Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 5657/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5227/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5657/
Ședința publică din data de 15 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 4598 din 28 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 4878/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII,având ca obiect - drepturi bănești, spor de 15%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 4598 din 28 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 4878/3/LM/2009, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada ianuarie 2005-18 aprilie 2005 pentru reclamant și pentru perioada ianuarie 2005-14 decembrie 2007 pentru reclamant, actualizate cu rata inflației.
Totodată, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și să înscrie sporul de 15% de confidențialitate pentru perioada în care s-au acordat aceste drepturi de către instanță.
Pârâții au declarat recurs împotriva sentinței precitate.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat hotărârea, printre altele, în sensul că:
- în mod greșit s-a dispus obligarea MFP la plata drepturilor salariale acordate prin hotărâre, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neaflându-se în raporturi juridice de muncă ori cu reclamanții;
- pretențiile deduse judecății reprezintă drepturi de personal ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în speță MINISTERUL PUBLIC, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite;
- din acest punct de vedere trebuie luate în considerare prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002, cele ale art. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, precum și cele ale art. 25 din OUG nr. 37/2008.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a exprimat următoarele critici în motivarea recursului său:
1. Reclamantele și-au întemeiat acțiunea și pe prevederile OG nr. 137/2000. În legătură cu acest aspect trebuie menționat faptul că prin Decizia nr. 821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art. 2 alineatul 1 și 11, precum și celelalte ale art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative.
În aceste condiții este necesar a se face aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată referitoare la caracterul general obligatoriu al deciziilor prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare.
2. În mod neîntemeiat a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor, în condițiile în care acestea au introdus acțiunea după expirarea termenului prevăzut de art. 283 alineatul 1 din Codul Muncii, respectiv 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Sub acest aspect trebuie avute în vedere și prevederile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.
Reclamantele au formulat cererea în aprilie 2008, pretinzând drepturi bănești născute în ianuarie 2005.
S-a ignorat faptul că dreptul material la acțiune s-a născut și începe să curgă de la data la care reclamantele au cunoscut sau trebuiau să cunoască prejudiciul invocat, iar ele nu pot pretinde că au fost în imposibilitate de a lua cunoștință de situația existentă în domeniul salarizării magistraților și nici nu au invocat o cauză de întrerupere sau suspendare a prescripției dintre cele prevăzute de art. 1864-1865 Cod Civil.
3. Instanța a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Practic, instanța a adăugat la dispozițiile OUG nr. 27/2006, ale Legii nr. 567/2004 și ale OUG nr. 8/2007.
discriminarea invocată de reclamante în raport cu alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ. Nu poate exista discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație primesc un tratament juridic diferit, fără ca această diferențiere să poată fi susținută de argumente obiective.
Reclamantele nu se află în aceeași situație cu categoriile de personal bugetar la care fac referire dispozițiile Legii nr. 656/2002, Legii nr. 444/2006 ori ale OG nr. 19/2006, neavând calitatea de personal militar, funcționar public cu statut special, etc. Ele au funcționat în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, făcând parte din sistemul autorității judecătorești.
4. În mod nelegal s-a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC -Parchetul ICCJ ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o sumă fără bază legală pentru cheltuiala respectivă.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea nr. 18/2009, care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata drepturilor salariale acordate de instanță.
Din analiza disp. art. 14, 29 și 47 ale Legii nr. 500/2002 reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță reprezintă stabilirea în sarcina acestor instituții a unei obligații imposibile.
MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Aplicarea indicelui de inflație nu se justifică în speță, ea apărând ca un mijloc de constrângere, ce reprezintă pentru debitor o amenințare spre a îl determina să-și execute obligația. În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata actualizării fiind lipsită de cauză juridică.
5. În mod eronat instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată în cauză.
Date fiind dispozițiile art. 131 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002, rolul MFP este acela de a răspunde de elaborarea bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Din aceste motive, acțiunea fiind admisă, MINISTERUL PUBLIC ca ordonator principal de credite, va fi obligat să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, rectificare a bugetului care presupune concursul MFP.
Trebuie să se țină seama și de prevederile art. 3 din OG nr. 22/2002.
În concluzie, cererea de chemare în garanție avea interes, astfel că trebuia admisă, întrucât îndeplinea cerințele impuse de legea procesuală.
6. Date fiind prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi care se includ în aceasta.
Sporul acordat de instanță reprezintă un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta, așa încât nu poate face obiectul înscrierii în carnetele de muncă.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
În baza art. 312 alineatul 1 teza I, art. 304 pct. 9 și art. 304/1 proc. civ. Curtea va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, iar în temeiul art. 312 alineatul 1 teza a II-a proc. civ. va respinge ca nefondat recursul exercitat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, referitor la recursul formulat de MFP trebuie arătat că în mod greșit Tribunalul a dispus obligarea și a acestui pârât la plata către intimatele-reclamante a sumelor de bani pretinse prin acțiune.
Aceste sume reprezintă despăgubiri pentru drepturi cu caracter salarial neplătite autoarelor cererii de chemare în judecată și deci puteau fi solicitate doar de la angajator ori de la persoana asimilată acestuia, întrucât obligația de plată a drepturilor salariale revine doar angajatorului sau celui asimilat în temeiul art. 40 alineatul 2 lit. c și art. 295 alineatul 2 din Codul Muncii. În speță, calitatea de angajator asimilat aparține Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, instituție care s-a aflat în raporturi juridice de muncă cu intimatele-persoane fizice în perioada pentru care s-au pretins drepturile bănești deduse judecății. În consecință, doar de la această persoană juridică putea fi cerută plata contravalorii sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar ori din indemnizația de încadrare brută lunară.
Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice nu a avut raporturi de muncă ori de serviciu cu intimatele-reclamante și de aceea nu poate fi debitor al obligației de plată a vreunui drept salarial față de acestea.
Ca atare, el nu are legitimare procesuală pasivă în cauză sub acest aspect, așa încât recursul său va fi admis, iar hotărârea atacată va fi modificată în sensul respingerii acțiunii față de acest pârât ca fiind introdusă contra unei persoane fără calitatea procesuală pasivă.
Cât privește criticile exprimate în motivarea recursului pârâtului MINISTERUL PUBLIC, acestea nu pot fi primite.
Primul și cel de-al treilea motiv de recurs vor fi înlăturate, ținând seama de faptul că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 27/2008, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în Secții Unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul deontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul deontologic al acestora, "judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar."
Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România, sens în care sunt prevederile art. 329. proc. civ.
Dat fiind conținutul acesteia, ea are deplină aplicabilitate în speță, având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar. În condițiile în care ÎCCJ a tranșat în sensul sus amintit problema de drept privitoare la acordarea sau neacordarea sporului în discuție categoriilor profesionale menționate, iar intimatele-reclamante au făcut parte dintr-una dintre acestea în perioada la care fac referire prin cererea de chemare în judecată, concluzia care se impune este aceea că soluția Tribunalului este legală și temeinică.
Este adevărat că prin Decizia nr. 821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art. 2 și art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, această ultimă hotărâre nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, ea nu are incidență în cauză, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luată în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art. 329. proc. civ.
conflict creat între acest ultim text legal și cel al art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată - ce prevede printre altele că "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie" - ambele norme având caracter obligatoriu, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art. 329. proc. civ. având în vedere caracterul special al acestora și faptul că decizia ICCJ soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului de confidențialitate. Cu alte cuvinte, prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 329. proc. civ. respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de ÎCCJ în interesul legii.
Va fi înlăturat ca nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs, neputându-se pune problema că în speță ar fi intervenit prescripția dreptului material la acțiune al intimatelor-reclamante.
Sub acest aspect, se impune a preciza că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 155, 156 și 161 din Codul Muncii, rezultă că plata oricăror drepturi salariale trebuie făcută lunar, neachitarea lor dând dreptul celui angajat să pretindă despăgubiri. Totodată, conform art. 166 din același cod, "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Făcând aplicațiunea acestor texte legale la situația din cauză și ținând seama că acțiunea a fost depusă de intimatele-reclamante la data de 05.02.2008, prin intermediul ei solicitându-se sporul de confidențialitate începând cu luna ianuarie 2005, drept salarial care ar fi trebuit achitat în cursul lunii februarie 2005 (adică în luna imediat următoare), este evident că pretențiile deduse judecății nu sunt prescrise, ci au fost formulate înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 166 din Codul Muncii, termen al cărui moment de început este data la care sporul în discuție ar fi trebuit achitat ca drept salarial, respectiv luna februarie 2005.
Normele juridice invocate de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC (art. 283 din Codul Muncii, art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 1864-1865 Cod Civil) nu pot fi luate în seamă, în prezentul proces fiind incidente în problema prescripției dreptului material la acțiune doar prevederile art. 166 din Codul Muncii.
Nici cel de-al patrulea motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC nu este întemeiat, instanța de fond procedând legal atunci când a dispus actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești acordate prin hotărâre.
Ținând seama de faptul că prin acțiune s-a solicitat acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata unor drepturi salariale, în speță sunt întrutotul aplicabile disp. art. 154-156 din Codul Muncii, și mai ales cele ale art. 161 alin. ultim din același act normativ, potrivit cu care neachitarea salariului dă dreptul angajatului să solicite daune interese pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită în acest mod. Or, doar prin actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani cuvenite intimatelor-reclamante cu titlu de drepturi salariale restante, se asigură realizarea exactă și întocmai a obligației în discuție, conform principiului prevăzut de art. 1073.civ. principiu care se aplică și în speța de față dat fiind caracterul de drept comun al dreptului civil față de ramura dreptului muncii, decurgând din prevederile art. 295 din Codul Muncii
Este adevărat că MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că el nu poate fi obligat la actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani datorate intimatelor-persoane fizice, câtă vreme există un text legal ce permite o astfel de măsură, fără a crea o situație de favoare pentru debitorii care au calitatea de instituții bugetare. Fără îndoială că la momentul punerii în executare a hotărârii recurate, MINISTERUL PUBLIC va fi în posesia fondurilor bănești necesare achitării sumelor de bani autoarelor acțiunii, fonduri pe care le va obține în urma unei operațiuni de rectificare bugetară.
Oricum, inexistența unor alte surse de finanțare nu putea conduce la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind o problemă care nu ține de legalitatea și temeinicia sentinței atacate, ci de faza punerii în executare a acesteia.
Privitor la cel de-al cincilea motiv de recurs, este necesar a releva că prin cererea de chemare în garanție formulată în cauză, s-a solicitat ca în cazul admiterii acțiunii, să se ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor reprezentând pretențiile reclamantelor.
Această cerere nu întrunește condițiile impuse prin disp. art. 60 alin. 1.proc.civ. Acțiunea principală are caracterul uneia în despăgubiri, cerință pe care trebuia să o respecte și chemarea în garanție. Însă, cererea introdusă de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție contra Ministerului Finanțelor Publice are un cu totul alt obiect, vizând obligarea chematului în garanție să ia de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantelor. Aceasta este o pretenție total diferită ca natură juridică de cea exprimată prin acțiunea principală (reprezintă o cerere în constatarea existenței unui obligații de "a face), fără vreo legătură cu cererea în despăgubiri a reclamantei, motiv pentru care nu putea fi primită de prima instanță. Prin urmare, criticile expuse în cadrul acestui motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Apare ca nefondat și ultimul motiv de recurs. Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantelor are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru confidențialitate. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr. 92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000. Această lege statuează prin art. 2 lit. e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr. 19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru confidențialitate. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, intimatele-reclamante s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ele pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatele-reclamante, și expert Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr. 4598 din 28 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 4878/3/LM/2009.
Admite recursul formulat contra aceleiași hotărâri de către recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și în consecință respinge acțiunea față de acesta.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 15.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./28.10.2009.
Jud. fond:,
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
