Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 141/2010. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE
DECIZIE Nr. 141
Ședința publică de la 08 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liliana Ciobanu JUDECĂTOR 2: Daniela Părău
- - - - JUDECĂTOR 3: Sorina Ciobanu
- - - - JUDECĂTOR
GREFIER -
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
Astăzi la ordine s-a luat în examinare recursul civil promovat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.863 din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat pentru recurenta - SA; lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a expus referatul asupra cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că:
- dosarul se află la primul termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, iar la fila 46 dosar prin corespondență s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intimat, după care:
Instanța, constată recursul la primul termen de judecată, declarat în termen, motivat în termen, legal scutit de plata taxei judiciare de timbru. Înmânează apărătorului ales al recurentei duplicatul întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri și/sau excepții de formulat, instanța constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat având cuvântul pentru recurentă, pune concluzii pentru admiterea recursului așa cum a fost formulat și depus în scris la dosar, casarea sentinței, admiterea excepției dreptului material la acțiune și pe fond respingerea acțiunii ca fiind prescrisă. Arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material acțiune și a reținut ca fiind întemeiată acțiunea reclamantei. Reiterează oral motivele de recurs și arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
- deliberând -
supra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 863 din 30 oct. 2009 Tribunalul Neamța respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta B, s-a admis acțiunea restrânsă, având ca obiect litigiu de muncă, formulată de reclamantul G în contradictoriu cu pârâta B și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1200 lei ( suma brută), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă -iarnă ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă anului 2005-2006, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței și până la momentul achitării efective.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că:
Prin încheierea de ședință din 23 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Neamț dispus disjungerea cererii prin care reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta " " B, plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru perioada 2005 - 2008, corespunzător activității lucrate în cadrul societății pârâte și al unităților partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Drept pentru care, cererea fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr- din 23 ianuarie 2009.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în calitate de salariată al - " " SA - Zona ( fosta Sucursala N ), este îndreptățit să beneficieze atât de plata salariului de baza pentru munca prestată, cât și de celelalte drepturi salariale negociate și prevăzute în convențiile colective de muncă încheiate la nivelul unității și la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze; că, prin art.170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru perioada 2005 - 2007, s- reglementat acordarea unei suplimentări drepturilor salariale, la nivelul salariului de bază minim pe agent economic, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie, pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă și cu toate acestea unitatea pârâtă nu acordat aceste suplimentări, încălcând astfel, prevederile art.6 alin.1 din aceeași convenție; că, potrivit evidențelor contabile ale societății pârâte, salariul de bază minim pe societate fost de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008 și că, de drepturile salariale pretinse beneficiază și foștii angajați ai pârâtei preluați de societățile partenere ale, în baza contractelor se prestări în beneficiul și al Planului Social încheiat cu
În temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, reclamantul solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În dovedirea susținerilor, reclamantul depus la dosar copii de pe carnetul de muncă ( 10 - 22).
Ulterior, reclamantul și- restrâns acțiunea, în sensul că solicitat obligarea societății pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru perioada 2005-2006, în sumă de 1200 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Pârâta formulat întâmpinare prin care invocat excepția necompetenței materiale instanței, solicitând constatarea și sancționarea încălcării prevederilor art.72 din Legea nr.168/1998, raportat la prevederile art.249 din Codul Muncii, cu referire la art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, cu respectarea prevederilor art.62, ale art.63 și ale art.83 din Legea 24/2000 și principiului " specialia generalibus derogant", arătând, în esență că, suntem în prezența două dispoziții legale, aparent cu același obiect, instanța având obligația de le ierarhiza în vederea stabilirii competenței teritoriale; că, Legea nr.53/2003, constituie dreptul comun în materie, iar Legea nr.168/1998, legea specială, și că, prin aceste acte normative în vigoare s- creat maximă confuzie întrucât reglementează competența de soluționare litigiilor de muncă atât instanțelor de la sediul angajatorului, cât și instanțelor de la domiciliul angajatului; că, în opinia sa, prevederile aplicabile în materie de competență ale legii speciale nr.168/1998 sunt pe deplin aplicabile și după intrarea în vigoare codului muncii, instanța competentă în soluționarea conflictului de drepturi dedus judecății, fiind cea de la sediul angajatorului, respectiv tribunalul București. Excepția invocată fost respinsă, motivat, la termenul de judecată din 30 octombrie 2009.
De asemenea, pârâta invocat și excepția de neconstituționalitate prevederilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și alin.5, ale art.73 alin.3 lit.p. și ale art.79 alin.1 din Constituție.
Prin încheierea de ședință publică din 29 mai 2009, instanța respins cererea de sesizare Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, recursul declarat împotriva acestei încheieri fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.891 din 02 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.
Pârâta mai solicitat, respingerea acțiunii, pe cale de excepție, ca prescrisă, motivat de dispozițiile art.283 lit. din Codul Muncii, motivat de faptul că, drepturile pretinse de reclamant, prevăzut la art.176 alin.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, nu intră în categoria drepturilor salariale, constituind venituri reglementate ca măsură de protecție socială și că, în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. În subsidiar, pârâta invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile pretinse aferent anului 2005, în temeiul dispozițiilor art.283 alin.1 lit. din Codul Muncii.
Pe fond, pârâta solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esență că, nu datorează venitul ce formează obiectul prezentei acțiuni, întrucât fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat, din luna martie 1998, astfel după cum fost prevăzut la art.137 din CCM, de la această dată, fiind exclusă negocierea, materializarea și acordarea separată, pe fiecare an, a acestui venit și că, cererea de chemare în judecată dedusă judecății este formulată cu rea-credință și reprezintă un abuz de drept, în conformitate cu dispozițiile art.723 Cod procedură civilă.
În apărare, pârâta înțeles să se prevaleze de proba cu înscrisuri.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă fost unită cu fondul cauzei.
Procedura de citare părților procesuale fost legal îndeplinită.
Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, instanța a constatat că este nefondată, motivat de faptul că drepturile bănești pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, astfel cum acestea sunt definite prin art.155 din Codul Muncii și nu venituri reglementate ca măsură de protecție socială, cum greșit susține pârâta.
Astfel, potrivit textului de lege invocat, salariul este constituit din salariul de bază, indemnizații, sporuri, precum și alte adaosuri.
În consecință, s-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei de față, constituind un adaos salarial pot fi solicitate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel după cum s- prevăzut la art.283 alin.1 lit. din Codul Muncii și nu în termenul de 6 luni, reglementat la art.283 alin.1 lit. din Codul Muncii.
Mai mult, având în vedere dispozițiile art. 283 al.1 lit."c" din Codul muncii, față de data promovării acțiunii, respectiv luna octombrie 2008 și de data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, respectiv luna octombrie 2005, se apreciază că acțiunea dedusă judecății fost formulată în termenul legal prevăzut.
Motive pentru care, instanța a respins excepția prescripției invocată de pârâtă, ca nefondată, potrivit dispozitivului.
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat în cauza, instanța a constatat că acțiunea formulată, așa cum fost restrânsă, este întemeiată, pentru considerentele următoare:
În perioada dedusă judecății, reclamantul fost salariat al societății pârâte, astfel după cum rezultă din mențiunile înregistrate în carnetul de muncă.
Prin art.176 alin.1-2 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu (contracte la nivel superior, care prevalează celui la nivel de unitate, conform dispozițiilor art.238 alin.1 din Codul Muncii și ale art.6 alin.1 din convenția colectivă de muncă menționată) se garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă. Cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.
Aceleași prevederi sunt preluate și de art.170 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că "fiecare" din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs (deci un cuantum diferit în fiecare an, în sens crescător).
De asemenea, s- reținut că, potrivit prevederilor art. 176 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură și ale art.170 alin.4 din cele la nivel de grup de unități, acest adaos pentru aprovizionare poate fi inclus în salariul de bază pe anul în curs, dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există o clauză expresă în acest sens, prin care, în fiecare an în parte, se precizează această includere.
Astfel, obligația de acordare a acestui adaos fiind anuală, în mod firesc și necesar această includere trebuie să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate ce se încheie pentru fiecare an în parte, având în vedere și faptul că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate din fiecare an și trebuie calculat distinct.
Însă, în cauză, pârâta nu făcut dovada că, în perioada supusă analizei, adaosul salarial pretins fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deși, în temeiul art.287 din Codul Muncii sarcina probei îi revine.
Ori, în conformitate cu prevederile art. 168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 și, ulterior, în fiecare an, s-a stabilit obligația încheierii de acte adiționale pentru a se putea realiza includerea adaosului pentru aprovizionare în salariul de bază.
Drept urmare, susținerile societății pârâte potrivit cărora nu datorează venitul anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă - iarnă" întrucât fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat " " SA, nu pot fi reținute ca întemeiate, urmând fi înlăturate, motivat de faptul că, obligația de includere adaosului salarial fost respectată numai în anul 1998, prin art.168 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1998, aceste prevederi neavând nicio relevanță și nici un efect asupra perioadei ulterioare, aflate în litigiu, referindu-se exclusiv la anul 1998, deoarece nu se utilizează expresia "începând cu".
Că este așa, reiese și din faptul că, cuantificarea venitului s-a făcut numai la nivelul adaosului cuvenit pe anul 1998, conform salariului minim pe unitate în vigoare doar în acel an.
Mai mult decât atât, în conformitate cu dispozițiile peremptorii și imperative din contractele colective de muncă la nivel superior (de ramură și grup de unități), includerea adaosului în salariul de bază trebuia să fie convenită expres, în termeni preciși și neechivoci, în formă solemnă "ad validitatem", cerută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă și actelor adiționale care au caracter accesoriu, în fiecare an, cu privire la sume concrete calculate la nivelul anului respectiv, fiind clar că salariul minim pe unitate (baza de calcul a adaosului pentru aprovizionare) variază în fiecare an (în sens crescător) și se stabilește distinct,tot în fiecare an, prin contractul colectiv pe unitate din fiecare an în parte.
Astfel, s- reținut că, în fiecare an din perioada în litigiu s-au stabilit salarii minime pe unitate diferite, cu mult peste cel din 1998, respectiv de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008.
De asemenea, potrivit prevederilor art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 introducerea adaosului în salariul de bază se putea realiza numai prin acte adiționale prin care să se calculeze anual valoarea adaosului, ceea ce nu s-a întâmplat după anul 1998, pârâta nedepunând la dosar dovezi în acest sens.
Rezultă, fără echivoc că, pârâta nu a negociat și nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază în anul în curs, după 1998, în condițiile în care nimic nu se opunea încheierii unei astfel de clauze exprese și comutative, ba mai mult, exista chiar o obligație imperativă în acest sens prevăzută de Contractul colectiv din 1997 și de cel la nivel superior, obligație manifest neîndeplinită de pârâtă. Ori, pârâta a neglijat această obligație, neinițiind și nenegociind clauza expresă de includere, cu ocazia negocierilor salariale anuale obligatorii. Ca atare, aceasta nu își poate invoca propria turpitudine, pentru a lipsi salariații de drepturile ce le sunt garantate.
Pe de altă parte, s- apreciat că, drepturile la majorările salariale nu pot reprezenta cauza juridică a reducerii drepturilor la adaosul salarial pentru aprovizionare recunoscute anterior prin art.176 alin.1-2 și art.170 contractului colectiv la nivel superior, constituind un act juridic distinct, de plată a acestei obligații determinate și comutative.
În consecință, s- apreciat că, în lipsa unor clauze sau acte adiționale anuale de calcul și includere a adaosului (pentru aprovizionare) în salariul de bază, salariații beneficiază automat, imperativ și indiscutabil (conform art. 8 alin. 1 - 2 din Legea nr. 130/ 1996) de dreptul la plata distinctă a acestui adaos, prin forța peremptorie dispozițiilor neechivoce și prevalente ale art.176 alin.1-2 și art.170 contractului colectiv la nivel superior (de ramură și de grup de unități) care au prioritate absolută.
Forța obligatorie a acestor prevederi este garantată de art.11 alin.1 lit.b și c și art.30 din Legea nr.130/1996, respectiv art.41 alin.5 din Constituție, prevederi pe care instanța este obligată să le aplice, conform art.1 alin.5 și art.124 alin.1 din Legea fundamentală, ce nu pot fi eludate sub nici un chip, neputându-se da girul aplicării "contra legem" a unor clauze inopozabile salariaților (clauze necomutative și nedeterminate, prohibite în dreptul muncii) cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, de unitate, clauze interpretate ca stingând drepturi garantate de contractele colective de muncă la nivel superior. Aceasta este ierarhia normativă și ordinea legală corectă de aplicare a prevederilor contractelor colective de muncă.
Motive pentru care, instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de plata drepturilor salariale pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportare la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecății, de 1200 lei.
În considerarea principiilor răspunderii civile contractuale aplicabile în materie, potrivit art.269 alin.(1) Codul muncii, urmărind dezdăunarea integrală pentru prejudiciul suferit, instanța va aprecia că aceasta poate fi realizată în condițiile actualizării sumelor datorate, cu indicele de inflație, la data efectuării plății.
Față de considerentele ce preced, în temeiul textelor de lege invocate, instanța admis acțiunea formulată, astfel cum fost restrânsă, potrivit dispozitivului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, recursul fiind declarat și motivat în termen și scutit de plata taxei de timbru conform art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.
În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 283 lit.e din Codul muncii, întrucât dreptul solicitat de reclamant nu poate fi considerat un drept salarial, ci un venit reglementat ca măsură de protecție socială, potrivit art. 176 al.1 Contractul Colectiv de Muncă pe ramură și că prezenta acțiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripției extinctive în ipoteza art. 283 lit. e din Codul muncii, fiind aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Arată recurenta că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată acțiunea, întrucât trimiterea la dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel grup de unitate, depășește cadrul disponibilității acțiunii reclamanților, iar motivarea este rezultatul unui "adaos practicat de instanța de judecată", întrucât conține precizări care nu aparțin părților semnatare și nu s-a ținut cont de aplicarea principiului libertății contractuale, contractul colectiv de muncă reprezentând legea părților.
Au susținut că argumentarea instanței este nefundamentată întrucât, odată inclus acest adaos în salariul de bază, a suferit implicit majorări urmare a indexărilor salariale și că au fost ignorate dispozițiile art. 176 al.6 din Contractul Colectiv de Muncă, deoarece și salariații reprezentați de au decis în anul 1997 că " începând cu 1 iunie 1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie introdusă în salariul de bază, iar în 1998 au inclus acest ajutor în salariul de bază al angajaților și acest ajutor a fost plătit lunar de atunci până în prezent.
Arată și că începând cu anul 2003, urmare includerii în salariul de bază începând cu anul 1998, aceste prevederi privitoare la ajutorul de aprovizionare toamnă au rămas fără obiect, motiv pentru care în anii ulteriori dispozițiile art.168 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă 2003-2007 nu mai prevăd acordarea acestei suplimentări, drepturile incluse în salariul de bază fiind menționate în carnetele de muncă ale salariaților.
De asemenea, susține recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea disponibilității, întrucât raportat adaosul la nivelul salariului minim la nivel de ramură, cuantumul acestor suplimentări pentru anii 2005-2006 ar fi de 890 lei sumă brută și nu de 1200 lei.
Examinând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs privitor la prescripția dreptului la acțiune, se va aprecia că nu poate fi reținut deoarece, chiar dacă art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede dreptul solicitat la capitolul "Protecția socială a salariaților și alte drepturi", natura suplimentării drepturilor în luna octombrie - pentru aprovizionarea de toamnă este aceea a unui drept salarial, întrucât art.168 prevede că " cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie ( pentru aprovizionarea de toamnă) salariații vor beneficia de câte o suplimentarea drepturilor salariale".
Or, din conținutul textului menționat reiese că drepturile solicitate reprezintă drepturi salariale suplimentare, nefiind în discuție drepturi rezultate din neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pentru a fi aplicabile dispozițiile art.283 lit. e din Codul muncii.
Se va aprecia că în cauză salariații s-au adresat instanței pentru plata unor drepturi salariale neplătite de recurentă, drepturi pentru care, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 283 lit. c Codul muncii.
Faptul că dreptul solicitat este un drept de natură salarială este confirmat implicit de recurentă prin susținerea constantă, conform căreia, începând cu anul 1997, acest drept a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, privind fondul litigiului, se va aprecia că nu este fondat și că soluția instanței de fond este corectă.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada dedusă judecății, garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestuia este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură ( art. 176 al.1,2,).
Potrivit art. 3 din același, contractul colectiv de muncă are ca scop, în principal, stabilirea drepturilor minime ale salariaților iar art. 6 prevede că nu se vor putea stabili drepturi sub limitele minime sau dispoziții contrare celor stabilite prin contract, dispoziții în concordanță cu prevederile art. 238 din Codul muncii, care stabilesc că, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.
Recurenta, în susținerea motivelor de recurs, pe fondul cauzei invocă contractul colectiv de muncă la nivel de unitate începând cu anul 1997, încercând să susțină faptul că drepturile solicitate în cauză au fost incluse anual în salariul de bază al angajaților.
Se va reține însă, că fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate se încheie pentru un an, deci cu o durată de timp determinată, neputând susține că prevederile unui anumit contract se prelungesc și pentru anii viitori, părțile putând conveni asupra prelungirii valabilității contractului colectiv de muncă sau renegocierea clauzelor sale.
Or, în cauză recurenta nu a făcut dovada că în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2005-2006 s-au prelungit efectele unor alte contracte sau s-ar fi renegociat anumite clauze ale contractului colectiv.
De altfel, chiar recurenta, prin motivele de recurs, recunoaște că începând cu anul 2003 nu au mai inclus printre drepturile cuvenite salariaților, adaosul salarial pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, susținând însă că acesta a fost inclus în salariu, susținere însă care nu poate fi reținută, întrucât includerea unor sume reprezentând drepturi salariale nu se face în mod implicit ci explicit cu evidențierea lor cu privire la natura și cuantumul acestora.
Cert este că, așa cum rezultă din la nivel de unitate, încheiat începând cu anul 2003, adaosul pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nu a mai fost trecut în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 238 din Codul muncii.
De aceea nu se va putea reține nici susținerea recurentei referitoare la faptul că instanța nu ar fi ținut cont de principiul libertății contractuale, deoarece libertatea de a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pornește de la prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar referirea la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi depășit cadrul disponibilității acțiunii, așa cum a susținut recurenta, ci reprezintă o respectare a dispozițiilor legale în materie și prevăzute în Codul muncii ( art.238).
Nu vor fi analizate susținerile referitoare la includerea în salariul de bază a drepturilor solicitate în cauză pentru alți ani decât cei în speță, respectiv 2005-2006, nefăcând obiectul cauzei perioada anilor de după 1997.
Se va aprecia în acest context că dreptul pretins în cauză nu a mai fost prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pentru perioada dedusă judecății, acordarea acestui adaos fiind anuală se impunea includerea acestuia în salariu, așa cum a susținut recurenta, includere ce trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru fiecare an în parte, cu precizarea că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate.
Recurenta însă nu a făcut dovada că în perioada în discuție, adaosul salarial a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deși sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, potrivit art. 287 Codul muncii.
Susținerea potrivit căreia salariile menționate în carnetele de muncă ale salariaților au crescut nu pot fi reținute în sprijinul motivelor de recurs, deoarece aceste majorări salariale nu se specifică că reprezintă drepturile solicitate în cauză.
Referitor la suma stabilită a fi achitată de recurentă intimatului, pentru anii 2005-2006, se va aprecia că a fost corect reținută de instanța de fond atât timp cât la fondul cauzei recurenta nu a contestat cuantumul acesteia și nu a făcut în nici un fel dovada că salariile minime în perioada menționată ar fi avut alte valori decât cele menționate de intimat.
Având în vedere situația reținută, Curtea de Apel, în baza art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul promovat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.863 din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 februarie 2010.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
red.sent.- /
red.dec.rec. /10.02.2010
tehnored.BC/ 4 ex/10.02.2010
com.tuturor părților
Președinte:Liliana CiobanuJudecători:Liliana Ciobanu, Daniela Părău, Sorina Ciobanu
