Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6504/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(5448/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6504/
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE I, împotriva sentinței civile nr. 782/F din 07 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-(1437/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații-pârâți TRIBUNALUL IALOMIȚA, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că ambii recurenți au solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 782/F/07.07.2009 a Tribunalului Ialomița - Secția Civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul.
S-a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de APEL BUCUREȘTI să achite reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 05.01.-07.04.2009, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Totodată, aceiași pârâți au fost obligați către reclamant la plata aceluiași spor începând cu 01.06.2009 și în continuare, până la apariția unor noi reglementări legale în materie, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății.
S-a dispus obligarea pârâților Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor acordate prin hotărâre.
Celelalte pretenții deduse judecății au fost respinse.
Pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs, criticând sentința suscitată sub următoarele aspecte:
1. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4. proc. civ.)
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești este Decizia nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte.
Curtea Constituțională a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare și a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea fiind abrogate prin acte normative ale puterii legiuitoare. Însă, o atare operațiune putea fi realizată doar de autoritatea legiuitoare.
Așa fiind, instanța trebuia ca la momentul pronunțării hotărârii să aibă în vedere exclusiv Decizia nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale și să considere că art. 47 din Legea nr. 50/1996 este abrogat.
2. Hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9. proc. civ.)
Temeiul legal al acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică a fost art. 47 din Legea nr. 50/1996, text abrogat prin OG nr. 83/2000.
Prin decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a statuat că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000.
În februarie 2007 intrat în vigoare OG nr. 8/2007, care la art. 30 prevede abrogarea Legii nr. 50/1996. În consecință, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu mai poate fi acordat după data de 01.02.2007, nemaiexistând nici un temei legal în acest sens. Ca atare, pretențiile reclamantului de după acest moment sunt nefondate.
3. În mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a MFP, sentința fiind nelegală din acest punct de vedere.
MFP nu este ordonator principal de credite, această calitate revenind Ministerului Justiției. Așa fiind, MFP nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru angajații altor instituții.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat și bugetelor locale, respectând procedura reglementată prin Legea nr. 500/2002.
Între reclamant și MFP nu există raporturi juridice de muncă, astfel că nu are vreo obligație de a achita drepturi bănești decurgând dintr-un asemenea tip de raporturi.
Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi și nu trebuie confundat cu bugetul de stat, sens în care trebuie avute în vedere prevederile art. 4, 14, 28, 35, 36 și 72 din Legea nr. 500/2002.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, primul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și va fi înlăturat ca atare.
Prin Decizia nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 461/03.07.2009, la care fac referire recurenții-pârâți, s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Totodată, s-a stabilit că în exercitarea atribuției prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Dispozițiile acestei decizii vizează doar Înalta Curte de Casație și Justiție, ele având efect doar pentru viitor și neputând retroactiva. Având în vedere aceste aspecte și faptul că s-a pronunțat ulterior Deciziei nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite (prin care s-a recunoscut dreptul personalului din justiție de a beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică), decizia în discuție a Curții Constituționale nu poate produce nici o consecință asupra precitatei hotărâri în interesul legii a ÎCCJ și nu o poate invalida.
at fiind conținutul acesteia din urmă ea are deplină aplicabilitate în speță, având în vedere că prin acțiune s-au solicitat despăgubiri pentru neachitarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică
Este adevărat că prin Deciziile nr. 819-821/03.07.2008 și respectiv nr. 1325/04.12.2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că dispozițiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că instanțele de judecată sunt îndreptățite să desființeze norme juridice instituite prin lege și să creeze alte norme în locul acestora ori să le substituie cu norme cuprinse în alte acte normative. Însă, aceste decizii ale Curții Constituționale nu se referă în mod special la problema de drept având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate către magistrați și personalul auxiliar de specialitate. Ca atare, ele nu au și nu pot avea incidență în cauză, cu atât mai mult cu cât dacă s-ar admite teza contrară (adică dacă ar fi luate în considerare), ar însemna să se ajungă la situația încălcării dispozițiilor imperative ale art. 329. proc. civ.
conflict creat între acest ultim text legal și cel al art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată - ce prevede printre altele că "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie" - ambele norme având caracter imperativ, urmează a fi rezolvat prin aplicarea cu prioritate a art. 329. proc. civ. având în vedere caracterul special al acestora și faptul că decizia ICCJ soluționează strict chestiunea privitoare la dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la plata sporului solicitat prin cererea de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată urmează a fi luate în seamă în orice alte situații în care nu sunt aplicabile dispozițiile art. 329. proc. civ. respectiv în acele cazuri în care nu sunt incidente decizii pronunțate de ÎCCJ în interesul legii.
Nici criticile exprimate în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs nu pot fi primite, netemeinicia acestora fiind demonstrată de conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România în conformitate cu prevederile art. 329. proced. civ.
În dispozitivul acesteia se arată că " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
În același timp, în considerentele aceleiași decizii, printre altele, se menționează expres că "inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000; că "sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice"; că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]".
După cum se observă, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în redactarea motivării deciziei folosește sintagma "în continuare", pentru a sublinia că drepturile bănești precum cele acordate prin sentința recurată (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară), se cuvin celor îndreptățiți și în continuare ori pentru viitor, respectiv după data pronunțării hotărârilor judecătorești date în această materie, până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți ori al abrogării, cu respectarea normelor constituționale și legale, a textului ce constituie temeiul acordării drepturilor respective.
Ca atare, în mod just, prin hotărârea recurată s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sunt nefondate și aserțiunile recurenților privitoare la faptul că dreptul la sporul pretins prin acțiune nu mai poate fi considerat că există după data de 03.02.2007, când prin OG nr. 8/2007 s-a abrogat expres întreaga Lege nr. 50/1996, și deci și art. 47 din acest act normativ, text care constituia temeiul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Așa cum s-a arătat mai sus, în redactarea Deciziei nr. 21/2008 instanța supremă a folosit expresii care demonstrează că a considerat că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine celor îndreptățiți și după data de 03.02.2007. În acest sens, în decizie se evidențiază, printre altele, că " rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice" și că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea".
Ținând seama de faptul că respectiva decizie s-a pronunțat la data de 10.03.2008, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că și la acel moment, dar și în continuare, cei îndreptățiți trebuie să beneficieze de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Judecătorii instanței supreme nu puteau omite existența și efectele OG. nr. 8/2007 la momentul când au pronunțat și redactat decizia nr. 21/2008, deoarece și în cazul lor se aplică prezumția de cunoaștere a legii, exprimată prin adagiul latin " novit curia" (judecătorul este prezumat a cunoaște legea).
În plus, este de notorietate faptul că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică s-a plătit lunar de către debitorii acestei obligații și după data de 03.02.2007, exemple fiind în acest sens membrii și personalul Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, etc. Or, dacă art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat la data de 03.02.2007, nu mai exista nici o justificare legală pentru achitarea și după acest moment a sporului în discuție către categoriile profesionale suscitate.
În sfârșit, nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi luat în considerare, neputându-se reține teza lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Din acest punct de vedere este necesar a se preciza că în conformitate cu art. 131 din Legea 303/2004, activitatea instanțelor și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, ceea ce presupune că tot de la bugetul de stat se asigură sumele de bani necesare plății drepturilor salariale ale magistraților, așa cum sunt cele pretinse prin acțiunea ce face obiectul prezentului proces.
În consecință, ținând seama de prevederile art. 19 din 500/2002, din interpretarea cărora rezultă cu claritate că Ministerul Finanțelor Publice are rolul principal în elaborarea proiectelor legilor bugetare, în care trebuie să se prevadă sumele de bani necesare achitării drepturilor salariale ale magistraților, este evident că MFP trebuie să figureze ca parte într-un proces precum cel de față, fiind necesar ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă. În acest fel Ministerul Finanțelor Publice va fi obligat să ia măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor financiare necesare plății drepturilor bănești pretinse prin acțiune, urmând să avizeze favorabil propunerile ce vor fi făcute în acest scop de ordonatorul principal de credite și să procedeze în mod corespunzător la elaborarea unui proiect de lege de rectificare bugetară.
Dacă MFP nu ar avea legitimare procesuală pasivă, s-ar ajunge la situația în care drepturile pretinse prin cererea de chemare în judecată, recunoscute prin Decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, obligatorie potrivit art. 329. proced. civ. nu ar putea fi realizate, căci nu ar exista fondurile financiare necesare, fonduri a căror obținere este asigurată de la bugetul de stat prin intermediul activității desfășurate de MFP, conform atribuțiilor și competențelor sale legale.
Așa fiind, nu are relevanță în cauză faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu este ordonator principal de credite pentru autorul acțiunii și nici împrejurarea că acesta din urmă nu a fost salariatul MFP și nu s-a aflat în raporturi juridice de muncă cu această instituție. Importantă este doar împrejurarea că MFP este implicat în procesul care se finalizează prin actul decizional în baza căruia se asigură finanțarea activității sistemului puterii judecătorești.
MFP nu a fost obligat, prin hotărârea recurată, la plata nemijlocită a unor drepturi salariale sau despăgubiri, ci s-a dispus obligarea sa să aloce fondurile financiare necesare efectuării unor atare plăți. În plus, nu se poate susține că nu există bază legală pentru aprobarea efectuării în acest scop a unor cheltuieli din fondurile publice, temeiul legal fiind actele normative indicate în precitata decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE I, împotriva sentinței civile nr. 782/F din 07 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-(1437/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimații-pârâți TRIBUNALUL IALOMIȚA, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex.//11.12.2009
Jud. fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
