Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 510/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.510/CM
Ședința publică din 8 septembrie 2009
Completul specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil, formulat de recurenții reclamanți, toți cu domiciliul ales în T,-, jud. T, împotriva sentinței civile nr.56/21.01.2009 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă AUTORITATEA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ A JUDEȚULUI, cu sediul în T,- jud. T, având ca obiect drepturi bănești - acordare spor 25% și tichete de masă.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform art.87 și urm. cod procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că reprezentanta recurenților reclamanți a depus la dosar la data de 03.09.2009 un tabel nominal cu angajații contractuali - recurenții reclamanți din cauza de față, care și-au dat acordul pentru a fi reprezentanți.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța, având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și luând act că prin cererea declarativă de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea adresată acestei instanțe și înregistrată sub nr-, reclamanții, au chemat în judecată Autoritatea de Sănătate Publică T, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv din data de 01.01.2004 până la data pronunțării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data efectuării plății efective în funcție de data angajării, pentru funcționarii publici nominalizați și contravaloarea tichetelor de masă pentru toți salariații (funcționari publici și personal contractual) potrivit Legii nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, începând cu anul 2005 și până la data pronunțării hotărârii, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În motivare s-a arătat că, suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare sunt prevăzute de art.31 alin.(1) lit.c) și d) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, articol de lege care arată că: Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a)salariul de bază; b)sporul pentru vechime în muncă; c)suplimentul postului; d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare."
S-a mai arătat că, potrivit art.1 din Legea nr.142/09.07.1998, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și a celorlalte persoane juridice și fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă denumite angajatori, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă suportată integral pe costuri de angajator, iar tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate conform legii pentru celelalte categorii de angajatori.
În baza art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la protecția socială a muncii, iar măsurile de protecție privesc securitatea și igiena muncii, regimul de lucru al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum și în alte situații specifice.
Precizează reclamanții că, faptul că Legea nr.142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă fără să stabilească obligativitatea acordării acestora în sarcina angajatorului, nu înseamnă în mod automat că petenții nu au dreptul la asemenea tichete deoarece la acordarea acestora se ține seama de caracterul și natura lor și anume ca măsuri de protecție ale salariaților pentru asigurarea securității muncii și a unor condiții optime la locul de muncă, având drept scop asigurarea hranei zilnice și compensarea unor cheltuieli suplimentare și nicidecum de caracterul facultativ al acestora.
În drept, și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art.31 alin.(1) lit.c) și d(; art.109 din Legea nr.188/1999 republicată, art.38 și 39 din Legea nr.53/2003 și prevederilor art.1 alin.(1) și (2) din Legea nr.142/1998.
Au fost depuse la dosarul cauzei: tabele, extras din la Nivel Național pentru anii 2005-2007 și 2008 - 2010; adresa nr.6458/2008 și precizări.
În ședința publică din data de 9 oct.2008, instanța a pus în discuție disjungerea cauzei în ceea ce privește personalul contractual care a solicitat obligarea pârâtei doar la plata c/val. tichetelor de masă, de cererea formulată de către funcționarii publici.
Ca urmare a disjungerii cererii, s-a format dosarul nr-.
Aceeași reclamanți au formulat o cerere cu același conținut care a fost înregistrată la Tribunalul Tulcea sub nr- care prin încheierea din 17.12.2008 a fost conexat la dosarul nr-.
Prin sentința civilă nr. 56/21.01.2009 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr- s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins cererea formulată de reclamanții, privind acordarea drepturilor (contravaloarea tichetelor de masă) pentru perioada 1.01.2005 - 1.09.2005 pentru intervenția prescripției dreptului la acțiune; s-a respins totodată cererea privind acordarea drepturilor (contravaloarea tichetelor de masă) pentru perioada 1.10.2005 - 21.01.2009, ca nefondată.
Hotărârea a fost pronunțată cu opinia separată a unui dintre asistenții judiciari care a opinat în sensul admiterii cererii privind acordarea contravalorii tichetelor de masă pentru perioada 1.10.2005 - 21 ian.2009.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a reținut că, potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958:
"Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același decret "termenul de prescripție este de 3 ani".
Art.283 lit.c din muncii prevede că, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariați.
Având în vedere că reclamanții solicită c/val. tichetelor de masă pentru perioada 1 ian.2005 - 21 ian.2009, iar cererea de chemare în judecată au formulat-o la data de 1.09.2008, instanța urmează a admite excepția prescripției dreptului la acțiune și a respinge cererea privind acordarea drepturilor (c/val.tichetelor de masă) pentru perioada 1.01.2005 - 1.09.2005 pentru intervenția prescripției dreptului la acțiune.
Cu privire la fondul cauzei prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998 "Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite angajator, pot primi alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportate integral pe costuri din angajator", iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol "tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau ale bugetelor locale și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli pentru celelalte categorii de angajatori".
Rezultă deci, că Legea nr. 142/1998 nu stabilește în mod imperativ obligația angajatorului de a acorda acest drept ci constituie doar o posibilitate, lăsând la latitudinea angajatorului care, în limita disponibilităților bugetare să acorde sau nu această bonificație.
Art. 40 din Legea nr. 511/204 - legea bugetului de stat pe anul 2005 prevede că: "În bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv ale activităților finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă unele instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinație".
În art. 24 din Legea n 379/2005 legea bugetului de stat pe anul 2006 se prevede că: În bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv ale activităților finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă unele instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu sunt cuprinse sume pentru acordarea tichetelor de masă".
Art. 3 din G nr. 88/2006 pentru modificarea și completarea unor acte normative prin care se acordă drepturi sociale, precum și unele măsuri în domeniul cheltuielilor de personal, statuează că "Instituțiile publice centrale și locale, așa cum sunt definite prin legea privind finanțele publice nr. 500/2002, cu modificările ulterioare, și prin Legea privind finanțele publice locale nr. 273/2006, indiferent de sistemul de finanțare și de sub ordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă în anul 2007".
Pentru anul 2008, nr.OUG 90/2007 privind unele măsuri financiar-fiscale în domeniul asigurărilor sociale de sănătate reglementează în domeniul cheltuielilor de personal, la art. II prevede că: "Instituțiile publice centrale și locale, așa cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002, cu modificările ulterioare, și prin Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă în anul 2008 personalului din cadrul acestora".
Inclusiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2005 - 2006 la ar. 41 (2) și Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010 la art. 42 (23) prevăd că tichetele de masă se acordă conform prevederilor legale și înțelegerii părților.
Ori, Legea nr. 142/1998 prevede posibilitatea acordării tichetelor de masă fără să stabilească în sarcina angajatorului obligativitatea acordării acestora, dispozițiile art. 1 din prezenta lege nu instituie o obligație pentru angajator, ci lasă la aprecierea acestuia acordarea/neacordarea tichetelor de masă în funcție de posibilitățile economico-financiare reale de care dispune.
Pentru ca tichetele de masă să poată fi acordate trebuie ca în buget să fie prevăzute sume cu această destinație.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 14/18 februarie 2008 s-a pronunțat în recursul în interesul legii formulat de către Procurorul General referitor la acordarea acestor beneficii procurorilor, judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, funcționarilor publici, precum și personalului contractual din cadrul instanțelor și parchetelor, în sensul că "Dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 142/1998 se interpretează în sensul că alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanței și parchetelor, aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzută în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contracte colective de muncă".
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții.
În motivarea recursului au arătat următoarele: referitor la prescrierea dreptului de a solicita valoarea tichetelor de masă s-a arătat că acestea puteau fi solicitate pentru anul 2005 abia în anul 2006 după încheierea exercițiului bugetar; cu privire la fondul cauzei s-a arătat că Decizia nr. 14/18.02.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu are relevanță întrucât reclamanții sunt salarizați în conformitate cu OUG nr. 115/2004, sens în care au fost invocate prevederile art. 411din acest act normativ; personalul contractual din unitățile sanitare beneficiază de tichete de masă astfel încât și personalul autorităților de sănătate trebuie să beneficieze de aceste tichete, apreciindu-se că nu este vorba de o vocație ci de un drept câtă vreme alte persoane, salarizate în baza aceluiași act normativ au acest beneficiu iar Ministerul Sănătății are alocate sumele necesare în propriul buget.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile corespunzătoare perioadei 01.01.2005 - 01.09.2005:
Având de analizat termenul de prescripție în care reclamanții au posibilitatea de a solicita realizarea pretențiilor, în mod corect prima instanță a stabilit data de la care curge termenul de prescripție extinctivă.
Astfel, susținerea recurenților că aceste drepturi puteau fi solicitate de la sfârșitul anului, când se încheie exercițiul bugetar și de la acea dată a început să curgă termenul de prescripție, nu are nici un fundament legal, fiind o simplă afirmație nesusținută de argumente.
Dimpotrivă, potrivit prevederilor art.5(1) din Legea nr. 142/1998 "angajatorul distribuie salariaților tichetele de masă, lunar, în ultima decadă a fiecărei luni, pentru luna următoare". Ca urmare, în măsura în care sunt acordate tichete de masă, acestea se acordă lunar astfel încât termenul de prescripție nu poate curge de la sfârșitul anului ci pentru fiecare lună în care angajatul pretinde că avea dreptul la aceste tichete de masă.
2. Cu privire la restul pretențiilor analizate în fond de prima instanță:
Se constată că recurenții invocă în susținerea recursului prevederile art. 411din OUG nr. 115/2004.
Dar, acest articol a fost introduse în OUG nr. 115/2004 abia prin OG nr. 23/2007 care în art. II prevede că această ordonanță se aplică începând cu drepturile salariale ale lunii ianuarie 2007.
Ca urmare, pentru perioada octombrie 2005 - decembrie 2006 temeiul legal invocat de recurenți nu există, pretențiile lor putând fi analizate prin prisma prevederilor Legii nr. 142/1998.
Dar, potrivit 411(1) din OUG nr. 115/2004, aplicabil începând cu luna ianuarie 2007, beneficiază în continuare de tichete de masă în conformitate cu prevederile Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările ulterioare, personalul contractual din unitățile și subunitățile sanitare care, începând cu anul 2007, se finanțează de la bugetul de stat, precum și medicii, farmaciștii și medicii dentiști pe perioada anilor I-VII de rezidențiat.
În art. (2) al aceluiași articol se stabilesc categoriile de personal care beneficiază de tichete de masă potrivit alin. (1) și care sunt:
a) personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din cabinetele de planning familial din structura spitalelor;
b) medicii și personalul sanitar din unitățile sau secțiile de spital cu profil de recuperare distrofici, recuperare și reabilitare neuropsihomotorie sau pentru copii bolnavi /, reorganizate potrivit legii;
c) personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din unitățile și compartimentele de primire a urgențelor din cadrul spitalelor de urgență;
d) personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din dispensarele și cabinetele medicale de TBC, centrele și laboratoarele de sănătate mintală, boli infecțioase din structura spitalelor, definite ca activități de interes deosebit în realizarea obiectivelor strategiei de sănătate publică.
Așadar, textul invocat de reclamanți stabilește acordarea tichetelor în conformitate cu prevederile Legii nr. 142/1998, făcând trimitere la acest act normativ special.
Pe de altă parte, reclamanții nu se regăsesc între categoriile la care se referă alin.2 al art.411din OUG nr. 115/2004.
Or, potrivit art. 1(1) din Lege nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.
Așadar, legea nu instituie o obligație a angajatorului de a acorda această alocație de hrană.
Atunci când legiuitorul a intenționat să instituie o obligație în acest sens a angajatorului a enunțat-o în mod expres. De exemplu, HG nr. 185/1994 privind acordarea alocației de hrană zilnice pentru personalul navigant și auxiliar îmbarcat pe nave stabilește în art. 1 că personalului navigant și auxiliar îmbarcat pe navele aparținând instituțiilor publice și regiilor autonome beneficiază de alocație de hrană.
Pe de altă parte, în art. 139 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară pe perioada 2005-2007 (publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 2 din 31.01.2006) se prevede că "angajatorul este obligat să acorde tichetele de masă potrivit Legii nr. 142/1998, în conformitate cu prevederile legale prevăzute pentru unități finanțate de la bugetul de stat și de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate".
În același sens, art. 141 din Contract colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară pe perioada 2008-2010 (publicat în Monitorul Oficial, Partea V nr. 16 din 20.10.2008) prevede că "angajatorul este obligat să acorde tichete de masă potrivit Legii nr. 142/1998, în conformitate cu prevederile legale prevăzute pentru unități finanțate de la bugetul de stat și de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate".
Așadar, pentru perioada relevantă, nici legea și nici contractul colectiv de muncă aplicabil nu impuneau obligația angajatorului de a acorda alocația zilnică de hrană pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții.
Având a se pronunța asupra unui recurs în interesul legii privind acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și funcționarilor publici personalului contractual din cadrul instanțelor și parchetelor, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XIV din 18 februarie 2008 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din -) a stabilit că acestea nu se pot acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate și funcționarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanțelor și parchetelor a stabilit că aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
Deși este vorba de o altă categorie de personal, iar recursul în interesul legii nu a vizat acordarea tichetelor de masă personalului din sistemul de sănătate, astfel cum susțin și recurenții, această decizie enunță un principiu care își găsește aplicabilitatea și în cauza de față respectiv acela că salariații nu un drept, ci o vocație de a primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, iar acest drept se poate realiza doar în condițiile în care acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă iar în cazul instituțiilor finanțate din fonduri bugetare sunt prevăzute în buget sume cu această destinație.
Așadar, în privința recurenților nu există un temei legal sau contractual pentru acordarea acestor tichete de masă iar în lipsa acestuia tichetele de masă nu se pot acorda, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
Pe de altă parte, alineatul (2) al articolului 1 din Legea nr. 142/1998 stabilește că tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Or, în art. 40 din Legea nr. 511/2004 - Legea bugetului de stat pe anul 2005 s-a stabilit că în bugetele instituțiilor publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv ale activităților finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă unele instituții publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu se pot aproba sume pentru acordarea tichetelor de masă, întrucât în buget nu sunt prevăzute sume cu această destinație. Aceeași prevedere se regăsește în art. 24 din Legea nr. 379/2005 - Legea bugetului de stat pe anul 2006. Apoi, în art. III din OUG nr. 88/2006 s-a stabilit că instituțiile publice centrale și locale, așa cum sunt definite prin Legea privind finanțele publice nr. 500/2002, cu modificările ulterioare, și prin Legea privind finanțele publice locale nr. 273/2006, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, cu excepția instituțiilor finanțate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă în anul 2007. Aceeași prevedere este cuprinsă în art.II din OUG nr. 90/2007 pentru anul 2008 și în art. 8 din OUG nr.226/2008 (aprobată prin Legea nr. 292/2009) pentru anul 2009.
Din această perspectivă nici susținerile privind tratamentul discriminatoriu la care ar fi supus personalul din sistemul de sănătate nu se susțin.
Astfel, cu caracter general, trebuie reținute dispozițiile constituționale cuprinse în art. 20 și 53 din Constituția României.
Potrivit art.6(3) din Codul Muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.
Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, statuează în art.1 al.2 principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, asigurând egalitatea în garantarea și exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală. Astfel art.1(2) lit. e din OG nr. 137/2000, stabilește că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturi enumerate de acest text, între care și drepturile economice, sociale și culturale, în special:
(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;
(iii) dreptul la locuință;
(iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale;
(v) dreptul la educație și la pregătire profesională;
(vi) dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive.
În conformitate cu art. 2 alin. (1) și (3) din OG nr. 137/2000, potrivit acestei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi bănești.
Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare - în cazul de față este vorba de categoria profesională.
Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege - în cauză efectul constă în obținerea unei indemnizații de serviciu mai mică.
Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.
Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația reclamanților raportat la situația altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.
Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat.
În aceste condiții, regăsirea reclamanților în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, devine o situație premisă a oricărui act de discriminare.
În consecință, dacă reclamanții nu se regăsesc în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, nu se poate pune problema unei discriminări, condițiile enunțate anterior nemaigăsindu-și aplicabilitatea.
Trebuie avut în vedere că aceasta este o chestiune de fapt, în sensul că trebuie determinat de la caz la caz, în concret, dacă persoana care reclamă o discriminare se regăsește într-o situație analogă și comparabilă cu alte persoane la care se raportează și care beneficiază de un tratament diferențiat, favorabil.
Ca urmare, simpla includere recurenților în categoria personalului bugetar nu constituie un element care în sine să determine constatarea că toate sub categoriile de personal bugetar se regăsesc în aceeași situație sau în situații analoage și comparabile, fiind necesar a se verifica dacă activitatea desfășurată este una comparabilă.
Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, Curtea a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (hotărîrea din 18.02.1991 în cauza Fredin contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contra Austriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord). În Hotărârea din 06.04.2000, în cazul Thlimmenos contra Greciei, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.
Cu alte cuvinte, tratarea egală a unor persoane aflate în situații diferite poate constitui un tratament discriminatoriu pentru acele persoane care, urmare a situației deosebite în care se află, ar avea dreptul la un tratament diferit, favorabil.
Astfel, nu se poate considera că toate categoriile de personal remunerat din fonduri provenind de la bugetul de stat se află în aceeași situație sau în situații comparabile și similare. Fiecare instituție publică are un buget propriu, este finanțată din surse diferite, inclusiv venituri proprii, are un cuantum diferit al veniturilor proprii, iar personalul care funcționează în cadrul acestora desfășoară activități diferite, în condiții diferite.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, așa cum s-a arătat, fiecare angajator poate opta pentru acordarea sau nu a tichetelor de masă, având în vedere inclusiv fondurile de care dispune în bugetul propriu și destinația lor. Desigur, acesta nu poate abuza de acest drept de opțiune al său, în sensul că nu poate acorda tichetele de masă în mod discreționar unora dintre angajații din aceeași unitate iar altora nu, în lipsa unor criterii obiective și nediscriminatorii.
Recurenții nu au invocat și nu au probat însă că ar exista o astfel de situație la nivelul vreuneia din unitățile din țară de același tip cu cea în care sunt angajați.
Nu se poate reține nici încălcarea art. 41 al. 2 din Constituția României. Acest text constituțional prevede că salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege.
Acordarea unei alocații de hrană sub forma tichetelor de masă, în plus față de drepturile salariale cuvenite pentru activitatea desfășurată, nu constituie însă o măsură de protecție socială. Astfel, măsurile de protecție socială prevăzute de textul constituțional invocat și de prevederile Cartei Sociale Europene sunt măsuri menite să instituie un nivel minim de protecție și realizare a drepturilor salariaților, în timp ce alocația de hrană prevăzută de Legea nr. 142/1998 reprezintă un beneficiu suplimentar al salariatului, pe care angajatorul îl poate acorda pe baza negocierilor prealabile cu salariații sau organizațiile sindicale. Desigur, așa cum s-a arătat deja, angajatorul nu poate în principiu să acorde acest beneficiu în mod cu totul discreționar și raportat la criterii discriminatorii, dar o analiză în acest sens nu se poate face decât în concret potrivit principiilor enunțate anterior, iar în cazul de față nu s-au enunțat elemente de natură a conduce la concluzia că salariații reprezentați în cauză de Sindicatul Învățământ preuniversitar T ar fi fost în situația de a fi discriminați prin neacordarea tichetelor de masă.
De altfel, Curtea Constituțională a analizat prevederile art. 1(2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă care a fost criticat în sensul că ar fi contrare prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (2) referitoare la protecția socială a muncii și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la interzicerea discriminării.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a constatat că reglementarea condiționării, prin textul legal criticat, a acordării tichetelor de masă de prevederea sumelor corespunzătoare în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori se înscrie în contextul reglementării art. 1 din Legea nr. 142/1998, care la alin. (1) prevede că salariații pot primi o alocație individuală de hrană. S-a arătat astfel că rezultă că art. 1 din Legea nr. 142/1998 instituie doar o posibilitate pentru o anumită categorie de personal de a primi alocație individuală de hrană, acordată, în anumite limite, sub formă de tichete de masă, iar nu o obligație legală a angajatorilor și ca urmare este neîntemeiată critica de neconstituționalitate prin invocarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție mai ales că prevederile constituționale vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic privind aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor.
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că nu sunt încălcate nici prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție referitoare la protecția socială a muncii, deoarece acordarea tichetelor de masă nu constituie o măsură de protecție socială în sensul celor prevăzute de textul constituțional.
Cât privește dispozițiile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, invocate de autorii excepției, Curtea Constituțională a constatat că acestea se referă la exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum prevede chiar textul, și nicidecum la situații de felul celor ce fac obiectul criticii de neconstituționalitate.
Referitor la critica de neconstituționalitate prin raportare la dispozițiile art. 53 din Constituție, Curtea Constituțională a observat că acestea nu sunt relevante în cauză, deoarece prevederile legale criticate nu privesc restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, ci instituie doar posibilitatea luării de către angajatori, în anumite limite, a unor măsuri specifice.
În consecință recursul este nefondat și va fi respins în temeiul art. 312(1) Cod.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenții reclamanți, toți cu domiciliul ales în T,-, jud. T, împotriva sentinței civile nr.56/21.01.2009 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă AUTORITATEA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ A JUDEȚULUI, cu sediul în T,- jud. T, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 08.09.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond;;Șt.
Op.separată as.jud.
Tehnored.dec.Jud.-/02.10.2009
Tehnored.disp.gref.RD/2ex/02.10.2009
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu
