Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 4023/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.2529/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4023/
Ședința Publică din data de 02 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Rotaru
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții-reclamanți (), () și împotriva sentinței civile nr.123 din data de 21.10.2008 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București și Curtea de Apel București - având ca obiect "drepturi bănești - creșteri salariale".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții-reclamanți (), () și I și intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București și Curtea de Apel București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 01.06.2009 de către intimatul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurenții-reclamanți, într-un singur exemplar.
De asemenea, se mai arată faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză, recurenții-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod proc. civ.
Curtea constatând că în cauză recurenții-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod proc, civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
supra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.123/21.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel București - Secția a VII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Justiției, ca nefondată.
A respins acțiunea formulată de reclamantele, și I în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Ministerul Economiei și Finanțelor.
În considerente a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției, nu pot fi primite considerațiile acestui pârât, formulate în susținerea excepției, deoarece calitate de parte pârâtă are acea persoană față de care se formulează pretenția reclamanților. Ori, câtă vreme reclamantele au afirmat calitatea de magistrați în cadrul Judecătoriei Sectorului 5 B, aspect necombătut de pârâți, iar potrivit art.131 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, iar bugetul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, este fără îndoială că între aceste părți există raporturi de muncă, care justifică chemarea în judecată a Ministerului Justiției. Urmează așadar, a se respinge ca nefondată excepția.
Cât privește fondul cauzei, Curtea a considerat lipsită de temei pretenția reclamantelor de a li se acorda majorările salariale prevăzute de OG nr.10/2007.
Concret, reclamantele au solicitat să se constate că acest act normativ care are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor pe motiv că s-a creat o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentare propusă de reclamante nu poate fi primită de C, câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de salariați bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat, iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de drepturi bănești stabilite prin lege specială, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000 respectiv a legii speciale nr.154/1998.
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale, care nu le mai asigură acelora un trai decent. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor și tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria magistraților sau oricare altă categorie de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Curtea a mai notat și faptul că deși reclamantele au invocat discriminarea, în speță existența unei discriminări între reclamante și alte categorii de salariați bugetari nu poate fi reținută, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.2 din OG nr.137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Simpla apartenență a magistraților la categoria socială a salariaților bugetari nu constituie o situație premisă pentru a se constata că se găsesc în situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legile de salarizare speciale drepturi bănești suplimentare, iar nu fundamentale, constând în indexări ale salariului de bază în funcție de indicele de inflație. Așadar, nu este îndeplinită în cauză condiția încălcării vreunui drept al omului sau a vreunei libertăți fundamentale ori a vreunui drept recunoscut de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice. Trebuie menționat aici că reclamantele nu au indicat în cererea de chemare în judecată care drept fundamental sau care drept recunoscut de lege în domeniul economic le-a fost încălcat de Guvern prin ordonarea unor creșteri salariale unor alte categorii de bugetari prevăzute expres în textul OG nr.10/2007. Nici instanța de fond nu identifică un astfel de drept, însă constată tratamentul discriminatoriu.
Numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată în înțelesul prevăzut de art.41 din Constituție și art.39 alin.1 lit.a din Codul muncii este un drept de natură economică care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că statul, în cadrul unor politici cu caracter general și social, poate crea "inegalități de drept", destinate a înlătura sau a atenua consecințele unor "inegalități de fapt".
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu în ultimul rând, trebuie amintit că de la data înregistrării cererii și până la data soluționării acesteia, dispozițiile OUG nr.137/2000 au fost supuse completării prin OUG nr.75/2008 dar și analizei constituționalității de către instanța constituțională.
Astfel, dispozițiile invocate de reclamanți din OG nr.137/2000, pentru acordarea dreptului salarial pretins, respectiv art.1, art.2, art.21 și art.27, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale (similar și în deciziile nr.819, nr.820 și nr.821/03.07.2008), în măsura în care din aceste texte de lege se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența de a anula ori de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară, sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Așa fiind, instanța nu are în nici un fel competența de a anula dispoziții legale vizând salarizarea reclamanților magistrați și de a aplica dispoziții prevăzute în acte normative indicate de aceștia, aplicabile însă altor subiecte de drept, față de care reclamanții s-au considerat discriminați, pentru a restabili un eventual echilibru între subiectele de drept. A proceda în sens contrar, adică aplicarea unor dispoziții reglementate strict de lege unor situații premisă, situației reclamanților, care nu se încadrează în ipoteza textelor de lege, ar însemna ca instanța să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat, ceea ce, evident, nu este posibil.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea a constatat însă că nu există discriminare între situația reclamanților și alți bugetari, prin urmare nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art.2 din OUG nr.137/2000, republicată, motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu este fondată și a fost respinsă.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs
recurenții-reclamanți (), () și I, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr-.
În susținerea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că în fapt, prin cererea introdusă la data de 18.01.2008, recurenți au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de Apel București și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea primilor 3 pârâți la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale prevăzute în OG nr. 10/2007 în cele 3 etape: 5% începând cu data de 01.01.2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; 2% începând cu data de 01.04.2007, față de nivelul din luna martie 2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, actualizate cu indicele de inflație de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă și la plata dobânzii legale; obligarea primilor 3 pârâți la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă; obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare efectuării plății; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Cererea formulată a avut ca temei împrejurarea că prin OG nr. 10/2007 s-a dispus majorarea salariului demnitarilor, funcționarilor publici și salariaților contractuali ai statului, cu excepția magistraților, judecătorilor de la curțile de apel, tribunale și judecătorii și a procurorilor de pe lângă instanțele aferente. Singurii magistrați care au primit majorările salariale de la 01.01.2007 au fost judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General al României și adjuncții săi și judecătorii Curții Constituționale. Totodată prin OG nr. 16/31.01.2007 s-au majorat drepturile bănești ale personalului din Ministerul Afacerilor Externe, cu începere din 01.01.2007, iar prin OG nr. 27/31.01.2007 s-au majorat salariile controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi.
Prin sentința civilă nr.123/21.10.2008, instanța de fond a respins acțiunea formulate.
Recurenții consideră că sentința de mai sus este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Astfel cum au arătat și prin cererea de chemare în judecată, prin Ordonanțele Guvernului sus-menționate s-a creat o discriminare în domeniul salarizării magistraților de la judecătorii, tribunale și curți de apel, fiind încălcate dispozițiile art. 16 din Constituție, dispozițiile art. 5 alin. 1 și 3 din Codul Muncii, precum art. 1 alin. 2 și art. 2 alin. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Excluderea judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel, precum și a procurorilor de la parchetele aferente acestor instanțe de la acordarea majorărilor salariale față de celelalte a categorii de personal din cadrul autorității judecătorești, precum și a celorlalte categorii de salariați, nu poate constitui un scop legitim, fiind încălcat principiul egalității de tratament. Faptul că de majorarea salariilor au beneficiat numai anumiți magistrați conduce la existența unei discriminări în cadrul aceleiași categorii profesionale, aducându-se atingere principiului egalității în fața legii. Având în vedere definiția discriminării directe, așa cum este prevăzută în Directiva 2000/EC/43 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/EC/78 privind crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă, tratamentul diferențiat este analizat prin prisma unor persoane în situații comparabile și nu în situații similare. A discrimina, în sensul dispozițiilor OG nr. 137/2000 înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă și a trata într-o manieră identică două sau mai mute persoane sau situații care sunt în fapt diferite.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 818/03.07.2008 s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Față de decizia Curții Constituționale, instanța de fond a conchis că nu are în nici un fel competența de a anula dispoziții legale vizând salarizarea reclamantelor și de a aplica dispoziții prevăzute în actele normative indicate de acestea, aplicabile însă altor subiecte de drept, față de care reclamantele s-au considerat discriminate, pentru a restabili un eventual echilibru între subiectele de drept. A mai arătat că "a proceda în sens contrar ar însemna ca instanța să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat" și să își abroge putere legislative.
Recurenții au dedus din argumentația instanței de fond că magistrații - judecători de la judecătorii, tribunale, curți de apel și procurorii de la parchetele aferente acestor instanțe, chiar dacă se consideră discriminați, nu se pot adresa instanței, căci aceasta nu are competența de a constata discriminarea care rezultă dintr-o dispoziție legala, considerând că efectul ar fi anularea acelei dispoziții legale, deși reclamantele nu au solicitat anularea vreunei norme, ci doar constatarea producerii unei discriminări prin omisiunea dintr-un act normativ și restabilirea situației anterioare.
De asemenea potrivit art. 19 alin. 3 din OG nr. 137/2000, articol introdus prin OUG nr. 75/2008 "sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate in contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării."
Având în vedere că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența de a constata discriminarea produsă printr-o dispoziție legală, se pune firesc întrebarea cui trebuie să se adreseze persoanele ce se consideră astfel discriminate. Cum instanța nu se poate pronunța, pentru a nu se încalcă principiul separației puterilor în stat, rezultă că singura care poate constata acest aspect și ca efect poate constata neconstituționalitatea dispozițiilor legale respective este Curtea Constituțională.
Așadar, având în vedere decizia Curții Constituționale interpretabilă - în opinia recurenților - în sensul că instanțele judecătorești nu pot constata discriminarea ce rezultă dintr-o lege în sens larg, ci orice alt gen de discriminare, recurenții au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 1 din OG nr. 10/31.01.2007, care încalcă prevederile constituționale, respectiv art. 16, 20 și 21 din Constituție, considerând că acestea sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că de majorările salariale nu beneficiază și judecătorii de la judecătorii, tribunale, curți de apel și procurorii de la parchetele aferente acestor instanțe.
În conformitate cu prevederile art. 16 alin 1 din Constituție "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări". Această normă juridică va fi interpretată în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte (inclusiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului), în caz de neconcordanță având prioritate reglementările mai favorabile (art. 20 din Constituție).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage fără a oferi justificări obiective și rezonabile".
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată:
Excepția de neconstituționalitate a art. 1 din OG nr. 10/2007 este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, care dispune că instanța constituțională se pronunță numai asupra neconstituționalității actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
În speță, critica privește tocmai o omisiune de reglementare, ce nu poate fi complinită de Curtea Constituțională, pentru că ar contraveni rolului său tradițional de legiuitor negativ.
Se mai reține și că, deși nu este expres reglementată de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992, soluția inadmisibilității excepției rezultă din rațiunea filtrului exercitat de instanța judecătorească, anume acela de împiedica declanșarea controlului de constituționalitate în acele cazuri ce reprezintă limite ale exercitării acestuia chiar de către
Pe fondul recursului, se reține că față de redactarea OG nr. 6, 8, 10 și 11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, în virtutea căruia Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art. 17 din OG nr. 137/2000, care să fi constatat o situație discriminatorie între categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate și alte categorii profesionale și care să poată, eventual, constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
În același sens, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă că toate activitățile profesionale să fie remunerate identic, or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, față de absența oricărui temei al pretențiilor formulate de reclamanți, de a beneficia de creșterile salariale acordate altor categorii profesionale, acțiunea este nefondată, de asemenea, recursul, ce va fi respins în aplicarea art. 312 alin. 1 pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți (), () și împotriva sentinței civile nr.123 din data de 21.10.2008 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București și Curtea de Apel București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 02.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 EX./06.07.2009
Jud. fond:
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Rotaru
