Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1208/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1208
Ședința publică din 20 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 110 pronunțată la 17 septembrie 2007 de către Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și pârâtul intimat Tribunalul C, având ca obiect plata primei de vacanță pentru 2005-2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura completă.
Pârâtul recurent Ministerul Justiției a solicitat judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului ei la dezbateri.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
Instanța
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul S la 16 aprilie 2007 sub nr. 1375/115, reclamanții, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul CSs olicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2005-2006, actualizate cu rata inflației la data executării.
In motivarea acțiunii arată că dreptul la prima de concediu a fost prevăzut de art. 411din Legea nr. 50/1996; că acest drept nu a mai fost acordat la efectuarea concediilor de odihnă pe anul 2005, deoarece prin acte normative succesive a fost suspendată aplicarea dispoziției legale; că măsura suspendării contravine dispozițiilor art. 49 din Constituție, deoarece normele constituționale prevăd doar posibilitatea restrângerii unor drepturi, iar nu suspendarea acestora, un drept câștigat neputând fi retras decât printr-un act normativ de aceeași putere, ceea ce nu este permis.
Prin sentința civilă nr. 110 pronunțată la 17 septembrie 2007, instanța a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul C S să plătească reclamanților, drepturile bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2005-2006,iar pentru reclamantul prima de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflației la data executării.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că dreptul la primă de concediu a fost consacrat de dispozițiile art. 411din Legea nr. 50/1996 și a fost abrogat prin dispozițiile OUG nr. 177/2002.
A reținut că prima de concediu solicitată de reclamanți este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului și că în cauză nu a fost justificată lipsirea de proprietate asupra acestui bun.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs pârâtul Ministerul justiției, recurs înregistrat inițial la Curtea de Apel Timișoara sub nr-, iar ulterior ca urmare a modificărilor intervenite în materia competenței la ICCJ sub nr-, iar apoi reînregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților și intervenienților.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Arată că instanța de fond nu a avut în vedere decizia nr. XXIII din 2005 Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost recunoscut dreptul la primă de concediu pentru magistrați doar pentru anii 2001-2002, instanța supremă reținând că dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 încetând să mai subziste și nemaiputând fi pretins începând cu 1 ianuarie 2003, dată la care acest drept a fost abrogat.
Mai arată că dezlegarea problemei de drept este obligatorie pentru instanțe; că art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu vine să suplinească sau să recunoască un drept pe care formal legislația internă nu-l prevede.
Reclamanții intimați și pârâtul intimat, deși legal citați, nu au depus întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere față de motivele de recurs.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 cod procedură civilă coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:
Potrivit dispozițiilor art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, articol introdus prin OUG nr. 83/2000 ce a intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 2001, magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută, sau după caz, indemnizația de încadrare brută lunară, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor ce prevedeau dreptul la prima de concediu, prin art. III alin. 2 din OUG nr. 33/2001 (intrată în vigoare la data de 2 martie 2001) privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar precum și a personalului din organele autorității judecătorești, aprobată cu modificări prin Legea nr. 386/2001 s-a prevăzut că se suspendă până la data de 1 ianuarie 2002 aplicarea prevederilor art. 41^1 alin. 1 care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei de concediu pentru odihnă din Legea nr. 50/1996.
Pe perioada de la data intrării în vigoare a art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin OUG. nr. 83/2002, respectiv 1 ianuarie 2001, și data intrării în vigoare a normei de suspendare, 2 martie 2001, magistrații care au efectuat concediul de odihnă pe anul 2001 au beneficiat de prima de vacanță.
În conformitate cu art. 12 alin. 4 din Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001, termenele prevăzute în art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 au fost prelungite până la 31 decembrie 2002, iar prin art. 10 alin. 3 din Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a dispus prelungirea acelorași termene până la data de 31 decembrie 2003.
Ordonanța de urgență nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Monitorul Oficial nr. 924 din 18 decembrie 2002, prin dispozițiile art. 50 alin. 2, abrogat toate dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică, deci implicit dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996.
Noua lege de salarizare a magistraților - OUG nr. 177/2002 aprobată cu modificări prin Legea nr. 347/2003 - aplicabilă în perioada 2005 - 2006 nu a mai prevăzut dreptul la primă de concediu.
Astfel, prin OUG nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 1^1 și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.
Rezultă deci că dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul la prima de concediu al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi, au fost abrogate implicit la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OUG nr. 177/2002.
In raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.
Totodată, în considerarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza II cod procedură civilă, instanța are în vedere și Decizia nr. XXIII/12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 31/2005 în soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie s-a stabilit că magistrații sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pe anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41^1 din Legea nr. 50/1996.
Pentru a se pronunța astfel, ÎCCJ a reținut că de la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare OUG nr. 177/2002 erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. - referitoare la dreptul magistraților la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
S-a mai arătat în considerentele acestei decizii faptul că succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 41^1 alin. 1, fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 și și-a produs efectele începând cu 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 41^1 alin. 1 prin OUG nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul neretroactivității legii civile, înscris în art. 15 din Constituție și art.1 Codul Civil, dispozițiile OUG nr. 177/2002 nu au putere retroactivă, rezulta că dreptul la prima pentru concediu de odihnă acordat magistraților prin art. 41^1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată și completată prin art. I pct. 38 din OG nr. 83/2000, a existat numai în perioada anilor 2001-2002.
In mod greșit instanța de fond a reținut că dreptul la primele de vacanță pentru 2005-2006 constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, ci el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului, care nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate câtă vreme nu demonstrează existența lui.
Pentru a fi ocrotit, dreptul de creanță trebuie să existe în patrimoniul celui care pretinde protecția sa, art. 1 din Protocolul adițional la Convenție nevenind să suplinească sau să recunoască un drept pe care legislația internă nu-l mai prevedea din anul 2003.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va modifica sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 110 pronunțată la 17 septembrie 2007 de către Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, și pârâtul intimat Tribunalul C
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții, împotriva pârâților Ministerul justiției și Libertăților și Tribunalul C
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 august 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
22.09.2009
, - Tribunalul C
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
