Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 220/2010
Ședința publică de la 11 FEBRUARIE 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Fiț JUDECĂTOR 2: Victor Crețoiu
- - - JUDECĂTOR 3: Nicoleta Vesa
- - - judecător
- - - grefier
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de pârâta "" B împotriva sentinței civile nr. 1465/LM din 7.10.2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr-.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă avocat în calitate de reprezentată a pârâtei recurente SA B, lipsă fiind reclamanții intimați și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că la dosar s-a înregistrat din partea pârâtei recurente Decizia nr. 255/26.06.2006 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Reprezentanta pârâtei recurente precizează că data concedierii reclamantei este data încheierii deciziei.
Instanța, reținând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat ori cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului și în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată la Tribunalul Municipiului B, competent să soluționeze cauza.
În subsidiar, solicită admiterea recursului și respingerea în întregime a acțiunii, învederând în esență că motivarea instanței de fond este neîntemeiată, fiind dovedită înregistrarea notificării de concediere la Direcția Susține că baza de calcul a indemnizației de concediere nu poate fi alta decât venitul mediu brut din anul anterior concedierii, ca fiind singura valoarea certă care poate fi cunoscută și luată în calcul la stabilirea valorii salariilor compensatorii.
Cu privire la suplimentarea salarială reprezentând aprovizionarea de toamnă-iarnă solicită de asemenea admiterea recursului și modificarea în întregime a sentinței, întrucât aceasta a fost introdusă în salariul de bază, astfel cum rezultă din evoluția veniturilor înscrise în cărțile de muncă din care nu reiese vreo diminuare a câștigurilor. Pentru o practică judiciară unitară, depune la dosar un extras de pe portalul Curții de APEL ALBA IULIA privind modul de soluționare al dosarului nr- și o listă cu numere de dosare soluționate în recurs de această instanță, având obiecte similare.
Fără cheltuieli de judecată.
Instanța, având în vedere actele dosarului și concluziile prezentate în dezbateri, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin acțiunea în conflict de drepturi înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată la:
- plata sumei de 7.817 lei, reprezentând drepturi salariale, respectiv diferențe dintre plățile compensatorii acordate și cele cuvenite conform planului social pe anul 2005, reactualizate la data plății efective;
- cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanții au fost încadrați în muncă la societatea pârâtă. Raporturile de muncă au încetat în urma reorganizării activității, achitându-se plăți compensatorii echivalente cu numărul de salarii medii brute în funcție de vechimea în societate. S-a susținut că, în mod greșit, la calculul sumelor acordate s-a avut în vedere salariul mediu brut pe anul anterior concedierii, întrucât, în conformitate cu pct.4 din Planul Social - anexă la Contractul Colectiv de Muncă, indemnizația de concediere trebuia stabilită pe baza celui din 2004, majorat în anii următori pe baza aceluiași procentaj cu care s-au majorat salariile prevăzute în CCM.
In drept a fost invocat art.281 Codul Muncii.
Prin întâmpinare și precizările ulterioare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția necompetenței teritoriale.
Cu privire la excepția prescripției, pârâta a arătat că obiectul cauzei nu constă în solicitarea unor drepturi salariale ci în plata compensației aferente concedierii.
Astfel, s-a susținut că pretențiile reclamantului nu reprezintă drepturi de natură salarială ci despăgubiri, care se plătesc o singură dată, la încetarea contractului de muncă, ca măsură de protecție socială. Cum cuantumul acestora a fost expres prevăzut în cuprinsul deciziei de concediere, s-a invocat incidența art.283 alin.1 lit.a Codul Muncii raportat la faptul că decizia de concediere, nu a fost contestată în termenul legal de 30 de zile.
Au mai fost invocate și prevederile art.283 lit.e Codul Muncii care reglementează un termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul litigiilor de muncă în care se reclamă neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, față de care, în raport cu data încetării raporturilor de muncă, ori data scadenței drepturilor pretinse în temeiul CCM, pretențiile deduse judecății ar fi prescrise.
Referitor la excepția necompetenței teritoriale a instanței, au fost invocate prevederile Legii nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, conform cărora, competența în domeniul conflictelor de muncă, aparține tribunalului d e la sediul pârâtului. Sub acest aspect, s-a susținut că normele de competență stabilite prin Legea nr.168/1999 nu puteau fi abrogate prin noul cod al muncii, care este tot o lege organică.
Cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată s-a arătat în esență că indemnizațiile de concediere pentru disponibilizările ce se vor face în 2005, precum și criteriile de determinare a cuantumului acestora pentru anii următori au fost negociate cu sindicatul prin planul social. La stabilirea sumelor fixe acordate s-a luat ca bază de calcul salariul mediu brut pe din anul 2004, căruia i s-a aplicat procentul de indexare stabilit prin CCM în anul anterior disponibilizării și nu salariul mediu brut pe anul în curs, în care a avut loc disponibilizarea, acest fapt fiind expres precizat în art.4 din Planul Social, astfel cum a fost modificat prin amendamentul din 9.01.2006.
Prin sentința civilă nr.1465/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul cu numărul de mai sus au fost respinse excepțiile necompetenței teritoriale a instanței și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâta A fost admisă în parte acțiunea, pârâta fiind obligată să plătească fiecărui reclamant suma de 2.697 lei reprezentând diferențe nete la plățile compensatorii acordate, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului la acțiune până la data plății efective. A fost respinsă în rest acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 1.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Excepțiile invocate de pârâtă au fost respinse pentru următoarele considerente:
Nu se poate reține că dreptul la acțiune privind acordarea unor diferențe bănești cu titlu de plăți compensatorii s-ar prescrie în termenul de 30 de zile prevăzute de art.283 alin.1 lit.a Codul Muncii, dat fiind că acest capăt de cerere nu are ca obiect contestație împotriva deciziei unilaterale a angajatorului ci plata unor sume de bani, care trebuiau achitate la concediere.
In consecință, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este de 3 ani de la data nașterii dreptului (data încetării raporturilor de muncă), fiind aplicabile prev.art.283 alin.1 lit.c Codul Muncii.
Se apreciază că nu sunt incidente nici prev.art.283 alin.1 lit.e Codul Muncii care reglementează un termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune doar în cazul neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă.
A fost respinsă și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, Codul Muncii, prin art.284 alin.2 stabilind o competență derogatorie de la dreptul comun, acordând o competență exclusivă instanței în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului.
Nu pot fi reținute susținerile pârâtei în sensul că normele de competență stabilite prin Legea nr.168/1999 nu puteau fi abrogate prin Codul Muncii (Legea nr.53/2003) pe de o parte pentru că normele de competență sunt de imediată aplicabilitate, iar pe de altă parte, abrogarea dispozițiilor art.72 din Legea privind soluționarea conflictelor de muncă, anterior menționată, s-a realizat cu respectarea art.53, 63 și 65 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, așa cum rezultă din conținutul art.297 și 298 Codul Muncii.
II. Privitor la fondul cauzei au fost avute în vedere următoarele:
Reclamanții au fost salariații societății pârâte, raporturile de muncă dintre părți încetând prin decizia/ACORDUL nr. 283 din 28.06.2006 privind pe reclamantul și la data de 26.06.2006 în ce privește pe reclamanta urmare disponibilizărilor ce au avut loc în cadrul societății.
Conform art.50 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de pe anul 2005 s-a prevăzut, dreptul angajatului concediat (din motive care nu țin de persoana salariatului), în funcție de vechimea acestuia, la o indemnizație echivalentă cu 1 - 4 salarii medii nete. Conform alin.3 al aceluiași articol, valorile acordate efectiv, urmau să fie stabilite prin negociere cu sindicatele. In baza acestei prevederi și în conformitate cu disp.art.69 și urm. Codul Muncii, angajatorul a întocmit planul de măsuri sociale, actul denumit "Planul Social versiunea finală din 21.04.2005", fiind acceptat și semnat de sindicatul reprezentativ din unitate (). Prin acest act, cu termen de valabilitate până la 31.12.2010, la pct.4 s-au stabilit pachetele financiare de care beneficiază angajații concediați, constituite din 8, 12 ori 15 salarii la o vechime de 0,5 - 5 ani, 5 - 15 ani și respectiv peste 15 ani. Conform aceluiași articol, pentru anul 2005 salariul mediu brut se calculează pe baza salariului mediu brut din 2004, majorat în anii următori cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Planul social, în versiunea din 21.04.2005 a devenit anexă la Contractul Colectiv de Muncă, fapt confirmat de ambele părți, iar indemnizațiile de concediere au fost achitate persoanelor disponibilizate. In cazul încetării contractelor individuale de muncă prin acordul părților, suma acordată a reprezentat 50% din pachetul salarial corespunzător vechimii în.
Pârâta a arătat că la calculul indemnizației s-a folosit ca bază de calcul salariul mediu brut din anul anterior disponibilizării (nu cel din anul în curs), înmulțit cu numărul de salarii prevăzute în planul social, din care s-a scăzut impozitul.
In justificarea acestei proceduri a fost invocat amendamentul din 9.01.2006 la planul social încheiat la 21.04.2005, prin care s-a modificat pct.4 în discuție, precizându-se expres că pachetele financiare primite se raportau la salariul mediu brut pe stabilit ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi, în anul anterior celui
în care se acordă aceste compensații.
Amendamentul menționat este însă contestat de reclamant și întrucât nu s-a făcut dovada înregistrării conform legii, acesta nu poate modifica prevederea cuprinsă în planul social anexă la Contractul Colectiv de Muncă. Cu atât mai puțin amendamentul din 2006 putea produce efecte în mod retroactiv. În acest sens, se observă că, în actul de încetare a contractului de muncă (decizie sau acord) se face referire la planul social, nu și la amendamentul invocat și nici la hotărârile Comisiei paritare. Hotărârile comisiilor paritare vizând doar aplicarea planului social, nu puteau atinge drepturile negociate în favoarea salariaților.
Se impune a se preciza că dreptul la compensații se naște la data concedierii și ca urmare, raportat la prevederile CCM și la planul social în discuție, la calculul indemnizațiilor stipulate în favoarea disponibilizaților, trebuie avut în vedere salariul brut pe unitate la acea dată, nicidecum cel din anul anterior, inferior celui actual.
In consecință, aplicându-se la salariul mediu brut pe 2004 majorările salariale prevăzute în CCM, rezultă că salariul mediu brut pe anul 2005 era de 1582 lei, în 2006 de 1796 lei, în 2007 de 2074 lei și respectiv 2396 lei în 2008, confirmate și prin hotărârile comisiilor paritare. Ca urmare, pârâta a fost obligată la plata diferențelor nete cuvenite cu titlu de indemnizație de concediere rezultate din aplicarea bazei de calcul din anul disponibilizării (în cuantumul arătat), înmulțite cu numărul de salarii stipulate în raport cu vechimea salariaților și impozitate conform legii.
In vederea unei despăgubiri integrale, sumele astfel rezultate au fost actualizate prin aplicarea indicelui de inflație până la data plății efective.
Având în vedere că reclamanții au fost disponibilizați în anul 2006, se constată că baza de calcul care trebuia luată în considerare pentru stabilirea indemnizației de concediere, este de 1.796 lei care înmulțită cu 15 salarii medii, corespunzător vechimii în unitate, rezultă suma netă după scăderea taxelor și impozitelor, de 22.630 lei iar pârâta le-a achitat doar suma de 19.933 lei.
Așa fiind, s-a admis în parte acțiunea iar pârâta a fost obligată să-i plătească fiecărui reclamant suma de 2.697 lei reprezentând diferența dintre suma acordată și suma cuvenită cu titlu de indemnizație de concediere și va fi respinsă în rest.
In baza art.274 Cod proc.civilă pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorar de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B solicitând în principal admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimitere pentru o nouă judecată la Tribunalul București, iar în subsidiar admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților.
În expunerea de motive arată că hotărârea este nulă, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art.72 din Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, potrivit cărora cererea se adresează instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
În mod nelegal instanța de fond a respins și excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Cererea pentru plata compensației aferente concedieri cade sub incidența art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii, fiind o măsură de protecție socială supusă termenului de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ca urmare a inexistenței calității de debitor a nu există nici calitatea corelativă de creditori a reclamantelor.
Pe fondul cauzei arată că încetarea contractelor de muncă pentru reclamanți a avut loc în anul 2006, primind o indemnizație de concediere de 19.933 lei, calculată pe baza salariului mediu brut din anul 2004.
În mod greșit a apreciat instanța de fond că trebuia avut în vedere salariul brut pe unitate la data concedierii și nu cel din anul anterior contrar pct.4 din Planul social.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma aspectelor critice invocate, cât și din oficiu potrivit art.3041Cod pr.civilă și în limitele statuate de art.306 alin.2 Cod pr.civilă, Curtea reține următoarele:
Recursul formulat de pârâta B este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 137 (1) Cod procedură civilă:
"Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Din această perspectivă, Curtea urmează a soluționa cu prioritate cele 3 excepții invocate prin intermediul motivelor de recurs de pârâta B, respectiv cea a necompetenței teritoriale, cea a prescripției dreptului material la acțiune, cât și cea a lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Deliberând asupra excepției de necompetență teritorială a Tribunalului Hunedoara instanța o va respinge față de dispozițiile art.284 alin.2 din Codul Muncii, care prevăd competența teritorială a instanței de la domiciliul reclamantului în cazul cererilor referitoare la conflictele de muncă. Este o derogare de la regula generală prevăzută de Codul d e procedură civilă, justificată prin faptul că de cele mai multe ori salariatul este cel care are calitatea de reclamant, creându-i-se astfel o facilitate.
Art.72 din Legea nr.168/1999, care stabilea competența de la sediul unității a fost implicit abrogat de art.298 alin.2 din Codul Muncii, astfel cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul soluționării unui conflict de competență, prin decizia nr.3048/23.04.2004 - Secția civilă. A arătat instanța supremă în motivarea regulatorului de competență că aplicarea prevederilor Codului Muncii se impune atât în raport de împrejurarea că noua reglementare este ulterioară Legii nr.168/1999, cât și având în vedere dispozițiile art.298 alin2 din Codul Muncii, care abrogă implicit art.72 din Legea nr.168/1999.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că în mod corect prima instanță a respins această excepție deoarece pretențiile solicitate prin acțiune constituie neîndoielnic drepturi salariale negociate, care își au izvorul în Contractul Colectiv de Muncă. Fiind vorba de drepturi bănești acordate de către angajator salariaților, aceasta au ca izvor raporturile de muncă dintre părți și se încadrează în categoria drepturilor salariale ca formă de răsplată pentru munca depusă de salariat în baza contractului individual de muncă. Primele acordate de către angajatori cu diverse ocazii constituie componente ale salariului în sensul art.155 Codul Muncii, reprezentând un "adaos" ce a fost stabilit prin voința părților.
Chiar prin art.168 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă părțile au folosit noțiunea de "suplimentări salariale" pentru a desemna primele ce constituie sursa pretențiilor din acțiune.
Fiind vorba de drepturi salariale, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective arau datorate astfel cum se prevede în mod expres prin dispozițiile art.166 alin.1 și art.283 lit.c Codul Muncii.
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 lit. Codul Muncii care instituie un termen de 6 luni "în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia" întrucât obiectul acțiunii îl constituie pretenții reprezentând drepturi salariale.
Și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților a fost corect soluționată de instanța de fond prin respingerea ei, câtă vreme aceștia au calitatea de actuali sau foști salariați ai pârâtei, calitate în care solicită acordarea unor drepturi care, susțin ei, sunt prevăzute în și pentru acordarea cărora, până la analizarea pe fond a temeiniciei acțiunii, au calitate procesuală de a le solicita.
Pe fond, însă, se constată că susținerile pârâtei sunt fondate.
Reclamanții au fost salariații societății pârâte, raporturile de muncă dintre părți încetând la data de 26.06.2006 în ceea ce o privește pe reclamanta și la data de 28.06.2006 în ceea ce-l privește pe reclamantul.
Prin cererea adresată instanței de fond, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7817 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite și neachitate, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, motivat de faptul că pârâta nu le-ar fi plătit drepturile cuvenite în temeiul art.50 din Contractul Colectiv de Muncă, ca urmare a concedierii colective.
Instanța de fond a admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâtă să plătească fiecărui reclamant suma de 2697 lei reprezentând diferențe nete la plățile compensatorii, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la acțiune până la data plății efective.
Criticile societății pârâte referitoare la interpretarea greșită pe care instanța de fond a dat-o normelor incidente sunt întemeiate.
Potrivit dispozițiilor art.10 și art.50 alin.2 și 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de și pct.4 din Planul Social din data de 09.01.2006, pentru anul 2006 valoarea indemnizațiilor de concediere pentru anul 2006 s-a stabilit, inclusiv în ceea ce-i privește pe reclamanți, la suma netă de 19.933 lei.
Potrivit pct.4 din Planul social indemnizațiile de concediere se stabilesc funcție de salariul mediu brut, care pentru anul 2005 se calculează pe baza celui din anul 2004 majorat cu același procent ca și salariile și pentru anul 2006 se calculează pe baza celui din 2005 majorat cu același procent ca și salariile.
Punctul respectiv din Planul social face referire la salariul mediu brut aferent unui an întreg, or acesta se calculează la finele anului, raportat la salariul mediu aferent fiecărei luni. În aceste condiții salariul mediu brut aferent anului 2006 nu se putea calcula decât la începutul anului 2007, după ce se stabilea salariul mediu brut din decembrie 2006. Cum concedierea reclamanților a avut loc în luna iunie 2006, în mod corect s-a avut în vedere salariul mediu brut aferent anului 2005.
Față de cele ce preced, constatând că pârâta a calculat și a achitat corect reclamanților indemnizația de concediere, în conformitate cu prevederile art.312 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamanților și va menține în rest dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta "" B împotriva sentinței civile nr. 1465/LM/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar -.
(continuarea minutei deciziei civile nr.220/2010)
Modifică în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanta - și împotriva pârâtei ""
Menține în rest sentința atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11.02.2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red. /Thred.
5 ex./09.03.2010
Jud.fond- A,
Președinte:Carmen FițJudecători:Carmen Fiț, Victor Crețoiu, Nicoleta Vesa
