Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 396/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 396/R-CM
Ședința publică din 07 Mai 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Veronica Șerbănoiu Bădescu
JUDECĂTOR 2: Florica Răuță
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr.187/CM din 27 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor B, intimata-reclamantă și tintimații Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș și Consiliul Național pentru combaterea discriminării
Procedura, legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Curtea constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestora.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față:
Constată că la data de 14.12.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, Ministerul Economiei Și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combatere Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați pârâții la calcularea și la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada 20.09.2004 - 20.10.2005 și 01.10.2007 și până la data pronunțării prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că îndeplinește funcția de magistrat în cadrul Tribunalului Argeș și este discriminată contrar prevederilor art. 1 - 6 din OG nr. 137/2000 și a art.5 și al art. 154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care sa impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, susținând că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru salariații altor instituții, chiar dacă are calitatea de ordonator principal de credite.
Excepția a fost analizată, potrivit art. 137 alin. 1.pr.civ. iar prin încheierea de ședință din data de 27.02.2008 excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin sentința nr.187/CM/27.02.2008, Tribunalul Argeșa admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Argeș să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioadele 14.12.2004- 20.10.2005 și 01.10.2007 - 27.02.2008 ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare efectuării plății.
Pentru a se pronunța în acest mod, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află aceasta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin. l din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptul îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001, art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta este parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridica si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantei, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat si fără absolut nicio relevanța, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin. 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei a rezultat și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. l lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin 1 din G nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr. 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligata în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 3 din Decretul 92/1976, pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei si Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată și, ca urmare, a admis-
Astfel, potrivit art.1.9 din legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei si Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. c, pct.1 din G nr.137/2000, art.2 alin. 13, art.29 pct.2 din G nr. 137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamantei, procedând la admiterea în parte a acțiunii principale, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084,1039 din Cod civil, precum și art.269, art. 165 și art.292 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții: Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin recursul declarat de Ministerul Justiției și întemeiat pe disp. art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă se critică sentința de la fond pentru netemeinicie și nelegalitate.
În primul motiv de recurs întemeiat pe disp. art.304 pct.4 Cod procedură civilă se susține că, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, se susține că nu există temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte, c are țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă care poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr.137/2000.
În motivul doi de recurs, întemeiat pe disp. art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, se susține că instanța de fond pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, s-a susținut că, în cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului este reprezentată de prestarea muncii, iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului.
Din acest punct de vedere a motivat că neacordarea sporului de confidențialitate nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor din nr.OG137/2000 și din Convenție, pentru că nu există un drept recunoscut și protejat de lege în lipsa unui act normativ care să prevadă și să garanteze sporul de confidențialitate.
Instanța a aplicat greșit legea reținând că reclamanții se află în situații comparabile cu alte categorii de personal, dispozițiile nr.OG137/2000 nefiind incidente pentru că ei reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, cu drepturi și îndatoriri stabilite prin act normativ special, respectiv Legea nr.27/2006.
Ca atare, situația lor nu este comparabilă cu a altor categorii de personal din sistemul bugetar care prin statute proprii, profesionale, au instituite drepturi și îndatoriri diferite, făcând parte din categorii distincte ale autorității publice.
S-a susținut că, în concordanță cu deciziile Curții Europene, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în drepturi și al discriminării nu se aplică doar situațiilor egale ori analoge, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări.
În primul motiv din recursul declarat, Ministerul Economiei și Finanțelor întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se susține că instanța de fond a reținut greșit calitatea procesuală pasivă a acestui recurent, deoarece între acest recurent și reclamantă nu există raporturi de muncă, obligația plății drepturilor bănești revenind Ministerului Justiției, Curții de APEL PITEȘTI și Tribunalului Argeș.
Se susține că în mod greșit a fost introdus în cauză acest recurent, făcându-se o gravă eroare, atunci când acesta este confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
Rolul recurentului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pa baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor locale, cu respectarea procedurii reglementate prin Legea nr.500/2002, privind finanțele publice.
Se susține că recurentul și Ministerul Justiției sunt ordonatori principali de credite, iar creditele bugetare acordate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
În al doilea motiv de recurs se susține că, pe fondul cauzei, acțiunea reclamantei trebuia respinsă, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art.2 alin.2 din OG nr.137/2000, modificată și completată prin OG nr.77/2003, aprobată prin Legea 27/2004, în cauză nefiind vorba despre o discriminare.
În al treilea motiv de recurs se susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești adăugând la lege, singura în măsură să stabilească astfel de drepturi fiind puterea legislativă.
Curtea, analizând cele două recursuri prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, constată că acestea sunt nefondate, urmând le respinge ca atare, în baza art.312 Cod procedură civilă și pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de Ministerul Justiției este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare, în baza art.312 Cod pr.civilă și pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs, întemeiat pe disp. art.304 pct.4 Cod procedură civilă, precum și al treilea motiv din recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare, constatându-se că instanța nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Contrar susținerilor acestor recurenți, Tribunalul Argeș nu a făcut decât să analizeze incidența unor dispoziții legale. Este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr. VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Al doilea motiv de recurs al fiecăruia dintre cei doi recurenți, întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod pr.civilă, referitor la netemeinicia pretențiilor reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Este de remarcat în primul rând că este nefondată susținerea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul că instanța de fond nu ar fi analizat temeinicia acțiunii. Din cuprinsul hotărârii judecătorești ce face obiectul prezentului recurs rezultă că tribunalul a analizat pe larg fondul cauzei acțiunii deduse judecății, aducând ample argumente de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea constată că eclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Curtea constată că eclamantei, în calitate de judecător la Tribunalul Argeș, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoarea acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantei, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, în mod corect tribunalul a reținut că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit. i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Potrivit art.2 alin1 din nr.OG137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art.1 alin.3 din același act normativ exercitarea drepturilor enunțate cuprinse în prezentul articol privește persoane aflate în situații comparabile.
În concluzie, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamantă reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Cât privește primul motiv din recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Finanțelor Publice A, întemeiat pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă se constată că acesta este neîntemeiat, instanța de fond pronunțând o sentință legală, fără încălcarea sau aplicarea greșită a legii, reținându-se în mod corect că acest recurent are calitate procesuală pasivă.
Este de remarcat în primul rând că Tribunalul Argeș nu a reținut calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în considerarea vreunui raport de muncă pe care reclamanta l-ar avea cu acesta.
Este un lucru evident și necontestat că reclamanta nu sunt salariata acestui minister, atribuții privind angajarea și salarizarea având ceilalți pârâți, așa cum corect susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Totuși în mod corect instanța de fond a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantei, în mod corect tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, pârâții se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamantă.
Este adevărat că prin acțiunea introductivă, Ministerul Economiei și Finanțelor a fost chemat în judecată și în calitate de pârât și în calitate de chemat în garanție, însă prin hotărârea recurată Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat numai în calitatea de chemat în garanție să aloce fondurile necesare plății către reclamanți a acestor drepturi salariale.
Față de aceste considerente, ambele recursuri sunt neîntemeiate, urmând a le respinge ca atare, în baza art.312 Cod pr.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr.187/CM din 27 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta și pârâții Curtea de APEL PITEȘTI, Tribunalul Argeș și consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
/Ex.2/26.05.2008.
Jud.fond;;
Președinte:Veronica Șerbănoiu BădescuJudecători:Veronica Șerbănoiu Bădescu, Florica Răuță, Georgiana
