1999 care stabilește competența de soluționare a conflictelor de drepturi în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
În acest sens pârâta a apreciat că abrogarea implicită nu este posibilă în raport de dispozițiile art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea constată următoarele:
Întrucât conform art. 137 Cod procedură civilă excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs referitor la prescrierea acțiunii, respectiv termenul în care trebuia formulată acțiunea.
Art. 283 alin. (1) din Codul muncii prevede că "cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate conform lit. c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator, iar conform lit. e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, "în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca", dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul munciia reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Astfel, așa cum judicios s-a arătat, calificarea corectă a cererii reclamantului este aceea de conflict de drepturi privind neplata unor drepturi salariale în sensul art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, astfel încât termenul de prescripție este de 3 ani, și nu de 6 luni așa cum în mod eronat susține recurenta.
Termenul de 6 luni, prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii este aplicabil în cazul în care interesul născut prin nerespectarea clauzelor contactului colectiv de muncă este unul colectiv, și nu individual așa cum e cazul în speța de față.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantului a fost înregistrată în 19.09.2008 și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente anilor 2005 - 2006, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă.
De asemenea, sub aspectul competenței teritoriale, Curtea constată că art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat implicit prin art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii, coroborat cu art. 284 alin. 2 din același act normativ.
În acest sens se observă, că deși Codul muncii reprezintă cadrul normativ general în materia dreptului muncii, cuprinde și norme speciale de procedură referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi, cum sunt capitolul II și III din Titlul XII, ceea ce semnifică egalitatea forței ierarhice a celor două acte normative, precum și valabilitatea doar a normei ulterioare deoarece tratează strict aceeași problemă, iar paralelismele legale nu sunt posibile.
În privința fondului, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă.
Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr.53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr. 430/20.02.2005 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr. 288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Potrivit art. 241 alin.1 din Codul muncii și art. 11 din Legea 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de - SA există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali și, aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamantă, în speță sunt aplicabile prevederile art. 176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit art. 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură.
În consecință, reclamantul este îndreptățită să primească drepturile bănești solicitate.
Pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anii 2005 și 2006.
În mod corecta reținut instanța de fond că pârâta nu a probat nici faptul că începând cu data de 1.06.1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "", întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.168 alin.3, din CCM la nivel pentru anul 1997.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă, neexistând un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamant cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art. 38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare.
Având în vedere dispozițiile art. 287 din Codul muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentări salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă solicitate de reclamant în calitate de angajat și la data promovării acțiunii, Curtea constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. art. 3041Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta - SA.
În temeiul art.274 Cod Procedură Civilă va obliga recurenta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform actelor justificative depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta - SA împotriva sentinței civile nr. 53 din 28.01.2009 a Tribunalului Bistrița -N pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să plătească intimatului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din data de 15 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - ---
Red.
Dact./4ex./19.02.2010
Judecători:Daniela Griga, Laura Dima Sergiu Cătălin
