Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6697/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-(2681/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 6697/

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea

JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște

JUDECĂTOR - - -

GREFIER -

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC SA - GRUP, împotriva sentinței civile nr. 360 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, având ca obiect - drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns răspuns recurenta pârâtă SC SA - Membru Grup, prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009 atașată la fila 49 dosar, lipsind intimata-reclamantă.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocatul recurentei pârâte SC SA - Membru Grup, arată că înțelege să susțină excepția invocată.

Curtea pune în discuția părților excepția de neconstituționalitate invocată în cauză.

Avocatul recurentei pârâte SC SA - Membru Grup, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003 raportat la disp.art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României revizuită, pentru considerentele expuse în scris arătând în esență că dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999 și cele ale 284 din Codul Muncii reprezintă dispozițiile legale aparent cu același obiect pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente, Legea nr.168/1999 cuprinzând norme speciale în ceea ce privește soluționarea conflictelor de muncă raportat la Codul Muncii, și pornind de la premiza că ambele legi sunt legi organice, urmează a se verifica dacă Legea nr.168/1999 mai este sau nu în vigoare. În consecință, solicită suspendarea pricinii și sesizarea Curții Constituționale.

Curtea acordă cuvântul și pe cererea de recurs.

Avocatul recurentei pârâte SC SA - Membru Grup, arată că primele solicitate de intimata reclamantă au fost incluse în salariu și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Constată că prin sentința civilă nr. 360 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta și s-a dispus obligarea pârâtei SC SA B - Membru Grup să plătească acesteia drepturile bănești reprezentând suplimentări salariale pentru sărbătorile de Paști și C din perioada 2004-2007 în cuantum de 850 lei - Paști 2005, 1047 lei - Paști 2006, 1260 lei - Paști 2007, 799 lei - C 2004, 927 lei - C 2005 și 1160 lei - C 2005, cu actualizare la data plății efective.

Pârâta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:

1. Promovarea acțiunii este prematură. Date fiind prevederile art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă (text nemodificat în perioada 2003-2007), drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce vor avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Paștele și Cul).

Deci, dreptul de a formula acțiunea nu se consideră născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora ar fi trebuit stabilit cuantumul exact al sumelor.

În condițiile în care aceste negocieri nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept născut, care să poată fi valorificat printr-o astfel de acțiune.

Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.

2. Dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, în speță fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii.

Drepturile a căror valorificare se dorește prin formularea acțiunii sunt reglementate de Contractul Colectiv de Muncă. Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul.

Potrivit reglementărilor din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate, asemenea drepturi bănești nu sunt incluse în noțiunea de "salariu".

Față de cuprinderea în CCM a unor obligații în materie de salarizare, distincte de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele CCM, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul CCM, ci exclusiv drepturi acordate prin CCM salariaților în scopul de a le oferi protecție socială.

Prevederile legale indicate (art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii ) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni.

3. Sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat.

Pretențiile deduse judecății sunt nejustificate în condițiile în care Societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile CCM.

Pentru anul 2003, reprezentanții societății și cei ai salariaților au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști să fie incluse în salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens a fost negociat și inserat în CCM art. 168 alin. 2.

Începând cu anul 2005, părțile semnatare ale CCM au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art. 168, reglementând aplicabilitatea lui pentru viitor.

Intenția semnatarilor de menținere a acestei măsuri este susținută de următoarele argumente: includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispusă pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare; modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.

Inițial, adică în 2003, art. 168 alin. 2 din CCM a avut următoarea redactare: "pentru anul 2003, suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare în cuprinsul versiunii republicate a CCM din anul 2003 și din 2004.

Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din anul 2005, art. 168 alin. 2 din CCM precizează clar că. "în anul 2003 suplimentările salariale de la alin. 1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".

Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul lor cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.

Dacă părțile ar fi considerat că alin. 2 al art. 168 din CCM se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. În plus, modificările intervenite în cuprinsul textului (sub acest aspect trebuie avute în vedere prepozițiile folosite și timpul verbului utilizat), precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.

În interpretarea alin. 2 al art. 168 din CCM nu trebuie să se ignore existența alin. 1 al aceluiași articol. În măsura în care textul alin. 2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul art. 168 din versiunea CCM din anii ulterior lui 2003. Rezultă că păstrarea alin. 2 fost necesară tocmai pentru că părțile CCM agreaseră o aplicabilitate nelimitată în timp și nu temporară.

4. Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către angajați.

Prin CCM au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea contractului Colectiv de Muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM. În acest sens, urmează a se ține seama de prevederile art. 9 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă.

Părțile au stabilit o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza anexei nr. 2 la CCM; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din cei ai Societății, și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din CCM.

Aceasta înseamnă că, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare are caracter obligatoriu pentru părți, conform prevederilor anexei nr. 2 la CCM

Interpretarea dată de Comisia Paritară alin. 2 al art. 168 din CCM are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum s-a și procedat.

În plus, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003, motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate.

5. Modalitatea de calcul a drepturilor salariale pretinse prin acțiune este greșită, atât timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Aceasta înseamnă că în mod eronat instanța a acordat sumele de bani pretinse de reclamantă (pornind de la salariul mediu brut pe ), deși art. 168 din CCM stipulează faptul că baza de calcul o reprezintă "salariul de bază mediu" la nivel de, ale cărui valori la nivelul anilor 2004-2007 au fost diferite de cele prezentate în acțiune.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, s-a solicitat respingerea recursului.

Nu s-au propus noi dovezi în cauză.

Pe parcursul judecării pricinii în recurs, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alineatul 2 ultima liniuță din Codul Muncii, solicitând sesizarea Curții Constituționale sub acest aspect.

În motivarea acestei cereri s-au arătat următoarele:

- art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare";

- din conținutul acestor dispoziții rezultă că pentru invocarea unei excepții de neconstituționalitate a unei prevederi legale trebuie îndeplinite mai multe condiții;

- în primul rând, excepția trebuie să fie invocată în fața unei instanțe judecătorești;

- în al doilea rând, este necesar ca excepția să aibă ca obiect prevederi cuprinse într-o lege sau ordonanță în vigoare;

- în al treilea rând, prevederile contestate să nu mai fi fost declarate neconstituționale anterior;

- în al patrulea rând, prevederile contestate să aibă legătură cu soluționarea cauzei;

- toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză;

- dispozițiile atacate ca fiind neconstituționale sunt prevederile art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii, potrivit cu care "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare";

- aceste dispoziții contravin prevederilor art. 1 alin. 4, art. 1 alin. 5, art. 73 alin. 3 și art. 79 alin. 1 din Constituție;

- art. 1 alin. 4 din Constituție prevede că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

- art. 1 alin 5 din Constituție statuează că în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie;

- art. 73 alin. 3 din Constituție stabilește că prin lege organică se reglementează - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

- în sfârșit, art. 79 alin. 1 din Constituție arată că Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații;

- la momentul actual sunt în vigoare prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, dar și cele ale art. 284 din Codul Muncii;

- conform art. 72 din Legea nr. 168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea";

- potrivit art. 284 alin. 1 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e Procedură Civilă, iar alineatul 2 al acestui text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul;

- aceste texte legale au aparent același obiect, iar instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze un conflict de muncă;

- de menționat și faptul că și într-un caz și în altul, competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială atrage nulitatea hotărârii;

- deci, pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (dreptul comun în materie) cu Legea nr. 168/1999 (lege specială la care Codul Muncii trimite în mod expres);

- ambele legi sunt organice, prin urmare au forță juridică egală;

- trebuie stabilit dacă Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu;

- ultima liniuță a art. 298 din Codul Muncii constituie, prin conținutul său, un temei pentru a se interpreta că art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Codului Muncii;

- însă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementa acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr. 16/1967;

- prin dispozițiile art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar prevederile normative vizate trebuie determinare expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora;

- în aceste condiții, prevederile Codului Muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000;

- în principal, motivele de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile legale de mai sus au în vedere principiul efectivității juridice dezvoltat în ultima perioadă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții Constituționale;

- în acord cu această jurisprudență, legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente, să evite paralelismul legislativ, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să aibă aplicabilitate practică uniformă în sensul evitării unei jurisprudențe neuniforme;

- art. 1 alin. 5 din Constituție dispune că respectarea legilor și a Constituției este obligatorie;

- textul constituțional nu stabilește în mod expres cui se adresează această normă, dar din modalitatea de exprimare a legiuitorului și din poziția articolului în cadrul Constituției este evident că destinatarii sunt persoanele fizice și juridice, precum și autoritățile publice implicate în procesul de legiferare, inclusiv Parlamentul României;

- Parlamentul este obligat să respecte atât Constituția, cât și legile organice ce decurg din prevederile constituționale;

- Legea nr. 24/2000 face parte din piramida constituțională, în sensul că reprezintă o lege esențială pentru procedura legislativă din România;

- nicio autoritate publică nu poate deroga implicit de la prevederile acestei legi, fără a contraveni în acest sens dispozițiilor constituționale;

- Parlamentul nu are dreptul să modifice implicit prevederi legale, întrucât ar însemna să se contravină prevederilor constituționale ce vorbesc despre coerența legislativă și despre obligația de respectare a legii;

- Codul Muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr. 168/1999, întrucât prin aceasta s-ar contraveni dispozițiilor cuprinse în Constituția României.

Totodată, recurenta-pârâtă a depus și o cerere de completare a motivelor de recurs, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman, excepție absolută reglementată prin norme imperative, fiind întrunite cerințele pentru aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 3. proc. civ.

În motivarea acestei cereri s-au evidențiat, în esență, următoarele chestiuni:

- instanța a încălcat prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 raportate la dispozițiile art. 249 din Codul Muncii, cu referire la art. 298 alineatul 2 ultima liniuță din același cod raportate la prevederile art. 62, 63 și 83 din Legea nr. 24/2000;

- la momentul actual sunt în vigoare prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999, dar și cele ale art. 284 din Codul Muncii;

- trebuie avute în vedere și prevederile art. 248-249 din Codul Muncii;

- aceste texte legale au aparent același obiect, iar instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze un conflict de muncă;

- deci, pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (dreptul comun în materie) cu Legea nr. 168/1999 (lege specială la care Codul Muncii trimite în mod expres);

- ambele legi sunt organice, prin urmare au forță juridică egală;

- trebuie stabilit dacă Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu;

- în aceste condiții, prevederile Codului Muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000;

- pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială-norma de drept comun; principiile aplicării în timp a legilor și principiile tehnicii legislative;

- din acest punct de vedere Legea nr. 168/1999 apare ca o lege organică specială, iar Codul Muncii reprezintă dreptul comun;

- Legea nr. 168/1999 a fost analizată din perspectiva procedurii civile ca procedură specială în Recursul în interesul legii, prin Decizia nr. XXI/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, interpretarea dată fiind în favoarea valabilității și caracterului special al acestei legi;

- în condițiile existenței concomitente a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 și ale art. 284 din Codul Muncii raportate la art. 249 din același cod, este evident că Legea nr. 168/1999 constituie lege specială față de Codul Muncii, ce reglementează procedura de soluționare a conflictelor de muncă, inclusiv competența instanței de fond - ca fiind instanța de la sediul unității;

- aplicarea legii speciale nr. 168/199 în vederea stabilirii instanței competente nu reprezintă o încălcare a principiului imediatei aplicări a legii noi;

- prevederile acestei legi nu au fost abrogate de Codul Muncii, astfel că instanța învestită cu soluționarea prezentului litigiu este obligată să aplice în materie de competență prevederile Legii nr. 168/1999, mai ales că art. 249 din Codul Muncii face trimitere expresă la legea specială pentru soluționarea conflictelor de muncă;

- normele privind competența teritorială a instanței au caracter absolut, această opinie fiind exprimată în mod constant în jurisprudență și în doctrină;

- pentru identitate de rațiune competența teritorială instituită prin legi speciale nu poate avea decât caracter absolut;

- o asemenea lege specială care derogă de la regula generală stabilită de Codul Muncii, este Legea nr. 168/1999, care prevede în art. 72 competența exclusivă a instanței de la sediul angajatorului.

Curtea, constatând că în speță nu sunt întrunite cumulativ cerințele impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Totodată, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.

Privitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, trebuie arătat că aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.

(6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Din conținutul acestui articol rezultă că pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, nerespectarea fie și a uneia dintre acestea conducând la respingerea cererii de sesizare. Printre acestea se află și cea care impune ca textul legal cu privire la care s-a invocat excepția "să aibă legătură cu soluționarea cauzei".

Această cerință decurge din conținutul art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată, recurenta fiind de acord și ea că este necesar a fi respectată în asemenea situații.

Trebuie definit ce se înțelege prin sintagma "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", sintagmă esențială pentru a stabili cazurile în care cererile de sesizare a Curții Constituționale sunt admisibile, fiind evident, printr-o interpretare "per a contrario", că în situațiile în care textul contestat pe calea excepției nu are legătură cu rezolvarea pricinii, nu se poate dispune sesizarea Curții Constituționale.

O normă legală are legătură cu soluționarea unei cauze atunci când de modul în care este interpretată și aplicată depinde hotărârea judecătorească ce se va pronunța, fiind esențială pentru rezolvarea respectivei pricini. Mai precis, de norma respectivă depinde soluția ce se va pronunța în proces, și anume dacă pretențiile deduse judecății vor fi admise sau respinse în fond ori pe calea unei excepții dirimante.

Or, în speță, art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii nu îndeplinește cerința de a fi un text legal care să aibă legătură cu cauza, căci de modul în care este interpretat sau aplicat nu depinde în mod necesar și intrinsec soluția ce se va pronunța în proces.

Conform acestui articol, "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare". Prin intrarea sa în vigoare se pune problema, sesizată de recurentă, dacă în ce privește stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze conflicte de muncă sunt aplicabile prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 sau cele ale art. 284 din Codul Muncii, texte legale care oferă variante diferite din acest punct de vedere: primul prevede că este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află sediul unității angajatoare, iar cel de-al doilea arată că este competentă instanța în a cărei circumscripție se găsește domiciliul sau reședința ori după caz sediul reclamantului.

Însă, indiferent de modul în care s-ar rezolva această chestiune a instanței competente teritorial să se pronunțe într-un litigiu de muncă precum cel dedus judecății în prezentul proces, acesta nu este un aspect de care să depindă soluția ce se va pronunța în cauză, în sensul admiterii sau respingerii pretențiilor deduse judecății. Eventuala excepție a necompetenței teritoriale ce poate fi invocată are caracter dilatoriu (determină prelungirea în timp a judecății) și nu dirimant (peremptoriu) în sensul de a avea ca efect dezînvestirea instanței și finalizarea procesului prin admiterea sau respingerea cererilor ce fac obiectul judecății.

De aici concluzia că art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii este un text care nu are legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce înseamnă că în mod legal prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

De altfel, însăși Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a normei legale precitate (prin Decizia nr. 254/24.02.2009), reținând printre altele că autorul excepției invocă aspecte ce țin de aplicarea legii și care sunt de competența instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale. Se confirmă în acest fel și teza respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât însăși instanța de contencios constituțional a reținut inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate privitoare la prevederile art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul Muncii.

Este firesc să fie așa deoarece, date fiind dispozițiile art. 29 alin. ultim din Legea nr. 47/1992 republicată, dacă excepția este inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie respinsă.

Referitor la recursul declarat în cauză, se impune a releva faptul că primul motiv al acestei căi de atac apare ca neîntemeiat și urmează a fi înlăturat ca atare.

Este adevărat că din cuprinsul art. 168 alin. 1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul SC SA (text nemodificat în perioada 2003-2007) rezultă că între părțile CCM trebuiau să existe negocieri prealabile acordării suplimentelor salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și de

Însă, obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art. 6 alin. 2, art. 39 alin. 1 lit. k și art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.

Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art. 287 din Codul Muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută. Soluția contrară ar însemna să se contravină principiului de drept exprimat în adagiul latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept subiectiv ori a unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.

De altfel, însăși împrejurarea că recurenta susține în același timp și ipoteza prescripției dreptului la acțiune al salariaților (deși cele două sunt absolut contradictorii din punct de vedere juridic) demonstrează, încă o dată, netemeinicia afirmației că cererea de chemare în judecată ar fi fost introdusă prematur.

Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu poate fi considerat prescris extinctiv.

Sub acest aspect, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art. 166 și 283 lit. c din Codul Muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art. 283 lit. e din Codul Muncii.

Drepturile bănești prevăzute de art. 168 din CCM sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "suplimentări salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art. 155 din Codul Muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.

Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților de două ori pe an, cu prilejul sărbătorilor de Paști și de C), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.

Termenul la care face referire art. 283 lit. e din Codul Muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror alte clauze din CCM, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.

Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Modul de interpretare al art. 168 din CCM (susținut de recurentă și decurgând din conținutul Deciziei Comisiei Paritare la care se face trimitere în motivarea scrisă a căii de atac exercitate în prezentul proces) în sensul că începând cu anul 2003, deci și pentru viitor în intervalul 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost incluse în salariul de bază al angajaților, nu este cel care corespunde voinței reale a părților, exprimată în mod clar și neîndoielnic prin alineatul întâi și al doilea al textului convențional suscitat, în toate variantele de redactare ale acestuia din perioada 2003-2007.

Dacă s-ar adopta punctul de vedere al recurentei, ar însemna să se considere că art. 168 alin. 1 din CCM (text rămas nemodificat față de forma sa inițială) a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art. 168 alin. 2 continuând să producă asemenea efecte. O asemenea modalitate de interpretare a unei clauze cu caracter convențional este, însă, total contrarie principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art. 978.civ. (aplicabil și în materia dreptului muncii, în virtutea rolului de drept comun al normelor juridice din Codul Civil), potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul. Este imposibil ca, pe cale de interpretare, să se paralizeze efectele unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă în vigoare, dându-se însă deplină forță în acest sens unei alte clauze din același act juridic.

Alineatul al doilea al art. 168 din CCM nu poate fi privit ca desființând în totalitate cele statuate prin primul alineat. În realitate, indiferent de variantele de redactare pe care le-au avut în decursul timpului, cele două texte nu se unul pe celălalt, fiecare având aria sa de aplicare. Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art. 168 alin. 2 se referă doar la situația din anul 2003, iar cele ale art. 168 alin. 1 au în vedere intervalul 2004-2007, cu toate consecințele decurgând de aici. Doar dintr-o atare perspectivă și într-o asemenea manieră de interpretare, cele două clauze sunt producătore de efecte juridice și nu se contrazic reciproc.

De altfel, nimic nu a împiedicat părțile contractante, ca prin voința lor liber și conștient exprimată, să modifice art. 168 în sensul prezentat în motivarea recursului, adică să apeleze la ceea ce se înțelege prin expresia "mutuus dissensus". Or, ele nu au acționat în acest sens.

Cât privește Decizia Comisiei Paritare, aceasta are natura unei convenții intervenită între patronat și sindicate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a disp. art. 168 din contractul colectiv de muncă, însă nu poate produce efecte retroactiv, întrucât nu constituie o convenție cu caracter interpretativ a unei clauze pretins îndoielnice din CCM (cum susține recurenta-pârâtă), ci una cu caracter modificator a unei clauze clare din CCM, ce poate crea consecințe juridice doar pentru viitor și doar dacă respectă cerințele art. 31 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, respectiv comunicarea și înregistrarea acesteia la organul competent potrivit legii.

În plus, validitatea acestei decizii trebuie stabilită și din perspectiva art. 38 alin. 2 din Codul Muncii, care interzice orice tranzacție (convenție) prin care s-ar urmări limitarea sau renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților, mai ales că rolul sindicatelor este acela de a acționa în apărarea intereselor membrilor lor și nu în sensul în care s-a procedat de către, sindicatul reprezentativ de la nivelul recurentei-pârâte.

Oricum, fiind adoptată în anul 2007, respectiva hotărâre a Comisiei Paritare nu este opozabilă și nu poate produce efecte în cazul acelor salariați ai recurentei care au fost concediați până la data emiterii ei. Aceste persoane nu se mai află în raporturi juridice de muncă cu recurenta și, prin urmare, nu mai sunt nici părți ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Devenind terți față de CCM, nu se poate considera că i-ar fi reprezentat valabil atunci când s-a adoptat Decizia Comisiei Paritare, astfel că acest sindicat nu putea lua nici o hotărâre în numele și interesul lor, nemaiavând un mandat valid.

Argumentele care au justificat respingerea celui de-al treilea motiv de recurs, în special cele privitoare la Decizia Comisiei Paritare, demonstrează netemeinicia și a celui de-al patrulea motiv al respectivei căi de atac.

Totuși, este necesar a se face și precizarea că împrejurarea că alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003 (motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate), nu este de natură a obliga Curtea să dea aceiași rezolvare în cauza de față, întrucât practica judiciară, cu excepția deciziilor pronunțate în cazul recursurilor în interesul legii, nu constituie izvor de drept, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor, care au și ei de soluționat același gen de litigii.

Ultimul motiv de recurs va fi și el înlăturat, deoarece sumele de bani indicate în dispozitivul sentinței, la plata cărora a fost obligată SC SA, au fost stabilite ținându-se seama strict de cuantumul salariului mediu de bază la nivel de unitate (deci în acord cu prevederile art. 168 din CCM) din intervalul 2004-2007, cuantum stabilit prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză. Or, cu privire la acest raport nici măcar nu s-au formulat obiecțiuni de către recurenta-pârâtă, iar sumele de bani indicate în concluziile raportului au fost stabilite pornind strict de la valorile salariului mediu de bază pe unitate din perioada 2004-2007, așa cum au fost prezentate de însăși recurentă prin adresele pe care le-a emis și care se află la dosar.

Așa fiind, Tribunalul a calculat corect valoarea drepturilor bănești pe care le-a acordat intimatei-reclamante, raportându-se la salariul mediu de bază din cadrul SA și nu la salariul brut de bază, ceea ce înseamnă că nu i se poate reproșa săvârșirea vreunei greșeli de judecată din acest punct de vedere.

În sfârșit, nu pot fi primite nici aserțiunile expuse de recurentă în cuprinsul cererii de completare a motivelor de recurs, instanța competentă să soluționeze pricina în fond fiind Tribunalul Teleorman (în circumscripția căruia autorul acțiunii are domiciliul sau reședința) și nu Tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul angajatorului. În speță sunt aplicabile din acest punct de vedere doar dispozițiile art. 284 din Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 2 alineatul 1 lit. c Cod Procedură Civilă.

Prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999 de care se prevalează recurenta-pârâtă, au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, respectiv noul Cod al, sens în care sunt dispozițiile art. 298 din acest ultim act normativ.

Împrejurarea că în acest caz avem de a face cu o abrogare expresă indirectă (implicită) și că Parlamentul României nu ar fi respectat normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 (norme pe care tot el le-a edictat) nu are nici o relevanță în speță și nu poate constitui un argument în sprijinul tezei că art. 72 din Legea nr. 168/1999 ar fi supraviețuit după intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003 și ar fi în vigoare chiar și la momentul actual. Prin conținutul său, acest text (art. 72) intra în contradicție cu prevederile art. 284 din Codul Muncii și trebuie considerat abrogat prin efectul aplicării dispozițiilor art. 298 din Legea nr. 53/2003, aceasta fiind voința exprimată clar de puterea legiuitoare, voință ce se impune a fi respectată întocmai de instanțele judecătorești din România și de toate subiectele de drept de pe teritoriul Statului Român.

De altfel, după data de 01.03.2003, când a început să-și producă efectele noul Cod al, practica instanțelor judecătorești a fost constantă în sensul de a considera aplicabile doar dispozițiile art. 284 din Codul Muncii din perspectiva determinării instanței competente să rezolve în fond conflictele de muncă.

Este adevărat că Legea nr. 24/2000 instituie regula abrogării exprese directe și nu mai prevede posibilitatea de a se recurge la varianta abrogării implicite. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că legiuitorul nu mai poate recurge la o atare variantă ori că i s-ar interzice în vreun fel o asemenea operațiune. De asemenea, nu înseamnă că dacă Parlamentul ar acționa în acest mod, voința sa nu ar mai trebui respectată, iar textul vizat de abrogarea implicită ar putea fi socotit că rămâne în ființă și producător de consecințe juridice. Dacă s-ar raționa astfel, s-ar ajunge să se înfrângă principiul fundamental al aplicării imediate a legii civile noi decurgând din prevederile art. 15 alineatul 2 din Constituție și art. 1 Cod Civil. Totodată, nu ar fi respectată voința supremă a legiuitorului, s-ar pune în pericol însăși siguranța și stabilitatea raporturilor juridice civile, contravenindu-se și principiului fundamental al preeminenței dreptului.

Câtă vreme nu există o interdicție legală expresă de a se mai proceda la abrogarea expresă indirectă, iar puterea legislativă - privită ca expresie a voinței suverane a poporului - apelează la o astfel de manieră de reglementare, ne se poate susține că art. 72 din Legea nr.168/1999 ar produce efecte și în prezent, făcând inaplicabile prevederile art. 284 din Codul Muncii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA - GRUP, împotriva sentinței civile nr. 360 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 19.11.2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

GREFIER,

TEHNORED//2 ex./09.12.2009

Jud. fond:,

Președinte:Elena Luissa Udrea
Judecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște

#Judecator Elena Luissa Udrea

Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6697/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6697/2009. Curtea de Apel Bucuresti