Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Sentința 16/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- SENTINȚA NR. 16/F-CM
Ședința publică din 14 Ianuarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mariana Stan judecător
JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
Asistent judiciar -
Asistent judiciar
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare în primă instanță, acțiunea formulată de reclamanta, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE - B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ și MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR, precum și cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, expert în domeniul discriminării fiind CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza delegației depusă la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
Cauza este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosar s-a depus întâmpinare din partea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și punct de vedere din partea expertului în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Reprezentantul pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia.
Reprezentantul pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești solicită respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, pentru motivele arătate în întâmpinarea depusă la dosar. În subsidiar, solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor așa cum a fost formulată.
CURTEA:
Deliberând constată următoarele:
La data de 10.12.2008, s-a înregistrat acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și Ministerul Economiei și Finanțelor, expert în domeniul discriminării fiind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu data de 01.07.2008 - la zi, precum și pentru viitor, sume actualizate la data plății efective; efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare pentru plata sumelor arătate.
În motivarea acțiunii, reclamanta susține că a fost numită ca procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni, în baza Decretului Președintelui nr.667 din 25.06.2008.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate apreciază că este discriminată, contrar prevederilor art.1-6 din OG nr.137/2000; art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii, față de restul personalului din sistemul bugetar.
Potrivit Directivei nr.2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanta invocă dispozițiile art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, care prevăd obligația de confidențialitate pentru persoana care prestează muncă.
Reclamanta susține că, prin Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor le revine obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri, decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate, obligație sancționată potrivit dispozițiilor art.99 litera d din Legea nr.303/2004.
Se susține că, prin neacordarea acestui spor s-ar crea un tratament discriminatoriu față de celelalte categorii de personal care beneficiază de sporul de confidențialitate, discriminare sancționată de art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de art.11 și 20 din Constituția României și art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, precum și art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, acte normative care sancționează toate formele de discriminare.
Prin întâmpinarea formulată (filele 17-26 dosar), pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că nu există nici un text de lege care să prevadă un spor de confidențialitate pentru reclamantă și că reclamantele nu fac parte din categoriile profesionale pentru care acte normative speciale au instituit sporul de confidențialitate. Mai mult, Legea nr.444/2006, care se referă la personalul militar și funcționar public cu statut special a intrat în vigoare la 1.02.2006, astfel că nu poate retroactiva.
Mai arată pârâtul că, prin admiterea unei astfel de acțiuni, ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, deoarece instanțele nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice, legiferarea fiind un atribut al legiuitorului.
Pârâtul a mai făcut trimitere și la hotărârea nr.437/5.11.2007 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
În fine, a susținut acest pârât că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, întrucât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobată. Ca atare, obligarea la plata sumelor acordate de instanță ar însemna stabilirea pentru pârâtă a unor obligații imposibile, în condițiile în care plata sumei reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului.
Prin cererea formulată la 8.12.2008 (filele 14-16), pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție pe Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, în situția în care va cădea în pretenții, să fie obligat chematul în garanție să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantelor.
În susținerea acestei cereri, pârâtul a invocat dispozițiile Legilor nr.504/2004 și nr.500/2002, precum și a nr.OG22/2002.
Prin întâmpinarea formulată (filele 27-29 dosar), pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat în primul rând excepția lipsei sale procesuale pasive, arătând că între acest pârât și reclamantă nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având ceilalți pârâți și că ordonator principal de credite pentru reclamantă este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Se invocă, de asemenea, excepția inadmisibilității acțiunii de față, pentru motivele arătate mai sus.
De asemenea, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu există nici un text de lege care să prevadă dreptul reclamantei la un spor de confidențialitate.
Curtea analizând acțiunea constată că aceasta este întemaiată în parte, urmând aoa dmite ca atare și a obliga pe pârâți să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 1.07.2008 la zi, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație. Va fi admisă și cererea de chemare în garanție, urmând a fi obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor solicitate, cu respingerea cererii pentru viitor.
Vor fi obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în cărtea de muncă a reclamantei.
Instanța, în conformitate cu art.137 Cod procedură civilă, urmează a analiza cu prioritate excepțiile invocate de pârâți.
Instanța apreciată că excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantelor, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți și intervenient.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, excepție invocată de pârâții: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție și de Ministerul Economiei și Finanțelor, curtea reține următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța apreciază că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâtului Ministerul Public în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod, aceasta fiind încadrată ca procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni.
Reclamantei, în calitate de procuror, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantei, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională, nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Apreciază instanța că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamantă reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Față de aceste considerente, Curtea va admite în parte acțiunea și cererea de chemare în garanție și va obliga pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, de la datele solicitate în acțiune.
Instanța va face aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantei prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantele ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În ceea ce privește cererea reclamantei privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor, Curtea o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere regula, potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale.
În temeiul Decretului nr.92/1996 vor fi obligați aceiași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantei.
Va fi obligat pârâtul-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Topoloveni, în contradictoriu cu pârâții: MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE - B, cu sediul în B,-, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,--7, jud. A, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ cu sediul în Pitești,--7, județul A și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR, precum și cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, expert în domeniul discriminării fiind CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, B, nr.1-3, sector 1.
Obligă pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 1.07.2008 - la zi, actualizat cu indicele de inflație.
Obligă pe pârâți la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligă pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor solicitate.
Respinge capătul de cerere privind acordarea sporului de 15% pentru viitor.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător,
- - - ---
Asistent judiciar, Asistent judiciar,
-
Grefier,
Red.
/Ex.8/27.01.2009.
Președinte:Mariana StanJudecători:Mariana Stan, Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
