Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 703/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
Dosar nr-
Format vechi nr.5541/2009
SECȚIA A VII-A - CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.703/
Ședința publică din data de 09 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - - -
*******************
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 4109 din data de 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 16261/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și și cu intimații-pârâți Tribunalul București și Curtea de APEL BUCUREȘTI - având ca obiect "drepturi bănești-spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, la ora 09 și 24 min. nu au răspuns: recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, intimatele-reclamante și și intimații-pârâți Tribunalul București și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-au comunicat părților recurente, respectiv părților intimate, copie a motivelor de recurs formulate în cauză de către recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției), ca urmare a dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 15.12.2009.
De asemenea, se mai arată faptul că recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției), prin motivele de recurs formulate în cauză, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă.
Curtea, față de lipsa părților la prima strigare a cauzei la orele 09,24 văzând dispozițiile art. 104 alin. (13) din a instanțelor judecătorești, dispune lăsarea cauzei la ordine, la a doua strigare.
La reluarea pricinii la ordine, la ora 11 și 20 min. nu au răspuns: recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, intimatele-reclamante și și intimații-pârâți Tribunalul București și Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Curtea, dispune rectificarea citativului întocmit, în sensul că, în cauză calitatea de recurenți o au doar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, nu și Ministerul Finanțelor Publice, citat din eroare în această calitate.
Curtea, constatând că, în cauză, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției) a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4109 din data de 14.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției parțiale, privind pretențiile reclamantelor față de pârâți pentru perioada 14.09.2004 - 16.04.2006.
A admis, în part,e acțiunea formulată de reclamantele și, în contradictoriu cu pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților.
A obligat pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu 16.04.2006 și în continuare, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor; a obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plăților.
A respins pretențiile reclamantelor față de pârâți pentru perioada 14.09.2004-16.04.2006, pentru prescripția dreptului la acțiune.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantele sunt grefiere în cadrul Tribunalului București, conform mențiunilor din carnetele de muncă, reclamanta începând activitatea de grefier la Tribunalul București de la 10.11.2003 (poziția 68 carnet de muncă), iar reclamanta de la 15.11.1999 când a fost încadrată ca grefier la Judecătoria Sector 1 (poziția 81 carnet de muncă).
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judiciare " pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.
Prin Decizia nr.21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.
Prin art.30 din OG nr.8/2007, actul normativ cadru privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, se prevede că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Tribunalul a reamintit jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind instituțiile reglementate prin Convenție, conform căreiabunurileîn sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie bunuri existente (vezi der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, și 48, și Malhous contra (dec.) [GC], nr. 33071/1996, CEDO 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin osperanță legitimăde a le vedea concretizate (vezi, de exemplu, Compania și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21 și 31, și și anii contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, și 24).
Sporul cert, acordat legal prin Legea nr. 50/1996, de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamante, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de proprietate în sensul celei de-a doua norme a aceluiași articol, este necesar și se examineze nu numai dacă a existat o expropriere formală sau transferul dreptului de proprietate, dar, de asemenea, de a examina dacă circumstanțele faptelor au condus la o expropriere de fapt. Acest fapt a fost evidențiat în mod clar în cazul și Suedia care viza impunerea titlului de expropriere ți dispozițiilor de interzicere asupra bunurilor în, Suedia, în care Curtea a observat că:
"În absența unei exproprieri formale, sau cu alte cuvinte a unui transfer al dreptului de proprietate, Curtea a considerat că trebuie să privească dincolo de aparențe și să examineze circumstanțele fapte/or invocate.
Din moment ce Convenția protejează drepturi "concrete și efective". este necesar a se stabili dacă situația în cauză, astfel cum au pretins petiționarii, a condus la o expropriere de fapt" (parag.63).
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantele au fost lipsite de proprietatea asupra acestui "bun", operand astfel o expropriere de fapt. în dreptul la proprietate cade sub rezerva exigentei securității juridice sau legalității.
Această exigență este enunțată în mod explicit în cea de-a doua frază din primul paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede că lipsirea de proprietate trebuie să fie efectuată în "condițiile prevăzute de lege". Cu toate acestea, principiul securității juridice este inerent ansamblului prevederilor Convenției și trebuie să fie racordat Ia oricare din cele trei norme stipulate în art. 1. Securitatea juridică presupune existența și respectarea prevederilor suficient de accesibile și precise ale legislației naționale, care satisfac exigențele esențiale impuse de conceptul de " drept". Cu alte cuvinte, sintagma " în condițiile prevăzute de lege" nu se limitează doar la legislația națională. Convenția urmărea să asigure racordarea legislației naționale Ia exigențele esențiale impuse de "drept".
Aceasta implică o procedură echitabilă și adecvată și, anume, că măsura în cauză trebuie să fi e impusă și executată de către o autoritate competentă și să nu fie arbitrară. De asemenea, trebuie să existe garanții procedurale împotriva abuzului de putere din partea Statului.
În cauză privarea de proprietate a fost prevăzută de lege, respectiv de art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, dispoziții suficient de accesibile si precise, care satisfac exigențele esențiale impuse de conceptul de "drept", apoi de art. 30 din OG nr.8/2007.
S-a constatat însă că lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul OG nr.83/2000 și OG nr. 8/2007, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 referitor la personalul auxiliar de specialitate, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii personalului auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza împotriva României 1, din 06.12.2007, constatând încălcarea art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu art.14.
În fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților romane de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuată în timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns și de faptul că este victima unei discriminări, având în vedere că situația sa este similară celei în care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne și Înalta Curte de Casație și Justiție Ie-a recunoscut aceste drepturi. În plus, față de jurisprudențe divergența instanțelor în materie, reclamantul a invocat și încălcarea dreptului sau la un proces
echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum și sub aspectul și imparțialității instanțelor.
În cauza, Curtea a constat la data judecării cauzei, în anul 2004, existat o jurisprudență neunitară în aplicarea Legea nr. 309/2002 atât la nivel național cât și la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergențele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeană a statuat că, divergențele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Sub aspectul și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea art. 6 din Convenție.
În plus, Curtea văzând că în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea osperanță legitimăde a obține recunoașterea creanței sale. În concluzie, față de divergențele din
jurisprudență existente Ia nivelul instanței supreme, și subliniind că art. 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ, a constatat încălcarea și art. 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu art. 14 din Convenție.
O situație similară a fost dedusă judecății instanței de contencios al drepturilor omului în cauza Driha România, în care reclamantul a invocat încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu art. 14 din Convenție prin impozitarea plății compensatorii primite la pensionare, a cărei legalitate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile unei jurisprudențe neunitare sub acest aspect, întâlnite chiar la nivelul aceleiași instanțe. În cauză apărarea Guvernului în sensul că autonomia de care se bucură instanțele interne în interpretarea legii nu ar putea fi calificată drept discriminare a fost înlăturată de către C, care, constatând faptul că, în absența vreunui motiv de natură a justifica o asemenea discriminare, spre deosebire de reclamant, alți militari trecuți în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit, a constatat încălcarea articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a arătat că suma pe care petentul ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de ajutor reprezintă unbunîn sensul Convenției.
În prezenta cauză, situația este similară, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reclamantelor, instituind un tratament inegal în raport de alți reclamanți care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare, la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000 și art. 30 lit. b) din OG nr. 8/2007, care au abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 expres și implicit, și art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art. 19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Așa fiind, instanța a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu 16.04.2006 și în continuare - așadar atât timp cât se păstrează același raport între părți și totodată până la intervenția unor dispoziții legale care să se circumscrie justificării mai sus menționate, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației conform art. 1073. civ.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, a fost obligată instanța corespunzătoare să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Potrivit art. 19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamante, așa încât, urmează a obliga Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
Împotriva sus-menționatei sentințe, au declarat recurs, motivat în termenul legal, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților și recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 - 9 și 3041Cod proc. civilă.
În susținerea recursului său, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertățilorarată căun prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul solicită instanței să constate că interpretarea dată în cauză în privința personalului auxiliar de specialitate de către prima instanță, prin care s-a constatat că prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 intervenită prin efectul nr.OG 83/2000 a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl abroge expres.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant a depășit limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația in vigoare, arogându-si atribuții de legiferare.
Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești este Decizia Curții Constituționale privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Recurentul solicită instanței să aibă în vedere faptul că în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste puteri.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că " în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să m modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Recurentul solicită instanței să constate că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, deoarece instanța de fond a admis în mod greșit cererea prin care se solicită acordarea sporului de 50% pentru personalul auxiliar de specialitate, începând din februarie 2007.
Astfel, recurentul arată că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevedea sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul auxiliar de specialitate a fost abrogat prin art. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
Prin Decizia nr. 21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000.
Din februarie 2007, intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, OG nr. 8/24.01.2007.
Astfel, prin art. 30 din OG nr. 8/2007 se prevede că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. Recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat doar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în raport cu prevederile art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Înalta Curtea constatat doar că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În consecință, sporul de 50% nu subzistă începând cu februarie 2007 pentru personalul auxiliar de specialitate, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului auxiliar a fost abrogate în întregime. Sentința este criticabilă și pentru faptul că instanța a dispus acordarea unor drepturi salariale pe viitor întrucât una dintre condițiile de fond ale exercițiului acțiunii civile o constituie acordarea unui drept.
Una dintre condițiile pe care dreptul afirmat trebuie să le îndeplinească este ca el să fie actual sau viitor, dar cert.
Având în vedere faptul că salariul presupune prestații periodice succesive, că dreptul la fiecare prestație succesivă se naște distinct și numai în măsura prestării activității, recurentul solicită instanței să constate că pentru fiecare prestație lunară în parte trebuie verificat în ce măsură dreptul s-a născut, deci este actual.
În speță, dreptul reclamantelor este unul viitor, dar incert, instanța neputând cunoaște la momentul pronunțării dacă raporturile de serviciu vor continua și în viitor (putând interveni încetarea ori suspendarea lor) sau dacă sistemul de salarizare va fi identic cu cel actual.
Prin recursul formulat, recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice arată că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de
rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar. Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătoreasca considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României - Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
În sprijinul acestui motiv de recurs recurentul a învederat instanței faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că, mai mult decât atât se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri necesare recurentul consideră că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Astfel, recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
În motivarea deciziei Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta " nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
"Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.4109/14.05.2009 este nelegală atât în ceea ce privește obligarea instituției recurentă la alocarea fondurilor cât și cu privire la obligarea celorlalți pârâți la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Ministerul Justiției și Libertăților are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, " proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Recurentul consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și! angajatorul.
Recurentul solicită instanței să observe că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției recurente.
Raporturile de muncă sunt între reclamanți pe de o parte și instituții! în care își desfășoară activitatea pe de altă parte. Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul a înțeles să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea, în raport de dispozițiile art. 3041Cod proc. civilă, reține următoarele:
Recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR (fost MINISTERUL JUSTIȚIEI) este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, din următoarele considerente:
Prin decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor exprese ale art. 329 alin. 3 Cod proc. civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În considerente, instanța supremă a reținut că prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr. 50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr. 56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.
Cu toate acestea, prin art. IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 s-au abrogat dispozițiile art. 231din Legea nr. 56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate dispozițiile. art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.
Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.
De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Prin sus-menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României.
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
De asemenea, în privința acordării pe viitor a acestui spor, Curtea mai are în vedere și dispozițiile art. 155 din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora sporul este partea variabilă a salariului reprezentând prin urmare un drept salarial care este datorat de angajator cât timp persoana sau, după caz, persoanele își păstrează calitatea de salariați iar împrejurările care au determinat legiferarea sporului se mențin neschimbate.
Acesta este motivul pentru care se impunea acordarea și pentru viitor a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, cât timp reclamantele își păstrează calitatea de personal auxiliar.
Procedând în această manieră, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci doar a statuat, aplicând dispozițiile legale care garantează pentru salariați plata salariilor, acest drept și pentru viitor, adică pentru perioada ulterioară judecății în care se mențin raporturile de muncă între reclamante, pe de o parte și angajator, pe de altă parte.
Ar fi în egală măsură inechitabil și excesiv de împovărător să se pretindă salariatului sau persoanelor plătite din bugetul unor instituții publice să formuleze periodic acțiuni având același obiect, câtă vreme izvorul juridic al situațiilor analizate rămâne același, respectiv raportul juridic între angajator și angajat se menține neschimbat, iar plata salariului reprezintă o certitudine și o obligație legală prioritară în conformitate cu dispozițiile art.154 și art.155 din Legea nr.53/2003.
Curtea reține că Statul Român are obligația de a executa hotărârile judecătorești definitive și menținute prin hotărâri irevocabile, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde obligația de a executa cu bună-credință toate îndatoririle stabilite prin hotărâri judecătorești. Această obligație revine tuturor instituțiilor statului, ministere, administrației publice centrale și locale, fără a fi necesară o dispoziție legală prin care să le oblige în mod expres.
Astfel simplul fapt că pârâții TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, care reprezintă instituții ale statului, au fost obligate la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea sporului de 50% este suficient pentru ca Statul Român și toate instituțiile acestuia să fie obligate să aloce fondurile necesare și să își execute obligațiile prevăzute în titlurile judecătorești. În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene în cauzele împotriva României
Astfel, în cauza Matache și alții împotriva României, s-a reținut că obligația de plată a unei sume de bani stabilită printr-o sentință executorie trebuie executată de către stat și de către administrație, care constituie un element al statului de drept. Dacă administrația refuză, omite să execute sau întârzie să o facă, garanțiile de la art. 6 din CEDO, de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare își pierd orice rațiune de a fi.
De asemenea, în majoritatea cauzelor împotriva României, Curtea Europeană a reținut că neexecutarea unei hotărâri definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, de natură a atrage răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
În acest sens, în temeiul hotărârilor judecătorești menținute sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% este datorat și după data de 12 noiembrie 2009, când au intrat în vigoarea dispozițiile art.4 din Anexa 6 din Legea nr.330/2009, deoarece Statul Român avea obligația de a reglementa un spor de 50 % de risc și suprasolicitare neuropsihică în favoarea personalului din justiție. Împrejurarea că acest spor a fost reglementat în favoarea magistraților și a personalului auxiliar în mod etapizat nu reprezintă îndeplinirea obligației pozitivă pe care o are Statul Român de a achita sporul de 50%, obținut în baza unei hotărâri judecătorești definitive și executorii. Tocmai această reglementare etapizată reprezintă o recunoaștere expresă din partea autorităților că acest spor este datorat și pentru viitor.
Iar dacă ne raportăm la celelalte dispoziții ale Legii nr.330/2009, respectiv art.3 și art.30 pct.5, care vor intra în vigoarea începând cu data de 1 ianuarie 2010, se constată că intenția legiuitorului a fost de a păstra salariile aflate în plată pentru personalul bugetar, inclusiv pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, respectiv salariile care cuprind atât sporul de 50%, cât și sporul de 15% de confidențialitate.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care fac parte și intimatele-reclamante și, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
În ceea ce privește recursul declarat de STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare, din următoarele considerente:
Deși prin petitul acțiunii introductive intimatele-reclamante au înțeles să cheme în judecată atât STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cât și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în nume propriu, la judecata în fond a cauzei a fost citat doar MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu, ci nu și în calitate de reprezentant al STATULUI ROMÂN, iar hotărârea s-a pronunțat doar în contradictoriu cu acesta.
Potrivit principiului disponibilității, partea care are calitate procesuală activă (reclamantul) stabilește cadrul procesului.
Or, în speță, pricina a fost soluționată în fond fiind citat, din eroare doar MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu, ci nu și în calitate de reprezentant al Statului Român, fără deci, ca pârâtul STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să fi fost citat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii de chemare în judecată formulată de către reclamante, în contradictoriu cu STATUL ROMÂN.
Ca urmare, este incident, în cauză, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.4109 din data de 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 16261/3/LM/2009
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, alin. 3 alin. 3 teza a 2-a și alin. 5 Cod proc. civilă, apreciind că hotărârea fondului este, în parte criticabilă, va admite recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe.
În consecință, va casa, în parte, sentința recurată, numai în ceea ce privește judecarea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român - prin reprezentantul Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, urmând a trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.
Cu prilejul rejudecării, în fond, după casarea parțială a hotătârii, urmează, deci a se stabili corespunzător cadrul procesual, a se cita atât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și a se verifica dacă au calitate procesuală pasivă în cauză, față de natura dreptului dedus judecății.
Va menține sentința cu privire la soluționarea acțiunii în contradictoriu cu ceilalți pârâți, respectiv în contradictoriu cu pârâții: TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.4109 din data de 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 16261/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și, cu intimații-pârâți TRIBUNALUL BUCUREȘTI și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și cu recurentul-pârât STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe civile nr. 4109 din data de 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 16261/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și, cu intimații-pârâți TRIBUNALUL BUCUREȘTI ȘI CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și cu recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR,
Casează, în parte, sentința recurată, numai în ceea ce privește judecarea acțiunii în contradictoriu cu Statul Român - prin reprezentantul Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Menține sentința cu privință la soluționarea acțiunii în contradictoriu cu ceilalți pârâții.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX./ 09.03.2010.
Jud. fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Petre Magdalena, Zeca Dorina
