Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 830/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 830/CM
Ședința publică din 25 2008
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Eleonora Spiridon
Grefier - -
S-a luat în examinare recursurile civile declarate de reclamanții, (), C, G, și, toți cu domiciliul ales la avocat,-, județul C și de recurenta pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,--24, de împotriva sentinței civile nr.882 din 30 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 1,--3 și intimatul chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin C, cu sediul în C, str. -, nr.18, județul C, având ca obiect drepturi bănești - prime de vacanță.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurenții reclamanți dl. avocat în baza împuternicirii avocațiale seria - nr.36555 din 24.11.2008, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.87 și următoarele cod pr.civilă.
Ambele recursuri sunt declarate în termen, motivate și scutite de plata taxei judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei, grefierul învederează că intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Cad epus la 19.11.2008 întâmpinare, ce a fost comunicată recurenților reclamanți.
După referatul grefierului de ședință;
Apărătorul recurenților reclamanți depune la dosar practică judiciară: decizii și sentințe civile - în cauze similare cu cea de față, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Iași, Tribunalul Vâlcea, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Vrancea și totodată susține că nu mai arfe alte cereri de formulată.
Instanță având în vedere că partea prezentă declară că în cauză nu mai are alte cereri prealabile de formulat sau înscrisuri de depus, acordă cuvântul asupra recursului declarat de reclamanți, precum și asupra recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României.
Apărătorul recurenților reclamanți, având cuvântul cu privire la recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, solicită respingerea acestuia ca lipsit de interes, întrucât este un "recurs standard" declarat de către pârâtă împotriva și a altor hotărâri pronunțate de alte instanțe.
Cu privire la apărările chematei în garanție prin DGFP, formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, aceasta nu are cum să pună concluzii în cauza de față, întrucât nu are calitatea de pârât în recursul declarat de către reclamanți.
Referitor la recursul reclamanților, susține următoarele:
- nu se indică care este diferența dintre funcții publici și personalul contractual, atât funcționarii publici cât și personalul contractual suferă aceleași restrângeri în referire la exercițiul unor activități extraprofesionale, după cum pregătirea și sarcinile specifice locului de muncă sunt identice.
Potrivit legii de salarizare - proprii Curții de Conturi - avansarea în grade sau clase, se face în conformitate această lege cu trimitere la Legea nr.188/1999 - însă în această lege nu se întrevede nici un motiv cu privire la neacordarea primei de vacanță;
- nici funcționarii publici și nici personalul contractual nu au posibilitatea de a negocia salariul, acesta este impus prin lege. Cu toate că, condițiile de ocupare a funcțiilor respective sunt aceleași, se fac diferențe între funcționarii publici și personalul contractual. Excluderea personalului contractual de la prima de vacanță apare ca un tratament injust, producându-se o discriminare în interiorul aceleași categorii profesionale.
Pentru aceste considerente se impune admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de fond și rejudecând să se admită cererea reclamanților, așa cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune - admisă la instanța de fond, concluziile sunt contrare, deoarece cererea nu este supusă dreptului material la acțiune și împărtășește opinia minoritară care este în concordanță cu soluțiile pronunțate de alte instanțe din țară.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față;
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-, reclamanții, (), C, G, și intervenientul au solicitat obligarea Curții de Conturi a României să le plătească primele de vacanță pentru perioada 2001 - 2007 în cuantum total de 599.857 lei, după actualizarea cu indicii de inflație. Reclamanții au indicat în mod concret suma pretinsă de fiecare dintre aceștia.
În motivare au arătat că au calitatea de personal contractual în cadrul Curții de Conturi a României. Invocând principiul egalității de tratament, reclamanții au susținut că aveau dreptul să primească prime de concediu pentru anii 2001 - 2007 în condițiile prevederilor art. 35(2) din Legea nr. 188/1999. Au mai arătat reclamanții că angajatorul nu poate să refuze plata primei de vacanță reglementate pentru funcționarii publici de dispozițiile Legii nr. 188/1999 deoarece acordarea acesteia nu mai este suspendată prin legile bugetului de stat iar art.39 al.1 lit. d din Codul Muncii stabilește principiul egalității de șanse și de tratament. În opinia reclamanților, neacordarea primelor de vacanță decât pentru funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi iar nu și personalului contractual ar constitui un tratament discriminatoriu în sensul prevederilor OG nr. 137/2000. În acest sens s-a arătat că toți angajații, indiferent de funcția îndeplinită, au obligația să își îndeplinească îndatoririle de serviciu cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice. Ca urmare, s-a apreciat că prin acordarea primei de vacanță tuturor categoriilor de personal și nu numai celor care au calitatea de funcționari publici se realizează principiul constituțional al egalității cetățenilor, ținând seama că toți acești angajați ai Curții de Conturi desfășoară o activitate în domeniul administrației publice, fără a se încălca vreo prevedere legală. În același sens s-au invocat prevederi din documente internaționale - Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și Carta de la precum și prevederile art. 41 și 53 din Constituția României.
Reclamanții au mai invocat și faptul că potrivit art. 114 din Legea nr. 188/1999, această lege se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome, deci inclusiv salariaților Curții de Conturi, deoarece potrivit art. 1(2) din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi este o autoritate administrativă autonomă. Ca urmare, în opinia reclamanților, coroborând prevederile art. 35(2) și art. 114 din Legea nr. 188/1999 cu cele ale art. 1(2) din Legea nr. 94/1992, rezultă că pentru anii 2001 - 2007 li se cuvenea o primă de vacanță egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
În drept s-au invocat prevederile Constituției României, art. 39 din Codul Muncii, art. 27 din OG nr. 137/2000, art. 35(2) și art. 114 din Legea nr. 188/1999, art. 1(2) din Legea nr. 94/1992.
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la termenul de 3 ani prevăzut de art. 27(2) din OG nr. 137/2000. Cu privire la fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. În motivare a arătat că reclamanții sunt angajați în funcția de controlori financiari și nu li se aplică dispozițiile legale privind funcționarii publici, prevederi pe care reclamanții le invocă în acțiune, acestora aplicându-li-se legea specială - OUG nr. 160/2000. De asemenea s-a arătat că pentru personalul contractual din instituțiile publice dreptul la concediu de odihnă și plata acestuia sunt reglementate de Codul Muncii.
În ceea ce privește invocarea unui tratament discriminatoriu s-a arătat că raportat la prevederile art. 2 al.1 din OG nr. 137/2000 nu se poate reține existența unui astfel de tratament față de împrejurarea că reclamanții nu fac parte din categoria profesională a funcționarilor publici. În acest sens s-a reprodus anexa la Legea nr. 188/1999 cuprinzând nomenclatorul funcțiilor publice. Pârâta Curtea de Conturi a României a mai invocat decizii ale Curții Constituționale - nr. 12/2005, 38/2005, 118/2005, 129/2005 și 174/2005 în sensul că beneficiul unor drepturi suplimentare, cum este prima de concediu nu constituie un drept fundamental astfel că prevederile art. 53 din Constituție nu sunt incidente iar dreptul la concediu de odihnă plătit nu se poate confunda cu dreptul la primă de concediu și astfel nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 41 al.2 din Constituția României.
Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat cerere de chemare în garanție, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să asigure fondurile necesare plății drepturilor pretinse de reclamanți.
În motivare s-a arătat că acest minister are potrivit art. 19 lit. b din Legea nr. 500/2002 atribuții în sensul de a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal - bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare.
La termenul din 07.05.2008 s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către intervenientul. Acesta a solicitat plata primelor de vacanță pentru perioada 2001 - 2007. În motivare a arătat că a deținut funcția de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi și pentru motivele expuse de reclamanți, aflându-se într-o situație identică, apreciază că este îndreptățit la aceste drepturi salariale.
Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în garanție cu motivația că nu are calitate procesual pasivă față de împrejurarea că nu are atribuții decât în realizarea proiectului de buget la propunerea ordonatorilor de credite.
Prin sentința civilă nr.882 din 30 iulie 2008, Tribunalul Constanța, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 2001 - 18.03.2005 în ceea ce privește acțiunea principală și aferente perioadei 2001 - 07.05.2005 în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu.
A fost respinsă ca prescrisă acțiunea în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2001 - 18.03.2005.
A fost respinsă ca prescrisă cererea de intervenție în interes propriu în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2001 - 07.05.2005.
A fost respinsă ca nefondată acțiunea și cererea de intervenție în interes propriu în privința restului pretențiilor formulate.
A fost respinse ca nefondată cererea de chemare în garanție.
Analizând acțiunea formulată prin prisma susținerilor părților, a probatoriului administrat și a prevederilor legale incidente, Tribunalul reține următoarele:
Referitor la acțiunea principală și cererea de intervenție:
Cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune:
În cauză reclamanții invocă existența unei discriminări față de funcționarii publici care activează în cadrul Curții de Conturi.
În aceste condiții în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune devine aplicabil art. 27(2) din OG nr. 137/2000 rep. potrivit cu care termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În cauză fapta considerată discriminatorie de către reclamanți constă în instituirea primei de vacanță numai pentru funcționarii publici nu și pentru personalul contractual, temeiul actual pentru acordarea primei de vacanță funcționarilor publici fiind art. 35 al.2 din Legea nr. 188/1999.
Reclamanții nu pot invoca suspendarea exercițiului unui drept al unor terți (în cauză funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi) pentru a susține că termenul de prescripție nu a curs în ceea ce îi privește.
În conformitate cu art. 1 din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
În consecință se va admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea principală pentru perioada 2001 - 18.03.2005 (data introducerii) și în ceea ce privește cererea de intervenție pentru perioada 2001 - 07.05.2005 (data depunerii cererii de intervenție), urmând a se respinge cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu în consecință.
Cu privire la fondul cauzei:
a) în legătură cu existența și aplicabilitatea unor prevederi legale care reglementează drepturile pretinse de reclamanți:
Reclamanții și intervenientul au sau au avut calitatea de personal contractual, fiind angajați în funcția de controlor financiar.
Trebuie avut în vedere că reclamanții și intervenientul sunt salarizați potrivit unei legi speciale - OUG nr. 160/2000 care nu prevede acordarea unei prime de concediu.
În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 188/1999, se reține că prin art. I pct. 88 din Legea nr. 251/2006 s-a introdus în această lege art.916potrivit cu care dispozițiile sale se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome.
Acest articol a devenit art. 114 după renumerotarea articolelor cu ocazia celei de a doua republicări a legii - Monitorul Oficial, Partea I nr. 365/29.05.2007.
Tribunalul constată însă că art. 114 din Legea nr. 188/1999 prevede că dispozițiile acestei legi se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome iar nu că se aplică personalului din cadrul acestor autorități.
Acest articol trebuie interpretat în legătură cu prevederile art. 1(1) din aceeași lege care stabilește că aceasta reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.
Așadar, în principiu, legea stabilește că prevederile sale reglementează raporturile de serviciu ale funcționarilor publici din autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.
În ceea ce privește existența unei situații discriminatorii în raport de funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi, aceasta nu se poate reține întrucât reclamanții și intervenientul nu se regăsesc în situații comparabile și analoage.
În cazul de față existența unei salarizări diferențiate în privința personalului contractual în comparație cu funcționarii publici este stabilită de lege și nu este în discuție.
Criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat diverselor categorii de personal din cadrul Curții de Conturi poate fi considerat "categoria profesională".
Se pune problema în această situație dacă diferențierea salarială constituie un tratament discriminatoriu prin prisma dispozițiilor constituționale și legale evocate sau nu.
Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
Mai întâi, trebuie să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi bănești.
Apoi, trebuie să existe un criteriu de discriminare - în cazul de față este vorba de categoria profesională.
Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege - în cauză efectul constă în obținerea unei indemnizații de serviciu mai mică.
Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.
Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația reclamanților și intervenientului raportat la situația altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.
Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat.
Simpla includere unor persoane într-o categorie de personal din cadrul unei instituții publice nu constituie un element care în sine să determine constatarea că nu se regăsesc în aceeași situație sau în situații analoage și comparabile cu alte persoane, fiind necesar a se verifica dacă activitatea desfășurată, conform atribuțiilor de serviciu, este una comparabilă.
Pe de altă parte însă, activitatea desfășurată fiind în strânsă legătură cu atribuțiile de serviciu, este posibil ca, în unele cazuri, din simpla analiză a atribuțiilor de serviciu stabilite de legi și regulamente să rezulte în mod neechivoc că persoana care reclamă o discriminare nu se putea afla într-o situație analogă cu persoanele la care se raportează, dispozițiile legale împiedicând-o să desfășoare activități similare cu persoanele la care se raportează.
În cauză, reclamanții și intervenientul se raportează la funcționarii publici, care primesc o primă de concediu.
Trebuie analizat așadar dacă reclamanții și intervenientul se regăsesc în situații similare sau analoage cu acești funcționari publici.
În acest sens trebuie analizate mai întâi atribuțiile de serviciu ale reclamanților și intervenientului pe de o parte și ale funcționarilor publici din cadrul Curții de Conturi a României, pe de altă parte.
În cauză, față de prevederile Regulamentului de Organizare și Funcționare a Curții de Conturi a României adoptat de Plenul Curții de Conturi, rezultă că reclamanții și intervenientul, care au sau au avut calitatea de controlori financiari, nu se regăsesc din punct de vedere al atribuțiilor (stabilite prin art.29 al.1 și art.30 din Regulament) în situații analoage și comparabile cu funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi și în nici un caz și în nici o situație, prin fișa postului nu ar fi fost și nu ar fi posibil să li se stabilească atribuții similare cu cele ale funcționarilor publici din cadrul instituției, astfel încât în nici un caz aceștia nu se puteau și nu se pot găsi în situații comparabile pentru a se analiza dacă tratamentul diferențiat constituie sau nu un tratament discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior.
Ca urmare, nefiind îndeplinită situația premisă care condiționează constatarea unei discriminări, restul susținerilor reclamanților și intervenientului și analiza tratamentului diferențiat nu mai au relevanță și nu se vor mai realiza, neputându-se constata în nici un caz o situație discriminatorie în care să se regăsească reclamanții și intervenientul.
În concluzie, cererea principală și cererea de intervenție vor fi respinse ca nefondate în ceea ce privește pretențiile pentru perioada pentru care nu s-a constatat intervenită prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.
II. Referitor la cererea de chemare în garanție:
În conformitate cu art. 60(1) Cod.proc.civ., "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire".
Față de prevederile art. 60 Cod.proc.civ. și având în vedere soluția preconizată cu privire la cererea principală și cererea de intervenție în interes propriu, urmează a se respinge și cererea de chemare în garanție ca nefondată.
Împotriva sus menționate sentințe au declarat recurs recurenții reclamanți, precum și recurenta pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Critica sentinței prinmotivele de recurs formulate de recurenții reclamanțiau vizat în esență următoarele:
Instanța de fond, raportându-se la prev. art.14 din Convenția a reținut că reclamanții - personal salariat în cadrul Curții de Conturi nu se află într-o situație comparabilă și analogă cu cea a funcționarilor publici încadrați în cadrul aceleași autorități administrative. Sigur că, art.14 din Convenție nu interzice orice diferență de tratament în exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute, dar pentru aplicarea unui tratament diferențiat se impune existența unei justificări rezonabile și obiective. În consecință, trebuie examinată existența acestei justificări rezonabile și obiective care să permită acordarea primei de vacanță funcționarilor publici și neacordarea aceleiași prime de vacanță personalului contractual. Noțiunea de discriminare, în sensul prevederilor Convenției cuprinde în general cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul. Nu suntem în mod real în fața unei distincții ci în fața unei discriminări.
Existența unei legi speciale de salarizare pentru personalul contractual nu justifică diferența de tratament juridic între ei și funcționarii publici în contextul evocat. Existența a două categorii profesionale în cadrul Curții de conturi, nu poate constituie criteriul obiectiv de distincție între ele și evident nu poate urmări un scop legitim cu respectarea raportului de proporționalitate între acesta și mijloacele folosite. Nu se poate socoti rezonabil și obiectiv că numai apartenența unora la categoria funcționarilor publici este suficientă pentru a primi o primă de vacanță, în timp ce personalul salariat din cadrul aceleiași instituții să fie privat de această primă. Legea nr.188/1999 nu cuprinde dispoziții care să arate, în concret, de ce funcționarului public i se cuvine pe lângă indemnizația de concediu și prima de vacanță. Dacă restrângerile sunt identice - atât pentru funcționarii publici, cât și pentru personalul contractual, apare ca just și echitabil să beneficieze și aceștia de primă de vacanță alături de indemnizația de concediu, neavând altă rațiune decât a contribui la o mai bună și rapidă refacere a forței de muncă.
Potrivit OUG nr.160/2000 ce reglementează salarizarea controlorilor financiari, avansarea în grade și clase se face potrivit metodologiei stabilite de Plenul Curții în raport de prevederile Legii nr.188/1999 - în anexă pct.2 nu se întrevede de ce beneficiul acordării primei de vacanță le-ar fi refuzat acestora. Cu atât mai mult cu cât ordonanța prevede acordarea indemnizațiilor în funcție de valoarea de referință sectorială, fără acordarea indemnizațiilor în funcție de valoarea de referință sectorială, fără acordarea salariilor de merit, sporurilor, stimulentelor, fără a face referire expresă la vreo interdicție în ce privește acordarea primelor de vacanță.
Plecând de la prevederile constituționale cuprinse în art.20 se face apel la aplicarea prioritară a prevederilor convenționale și la jurisprudența CEDO în aplicarea și interpretarea art.14, obligatorii pentru judecătorul național. Instanța de fond, deși s-a raportat la această jurisprudență nu a reușit să identifice existența diferențierii între cele două categorii profesionale.
Sigur că incidență în cauză au și disp. art.7 și 23 din Declarația Universală a drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art.7 din pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție.
Desigur că legislația internă trebuie să se aplice în acord cu prevederile internaționale la care s-a referit mai sus. Nu mai puțin însă, însăși legea fundamentală consacră dreptul la o salarizare nediscriminatoare - indemnizația de concediu făcând parte din conținutul complex al dreptului la muncă - art.41, și de asemeni dreptul la egalitate de tratament - art.16.
Recurenta pârâtă, critică hotărârea instanței de fond pentru următoarele motive:
Instanța în mod greșit a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamanților, așa cum a fost ridicată de către Curtea de Conturi a României raportat la disp.art.27 alin.2 din OG nr.137/2000 potrivit căruia "(2) termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", ori dacă s-a produs o discriminare personalului contractual angajat în cadrul autorităților administrației publice, termenul în care se putea introduce cererea era de 3 ani de la data publicării în Of. a Legii nr.188/1999, respectiv în cursul anului 2002.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și legală având în vedere faptul că pretențiile reclamanților sunt fundamentate pe dispozițiile Legii nr.188/1999, legislație ce nu se aplică întrucât aceștia dac parte din categoria personalului contractual, având raporturile de muncă reglementate de Codul Muncii aprobat prin Legea nr.53/2003.
Actul normativ cadru în baza căruia sunt stabilite drepturile salariale ale controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi este OUG nr.160/13.10.2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de conturi.
Pentru personalul contractual din cadrul instituțiilor publice dreptul la concediu de odihnă anual și plata acestuia sunt reglementate prin disp. Capitolului 3 din Codul Muncii. Funcțiile deținute de reclamanți sunt cele de controlori financiari, drept pentru care nu pot beneficia de prev.art.35 alin.(2) din Legea nr.188/1999 - prin care se stabilește: "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Susținerile reclamanților referitor la discriminarea la care au fost supuși prin neacordarea primei de vacanță conform prevederilor legislației aplicabile funcționarilor publici au fost reținute în mod greșit de către instanță, întrucât acest drept nu se încadrează în cele recunoscute de lege pentru personalul contractual.
La termenul de judecată din 25.11.2008, recurenții reclamanți au invocat excepția lipsei de interes în recursul promovat de pârâta Curtea de Conturi a României.
Cu privire la excepția invocată Curtea a reținut următoarele:
Pentru exercitarea recursului sunt necesare a fi întrunite aceleași condiții ca și pentru promovarea acțiunii.
Partea care declară recurs trebuie să justifice un interes în exercitarea acestei căi de atac.
Interesul reprezintă o condiție generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural, deci și pentru exercitarea recursului.
Prin urmare, partea care a avut câștig de cauză în fața instanței de fond nu îndeplinește toate condițiile pentru exercitarea recursului, fiind lipsită de interes.
În speță, pârâta Curtea de Conturi a României a avut câștig de cauză, acțiunea reclamanților și intervenientului fiind respinsă - ca prescrisă, în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 2001 - 07.05.2005 și ca nefondată în privința restului pretențiilor formulate.
Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea a admis excepția lipsei de interes a pârâtei Curtea de Conturi a României în promovarea recursului și a respins acest recurs ca fiind lipsit de interes.
Cu privire la recursul reclamanților.
Reclamanții și intervenientul au calitatea de personal contractual, fiind angajați în funcția de controlor financiar.
Acestea sunt salarizați în baza Legii nr.160/2000 care nu prevede acordarea primei de concediu.
Reclamanții și intervenientul s-au raportat la art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999.
Potrivit art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Funcțiile deținute de reclamanți fiind de natură contractuală, aceștia nu pot beneficia de prevederile art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999.
Funcția de controlor financiar nu face parte din anexa la Legea nr.188/1999 republicată, ce cuprinde lista cu funcțiile publice.
Prin cererea formulată, reclamanții și intervenientul au invocat și existența unei discriminări raportat la funcționarii publici.
Principiul egalității în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituție nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situațiile egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite - tratamentul nu poate fi decât diferit.
Curtea constituțională a reținut în mod constant că beneficiul reținut în mod constant că beneficiul unor drepturi suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental (decizia nr.12/18.01.2005).
Diferențierea indemnizațiile și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar, reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
Existența unei salarizări diferențiate în privința personalului contractual în comparație cu funcționarii publici, nu constituie o discriminare, întrucât aceștia nu sunt în situații comparabile și analoage.
Simpla includere a unor persoane într-o categorie de personal din cadrul unei instituții publice nu constituie un element care să determine automat constatare că se găsesc în aceeași situație sau situații analoage și comparabile cu alte persoane, fiind necesar a se verifica dacă activitatea desfășurată conform atribuțiilor de serviciu este una comparabilă.
Față de prevederile Regulamentului de organizare și funcționare a Curții de Conturi a României, adoptat de Plenul Curții de Conturi, rezultă că reclamanții și intervenientul, care au calitatea de controlori financiari, nu se regăsesc din punct de vedere al atribuțiilor (art.29 alin.1 și art.30 din Regulament) în situații analoage și comparabile cu funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi.
Având în vedere atribuțiile de serviciu diferite de cele ale funcționarilor publici, nu poate fi vorba de existența vreunei comparabilități între cele două categorii profesionale, ceea ce justifică existența unui tratament diferențiat.
De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul egalității în fața legii și a nediscriminării, este constantă și recunoaște că principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea și că situațiile diferite impun un tratament juridic diferit, recunoscându-se astfel dreptul la diferențiere.
De asemenea, prin deciziile nr.818/03.07.2008, 819/03.07.2008, 820/03.07.2008, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În considerentele acestor decizii s-a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.16 alin.4, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pentru considerente arătate mai sus, potrivit art.312 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul formulat de reclamanți ca nefondat și a menținut sentința recurată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanții, (), C, G, și, toți cu domiciliul ales la avocat,-, județul C, de împotriva sentinței civile nr.882 din 30 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâti CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,--24, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 1,--3 și intimatul chemat în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin C, cu sediul în C, str. -, nr.18, județul
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta pârâtă CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,--24, de împotriva sentinței civile nr.882 din 30 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 2008.
Președinte, Judecători,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond: /
Opinie separată:
Red.dec.Jud.-/22.12.2008
Tehnored.gref.RD/2ex./24.12.2008
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Maria Apostol, Eleonora Spiridon
