Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 193/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(6271/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 193/
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC SA - MEMBRU GRUP, împotriva încheierii de ședință din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta pârâtă SC SA - Membru Grup, a depus la dosar motivele de recurs și a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 26.10.2009 în dosarul nr- al Tribunalului Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal, s-a respins ca inadmisibilă cererea prin care pârâta SC SA, în contradictoriu cu reclamanții, a solicitat să se dispună sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii.
Pârâta SC SA a declarat recurs, criticând încheierea pe considerentul că s-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești și s-ar fi aplicat și interpretat greșit dispozițiile legale aplicabile în cauză, critici ce se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că prin art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se dispune: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare".
Din conținutul acestor dispoziții rezultă că pentru invocarea unei excepții de neconstituționalitate a unei prevederi legale trebuie îndeplinite mai multe condiții.
În primul rând, excepția trebuie să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești. În al doilea rând, este necesar ca excepția să aibă ca obiect prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță în vigoare. Prevederile contestate să nu mai fi fost declarate neconstituționale anterior și să aibă legătură cu soluționarea cauzei.
Susține recurentul că toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză.
Dispozițiile atacate ca fiind neconstituționale sunt prevederile art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii, potrivit cu care "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare".
Aceste dispoziții contravin prevederilor art.1 alin.4, art.1 alin.5, art.3 alin.3 și art.79 alin.1 din Constituție.
Art.1 alin.4 din Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Art.1 alin.5 din Constituție statuează că în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Mai arată recurenta că art.73 alin.3 din Constituție stabilește că prin lege organică se reglementează - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, iar art.79 alin.1 din Constituție arată că Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații.
La momentul actual sunt în vigoare prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, dar și cele ale art.284 din Codul Muncii.
Conform art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea".
Potrivit art.284 alin.1 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e Procedură Civilă, iar alin.2 al acestui text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.(1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Aceste texte legale au aparent același obiect, iar instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze un conflict de muncă.
Este de menționat și faptul că și într-un caz și în altul, competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială atrage nulitatea hotărârii.
Deci, pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (dreptul comun în materie) cu Legea nr.168/1999 (lege specială la care Codul Muncii trimite în mod expres), ambele legi fiind organice și prin urmare au forță juridică egală.
Trebuie stabilit dacă Legea nr.168/1999 mai este în vigoare sau nu.
Astfel, ultima liniuță a art.298 din Codul Muncii constituie, prin conținutul său, un temei pentru a se interpreta că art.72 din Legea nr.168/1999 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Codului Muncii, însă, după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementa acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr.16/1967.
Din dispozițiile art.62 și art.63 din Legea nr.24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar prevederile normative vizate trebuie determinare expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
În aceste condiții, prevederile Codului Muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000.
În principal, motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale de mai sus au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții Constituționale.
În acord cu această jurisprudență, legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă aplicabilitate practică uniformă în sensul evitării unei jurisprudențe neuniforme.
Art.1 alin.5 din Constituție dispune că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie. Textul constituțional nu stabilește în mod expres cui se adresează această normă, dar din modalitatea de exprimare a legiuitorului și din poziția articolului în cadrul Constituției este evident că destinatarii sunt persoanele fizice și juridice, precum și autoritățile publice implicate în procesul de legiferare, inclusiv Parlamentul României.
Parlamentul este obligat să respecte atât Constituția, cât și legile organice ce decurg din prevederile constituționale.
Legea nr.24/2000 face parte din piramida constituțională, în sensul că reprezintă o lege esențială pentru procedura legislativă din România.
Nici o autoritate publică nu poate deroga implicit de la prevederile acestei legi, fără a contraveni în acest sens dispozițiilor constituționale.
Parlamentul nu are dreptul să modifice implicit prevederi legale, întrucât ar însemna să se contravină prevederilor constituționale ce vorbesc despre coerența legislativă și despre obligația de respectare a legii.
Codul Muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr.168/1999, întrucât prin aceasta s-ar contraveni dispozițiilor cuprinse în Constituția României.
Se invocă și greșita soluționare a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.222, art.282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, art.28 al.2 din Legea nr.54/2003 a Sindicatelor, susținând că și acestea sunt neconstituționale, încălcând dispoziția art.1 al.3, art.9, art.16 al.1 și 2, art.20 al.1 și 2, art.24 al.1, art.40 al.1, art.41 al.5, art.53 al.1 și 2 din Constituția României revizuită cât și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, nerecunoscând posibilitatea pentru unitate să cheme în judecată, pe cale separată sau pe cale incidentă sindicatele în calitatea lor de partener de dialog social, această posibilitate fiind recunoscută numai salariaților.
Într-o atare situație, textul de lege este în vădită contradicție cu litera și spiritul Constituției, încălcând egalitatea în fața legii, dreptul la apărare al unității, caracterul obligatoriu pentru părți a convențiilor colective, rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul menținerii sociale și dreptul la un proces echitabil în sensul convenției.
Examinând sentința recurată, Curtea, văzând dispozițiile art.312 alin.1 teza a II-a Cod pr.civilă și făcând aplicațiunea corespunzătoare a prevederilor art. 3041Cod pr.civilă (ce permit examinarea cauzei sub toate aspectele de către instanța de control judiciar și dau posibilitatea unei eventuale compliniri a considerentelor hotărârii atacate, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac a recursului, prevăzută de lege în materia conflictelor de muncă) va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Tribunalul a procedat corect atunci când a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, cerere formulată în prezenta cauză de către recurenta-pârâtă SC SA. Sub acest aspect, s-a făcut o aplicațiune corespunzătoare în cauză a prevederilor art.29 din Legea nr.47/1992 republicată.
Potrivit acestui text legal: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. (5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă. (6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Din conținutul acestui articol rezultă că pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, nerespectarea fie și a uneia dintre acestea conducând la respingerea cererii de sesizare. Printre acestea se află și cea care impune ca textul legal cu privire la care s-a invocat excepția "să aibă legătură cu soluționarea cauzei".
Această cerință decurge din conținutul art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată, recurenta fiind de acord și ea că este necesar a fi respectată în asemenea situații.
Trebuie definit ce se înțelege prin sintagma "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", sintagmă esențială pentru a stabili cazurile în care cererile de sesizare a Curții Constituționale sunt admisibile, fiind evident, printr-o interpretare "per a contrario", că în situațiile în care textul contestat pe calea excepției nu are legătură cu rezolvarea pricinii, nu se poate dispune sesizarea Curții Constituționale.
O normă legală are legătură cu soluționarea unei cauze atunci când de modul în care este interpretată și aplicată depinde hotărârea judecătorească ce se va pronunța, fiind esențială pentru rezolvarea respectivei pricini. Mai precis, de norma respectivă depinde soluția ce se va pronunța în proces, și anume dacă pretențiile deduse judecății vor fi admise sau respinse în fond ori pe calea unei excepții dirimante.
Ori, în speță, art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii nu îndeplinește cerința de a fi un text legal care să aibă legătură cu cauza, căci de modul în care este interpretat sau aplicat nu depinde în mod necesar și intrinsec soluția ce se va pronunța în proces.
Conform acestui articol, "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare". Prin intrarea sa în vigoare se pune problema, sesizată de recurentă, dacă în ce privește stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze conflicte de muncă sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999 sau cele ale art.284 din Codul Muncii, texte legale care oferă variante diferite din acest punct de vedere: primul prevede că este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află sediul unității angajatoare, iar cel de-al doilea arată că este competentă instanța în a cărei circumscripție se găsește domiciliul sau reședința ori după caz sediul reclamantului.
Însă, indiferent de modul în care s-ar rezolva această chestiune a instanței competente teritorial să se pronunțe într-un litigiu de muncă precum cel dedus judecății în prezentul proces, acesta nu este un aspect de care să depindă soluția ce se va pronunța în cauză, în sensul admiterii sau respingerii pretențiilor deduse judecății. Eventuala excepție a necompetenței teritoriale ce poate fi invocată are caracter dilatoriu (determină prelungirea în timp a judecății) și nu dirimant (peremptoriu) în sensul de a avea ca efect dezinvestirea instanței și finalizarea procesului prin admiterea sau respingerea cererilor ce fac obiectul judecății.
De aici concluzia că art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii este un text care nu are legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că în mod legal prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a normei legale precitate (prin Decizia nr.254/24.02.2009), reținând printre altele că autorul excepției invocă aspecte ce țin de aplicarea legii și care sunt de competența instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale. Se confirmă în acest fel și teza respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât însăși instanța de contencios constituțional a reținut inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate privitoare la prevederile art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii.
Este firesc să fie așa deoarece, date fiind dispozițiile art.29 alin. ultim din Legea nr.47/1992 republicată, dacă excepția este inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie respinsă.
La acest aspect se adaugă faptul că în pricina de față, esențial pentru soluția ce se va pronunța este modul în care sunt interpretate și aplicate prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, însă acest act juridic nu poate fi supus controlului de constituționalitate.
Toate cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin motivele de recurs.
Sub acest aspect, trebuie arătat că suplinind motivarea hotărârii atacate, Curtea a demonstrat că în speță nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de lege pentru sesizarea Curții Constituționale (cea relativă la existența unei legături a textului legal cu soluționarea cauzei), astfel că nu se mai poate reține împrejurarea că în pricina de față s-ar fi depășit atribuțiile ce revin puterii judecătorești ori că s-ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale relevante în cauză.
Critica privind modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.222, art.282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, art.28 al.2 din Legea nr.54/2003 a Sindicatelor nu va fi primită, întrucât excede cadrului procesual dedus judecății. Prima instanță nu a fost astfel investită cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor sus menționate, ci doar cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.298 al.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003 - fila 85 dosar fond, raportat totodată și la considerentele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, Decizia nr.4429/R/16.06.2009 a Curții de APEL BUCUREȘTI, pe care, prima instanță era datoare să le respecte, conform art.315 Cod pr.civilă, limite ale rejudecării, respectate de altfel.
Ori, față de conținutul în date al deciziei de casare sus menționate, instanța de retrimitere era obligată să statueze doar asupra excepției d eneconstituționalitate a prevederilor art.298 al.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, neputându-se completa cererea de sesizare a Curții Constituționale și cu alte dispoziții pretinse a fi neconstituționale în rejudecare, întrucât ne-am afla în fața altei situații juridice decât cea avută în vedere la instanța de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA - MEMBRU GRUP, împotriva încheierii de ședință din 26 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți ,
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 14.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./27.01.2010
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
