Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1867/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1867/R-CM
Ședința publică din 07 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 2: Paula Andrada Coțovanu
JUDECĂTOR 3: Ion
Grefier: -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarat de pârâțiiMINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR,cu sediul în B,-, sector 5,MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în B,-, sector 5 șiCURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.619 din 09 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de APEL PITEȘTI, intimații-reclamanți, G, G, - și intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea.
Procedura, legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenții-pârâți, prin motivele de recurs, au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit disp.art.242 pct.2 Cod procedură civilă.
Curtea, față de această împrejurare, constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestora.
CURTEA
Constată că, prin acțiunea civilă în conflict de drepturi înregistrată la data de 27 aprilie 2009, reclamanții, G, - au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V și Curtea de APEL PITEȘTI, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata solicitând acestora obligarea la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică corectate periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, stabilite de lege, actualizate, astfel;
- pentru perioada 1 octombrie 2004 - 31 2004 la valoarea de referință sectorială de 238 lei;
- pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2005 la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006 la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei;
- 1 februarie 2006 - 31 august 2006 la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei;
- 1 septembrie 2006 - 31 2006 la valoarea de referință sectorială de 331 lei;
- 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007 la valoarea de referință sectorială de 358 lei;
- 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007 la valoarea de referință de 365 lei;
- 1 octombrie 2007 - 31 2007 la valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform nr.OG10/2007.
De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare efectuării plăților.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat următoarele:
În raport de disp.art.1 alin.1 din nr.OG134/1999, art.11din nr.OG83/2000 și art.2 alin.1 din nr.OUG177/2002 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă".
Ulterior, prin nr.OUG27/2006, intrată în vigoare la data de 1 aprilie 2006, s-a prevăzut stabilirea indemnizației "pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexă ", iar anexa 1 stabilit valoarea de referință sectorială ca fiind de 257 lei.
S-a menționat că procedându-se astfel au fost încălcate principiile Constituției României, ale Legii nr.303/2004, ale Codului Muncii și ale legii privind combaterea discriminării, întrucât potrivit nr.OG3/2006 valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite era de 312,3 lei la data de 1 aprilie 2006, spre deosebire de cea de 257 lei stabilită pentru magistrați.
S-a arătat că în mod similar s-a procedat prin nr.OUG27/2006 și nr.OG8/2007, întrucât s-a stabilit valoarea de referință sectorială la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe valoarea de referință sectorială era de 365 lei conform nr.OG10/2007.
Totodată, reclamanții au susținut că prevederile nr.OUG27/2006 și ale nr.OG8/2007 sunt în contradicție și cu prevederile art.74 din Legea nr.303/2004, lege organică în vigoare la data apariției ordonanțelor conform cărora, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
S-a arătat că drepturile cu privire la salarizare recunoscute de lege nu pot fi diminuate în mod unilateral, întrucât s-ar încălca și teoria dreptului câștigat, care rezultă din principiile prevăzute de Codul muncii. Astfel, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Reclamanții au apreciat că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului nr.OG137/2000, respectiv, art.1 alin.2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate. S-a mai amintit și faptul că plenul Consiliului Superior al Magistraturii și-a exprimat în ședința din 4 octombrie 2007 opinia potrivit căreia, magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin funcții de demnitate publică.
Cu privire la valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese, s-a menționat că a fost corectată prin nr.OG9/2005, nr.OG3/2006 și nr.OG10/2007.
Reclamanții au invocat în susținerea acțiunii prevederile art.5 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, art.13 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2001, cu nr.216/2001, art.1 din nr.OUG134/1999 aprobată prin Legea nr.714/2001 și prevederile nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților aprobată prin Legea nr.347/2003.
În baza art.242 alin.2 Cod proc.civ. reclamanții au solicitat judecata în lipsă.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2004 - 2005.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-a arătat că între Ministerul Economiei și Finanțelor și părțile în litigiu nu există raporturi juridice de muncă.
Cu privire la excepția de prescripție au fost invocate prevederile art.166 din Codul muncii, potrivit căruia: "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului".
S-a arătat că reclamanții nu au respectat termenul legal de 3 ani înăuntrul căruia puteau să solicite drepturile bănești.
Pe fondul cauzei s-a arătat că acțiune este neîntemeiată, întrucât reclamanții nu solicită aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
S-a mai arătat că reclamanții nu fac dovada că ocupă o funcție de demnitate publică pentru a beneficia de diferențele salariale calculate pe baza adeverinței de diferențe salariale. În acest sens, au fost invocate prevederile Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea din care rezultă, fără tăgadă, că reclamanții nu dețin o funcție de demnitate publică, ci sunt numiți în urma susținerii unui concurs al cărui al cărui regulament este aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.
De asemenea, a formulat întâmpinare și pârâtul Ministerul Justiției și libertăților, care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Au fost invocate prevederile art.11din Legea nr.50/1996, actualizată la data de 20.05.2002, potrivit căruia, indemnizațiile pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale, se aplică de drept și personalului salarizat potrivit acestei legi.
Astfel, s-a arătat că din analiza anexelor 1 și 2 din legea mai sus menționată, rezultă că magistrații și personalul auxiliar au aceeași valoare de referință sectorială, respectiv, 1.1480.000, existând diferențe numai în ceea ce privește coeficienții de multiplicare.
S-a menționat că prin Legea nr.347/10.07.2003, prin care a fost aprobat nr.OUG177/2002, art.2 a fost modificat și potrivit noului conținut, indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa 1 la această ordonanță de urgență. De asemenea, au fost invocate prevederile art.3 din nr.OUG27/2006.
Totodată, pârâtul a menționat că prin art.50 din nr.OUG177/2002 au fost abrogate disp.art.11și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii acestora, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, precum și orice alte dispoziții contrare.
Cu privire la.OUG nr.177/2002, s-a arătat că a fost abrogată prin nr.OUG27/2006, care de asemenea, a abrogat și prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul J din Legea nr.56/1996, dispozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor cuprinse în Legea nr.154/1998, art.56 din Legea nr.317/2004, precum și orice alte dispoziții contrare.
Prin urmare, s-a arătat că începând cu intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din nr.OUG177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin nr.OUG177/2002, nr.OG23/2005 și nr.OUG27/2006.
S-a mai menționat că începând cu data de 1.01.2003, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite în cadrul autorităților legislativă și executivă beneficiază de o indemnizație fixă, art.5 din Legea nr. 154/1998 fiind abrogat prin art.15 din nr.OUG24/2000.
Pârâtul a precizat că potrivit art.74 alin.2, teza a II-a, salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.
Cu privire la OG nr.8/2007 s-a arătat că a fost adoptată de Guvern în temeiul art.108 alin.3, cu respectarea dispozițiilor constituționale și celor de tehnică legislativă, menționându-se că principiul echilibrului celor trei puteri în stat prevăzut în Constituție nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal.
Totodată, pârâtul a arătat referitor la OG nr.137/2000, că în ședința din data de 4.12.2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile acestei ordonanțe sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin sentința civilă nr.619/9 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
A fost respinsă acțiunea, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, pentru perioada 1.10.2004 - 26.04.2006 și s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți.
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL PITEȘTI și Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților diferențele de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, începând cu data de 27.04.2006 și până la 31.12.2007, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării acestor plăți.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepțiile invocate, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către Ministerul Economiei și Finanțelor și excepția de prescripție a dreptului material la acțiune pentru perioada 1.10.2004 - 26.04.2006, invocată atât de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cât și de către Ministerul Justiției și Libertăților, reținând următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, după cum urmează:
Calitatea sa procesuală este justificată prin prisma dispozițiilor art. 1 din nr.OUG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Or, potrivit disp.art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în conformitate cu disp. art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Potrivit dispozițiile art.15 din nr.HG83/2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, cum este Ministerul Justiției, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Nu s-a putut reține, așa cum a susținut pârâtul, că este deja obligat de lege să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți, deoarece, la data intrării în vigoare a nr.OUG75/2008, sumele solicitate de reclamanți nu erau prevăzute într-un titlu executoriu.
Față ce cele expuse mai sus, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu privire la excepția de prescripție, instanța a reținut că este întemeiată având în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În speță, acțiunea a fost formulată la data de 27.04.2009, astfel că pentru perioada 1.10.2004-26.04.2006, dreptul material la acțiune s-a prescris. În consecință, instanța a admis excepția de prescripție invocată de pârâți cu privire la această perioadă.
Pe fondul cauzei, analizând actele dosarului, în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor Legii nr. 50/1996, modificată ulterior prin nr.OG83/2000 și în temeiul Ordonanței de Urgență nr. 177/2002, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aceștia nu beneficiază de un salariu de bază ca orice alt salariat sau funcționar public, ci de o "indemnizație de încadrare lunară brută" art. 2 din Legea nr.50/1996 modif. prin nr.OG83/2000 și art. 3 din Ordonanța de Urgență nr.177/2002).
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, toate categoriile de personal bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția "persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică", care au dreptul, " pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație lunară".
Așa cum s-a subliniat în doctrină, prin dispoziția de mai sus, Legea nr.154/1998 se aliniază la prevederile Constituției României (art.71 și 100), conform cărora, "deputații și senatorii primesc o indemnizație lunară", respectiv "indemnizația și celelalte drepturi ale Președintelui României se stabilesc prin lege". dintre noțiunea de salariu de bază și noțiunea de indemnizație lunară brută, la care au dreptul cei care exercită demnități publice, inclusiv magistrații conform nr.OUG177/2002, nu trebuie să fie exagerată, pentru că în esență indemnizația respectivă reprezintă tot un salariu. De aceea, art. 20 alin.1 din Legea nr.154/1998 precizează în mod expres că indemnizația lunară reprezintă " baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport de venitul salarial"
Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 19 /1995,publicată în nr.39/23.02.1995, partea I, că "evitarea, însă, de către legiuitorul constituant, a noțiunii de salariu, atunci când este vorba de remunerația parlamentarilor, nu este de natură a înlătura orice asemănare între indemnizația parlamentarilor și alte drepturi pecuniare, prevăzute de lege pe de o parte, și salariu, pe de altă parte".
Totodată, art.1 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, dispune, ca normă de principiu că " salarizarea magistraților de la instanțe judecătorești și parchete se face ținându-se seama de caracterul justiției de putere în stat."
De asemenea, conform art.73 din Legea 303/2004, "stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea și complexitatea funcției de judecător și procuror, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora".
Concluzia că magistrații trebuie incluși în categoria persoanelor care exercită demnități publice rezultă și din prevederile art.47 din Legea nr.92/1992, în conformitate cu care toți judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, " sunt numiți prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii". În același sens, art.31 alin.1 din Legea nr.303/2004 prevede că " Judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii ". Sub acest aspect menționăm prevederile 99 alin.1 din Constituie, în conformitate cu care, în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României.De asemenea, Președintele României numește în funcții publice, dar numai în condițiile legii. Conform art.124 alin.1 din Constituție, judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili.
Prin urmare, dețin demnități publice toți judecătorii și procurorii (cu excepția celor stagiari), numiți de Președintele României, conform Constituției și Legilor nr.92/1992 și 303/2004, și nu numai președintele, vicepreședintele, șefii de secție și judecătorii Curții Supreme de Justiție, procurorul general, primul-adjunct și adjuncții săi, pe motiv că doar aceștia figurează în anexa nr. II/2 la Legea nr. 154/1998.
Pe durata ocupării demnității publice, titularul acesteia se află ca și funcționarul public, ori salariatul bugetar, în serviciul Statului, iar pentru această activitate primește o " indemnizație lunară", venit care constituie, în principiu, pe durata exercitării demnității publice, singurul ori principalul mijloc de trai,mai ales după intrarea în vigoare a prevederilor titlului IV, cartea I-Legea 161/2003, care reglementează conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice.
În raport de disp.art.1 alin.1 din nr.OG134/1999, art.11din nr.OG83/2000 și art.2 alin.1 din nr.OUG177/2002 "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă".
Ca și în nr.OUG177/2002, se precizează în OUG27/2006, la capitolul Salarizarea", că judecătorii și procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul la " o indemnizație brută lunară"la care se mai adaugă, când e cazul, o serie de sporuri.
Prin aceeași ordonanță (în vigoare la data de 1 aprilie 2006) însă, s-a prevăzut stabilirea indemnizației "pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexă ", iar anexa 1 stabilit valoarea de referință sectorială ca fiind de 257 lei.
Procedându-se astfel au fost încălcate principiile Constituției României, ale Legii nr.303/2004, ale Codului Muncii și prevederile legale privind combaterea discriminării, întrucât potrivit OG nr. 3/2006 valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite era de 312,3 lei la data de 1 aprilie 2006, spre deosebire de cea de 257 lei stabilită pentru magistrați.
În mod similar s-a procedat prin nr.OG 8/2007, întrucât s-a stabilit valoarea de referință sectorială la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe valoarea de referință sectorială era de 365 lei conform nr.OG10/2007.
Prevederile nr.OUG27/2006 și ale nr.OG8/2007 sunt în contradicție cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, lege organică în vigoare la data apariției ordonanțelor conform cărora, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Astfel, față de prevederile legale mai sus menționate, drepturile cu privire la salarizare recunoscute de lege nu pot fi diminuate în mod unilateral. În caz contrar, așa cu s-a arătat de către reclamanți, s-ar încălca și teoria dreptului câștigat, care rezultă din principiile prevăzute de Codul muncii, respectiv drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Acordarea unor valori de referință sectoriale diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului nr.OG137/2000, respectiv, art.1 alin.2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate.
Împotriva hotărârii au formulat recurs Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Curtea de APEL PITEȘTI, în dezvoltarea motivelor de recurs fondate pe prevederile art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea legii atunci când a reținut că s-a săvârșit o discriminare între modul de calcul a salariilor cuvenite magistraților și cel al demnitarilor, întrucât petenții nu fac parte din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică, neintrând sub incidența prevederilor nr.OUG27/2006.
Acordarea creșterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, în speță neoperând dispozițiile actului normativ privind discriminarea, respectiv nr.OG137/2000, întrucât nu există un scop legitim care să justifice aplicarea acestei instituții.
Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința pentru motivul prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, susținând că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin acordarea unei valori de referință sectorială majorată față de cea prevăzută de nr.OUG177/2002 și nr.OUG27/2006, instanța a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.
De asemenea, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, fiind dată cu aplicarea greșită a legii; actele normative reținute de instanță ca temei al admiterii acțiunii reglementează creșterile salariale acordate pe anii 2005-2007 personalului bugetar salarizat potrivit nr.OUG24/2000 și personalului salarizat în conformitate cu anexele 2 și 3 din Legea nr.154/1998 și nu pot fi aplicate altor categorii de personal, așa cum a procedat prima instanță.
Greșit s-a reținut că nr.OG8/2007 și nr.OUG27/2006 contravin dispozițiilor art.74 din Legea nr.303/2004.
Ministerul Finanțelor Publice și-a motivat recursul în sensul că tribunalul a pronunțat o hotărâre fără temei legal și fără a se ține cont de lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât.
De asemenea, a arătat că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești acordând drepturile salariale solicitate de petenți, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă.
Hotărârea este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a art.20 alin.1 din Legea nr.154/1998 și nr.OG3/2006.
Analizând recursurile în limita motivelor invocate, se apreciază ca fondate pentru argumentele comune ce urmează:
Dispozițiile art.11din Legea nr.50/1996, introduse prin nr.OUG83/2000 au fost abrogate prin nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților iar indemnizațiile acestora au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Prin Legea nr.347/10 iulie 2003, prin care a fost aprobată nr.OUG177/2002, articolul 2 fost modificat, după cum urmează: "indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc în baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa 1 la prezenta ordonanță de urgență".
În același timp, prin art.3 din nr.OUG27/2006 s-a prevăzut că judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ce face parte din această ordonanță.
Deci, de la data apariției Legii nr.347/2003 pentru magistrați salarizarea s-a făcut pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexele legilor speciale de salarizare, fără a se mai avea în vedere valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Față de aceste prevederi legale, este nelegală soluția instanței de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din nr.OUG177/2002, nemaiexistând temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin nr.OUG177/2002, nr.OG23/2005 și nr.OUG27/2006.
A proceda astfel, echivalează cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță, din moment ce aceasta are obligația de a aplica normele legale în materie, ci nu de a introduce alte norme sau a le schimba cu alte prevederi nelegiferate.
În acest mod instanța de fond a soluționat cauza, admițând acțiunea, prin adăugarea la lege, ceea ce atrage nelegalitatea hotărârii.
Au susținut intimații - reclamanți, iar instanța a reținut punctul lor de vedere, că acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului contravine și spiritului nr.OG137/2000.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că prin Decizia nr.821/3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în nr.537/16.07.2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi al cetățenilor, totuși, unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia în cauzele în care au fost invocate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
S-a reținut, totodată, că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la alte acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțe Guvernului, iar dispoz.art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanță în sensul că aceasta are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie o normă nediscriminatorie.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, ca și prevederile art.61 alin.1, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Cum potrivit art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, nu se poate reține că această diferențiere a valorilor de referință sectorială contravine nr.OG137/2000.
De altfel, prima instanță, după ce a reținut că în dreptul intern principiul nediscriminării este reglementat și de nr.OG137/2000, prin art.1 alin.2, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din aceasta, a apreciat totuși, față de decizia Curții Constituționale sus arătată, că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art.23 din Declarația universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Numai că, discriminarea presupune tratament inegal pentru persoane aflate în aceeași situație, ceea ce nu este cazul în speță.
Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat în mod constant că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri analoage sau comparabile, în speță nefiind un astfel de caz.
Practic prima instanță a stabilit intimaților - reclamanți o valoare de referință sectorială ca aceea a persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
Ar fi existat discriminare numai dacă pentru o parte din judecători, salariați ai aceleiași instituții, ar fi fost stabilită o valoare de referință, iar pentru o altă parte o altă valoare de referință sectorială.
Or, în prezenta cauză, valoarea de referință sectorială este diferită între judecătorii și procurorii instanțelor și cei care potrivit Legii nr.154/1998 fac parte din categoria celor ce ocupă funcții de demnitate publică, deci nu sunt situații similare, care să justifice o eventuală discriminare.
În raport de toate aceste argumente, în baza art.312 Cod procedură civilă, se vor admite recursurile, și se va modifica sentința, în sensul că pe fond se va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,cu sediul în B,-, sector 5 și CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.619/9 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - Secția civilă, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, G, G, toți cu domiciliul procedural ales la Tribunalul Vâlcea, cu sediul în Rm.V, nr.1, județul V pârâtul TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Rm.V, nr.1, județul
Modifică sentința, în sensul că pe fond respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător,
- - -
Grefier,
-
Red./22.12.2009
GM/8 ex.
Jud.fond:
OPINIE SEPARATĂ,
Opiniem în sensul respingerii recursurilor declarate, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în discriminare este admisibilă, prin prisma rt.4 și art.16 din Constituția României care consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, a art.20 din legea fundamentală a statului care stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punctul(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, considerăm că acțiunea este admisibilă.
Asupra fondului acțiunii:
Salarizarea magistraților a fost reglementată prin dispozițiile art.11din Legea nr.50/1996.
În baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
Prin art.28 al aceleiași legi, au fost exceptate, de la aplicarea acesteia, categorii de personal prin acte ulterioare, pe cale de ordonanțe simple, puterea executivă inducând diferențierea între salarizarea corpului magistraților instanțelor inferioare, față de cea a corpului salariaților celorlalte puteri, dar și față de corpul magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără ca această diferențiere să fie fundamentată pe vreun argument.
Se ajunge, astfel, la concluzia că acest corp al magistraților s-ar constitui într-unul de inferior celor sus-arătați, contrar dispozițiilor art.1, pct.4 al Constituției României, care consacră, principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale.
A aprecia că funcția de demnitate publică, în sensul Regulamentului de organizare si funcționare a ICCJ este cea care atrage salarizarea comparabilă celei aplicate tuturor salariaților ai celorlalte puteri, ar conduce la ideea că inclusiv personalul contractual al curții întrunește această cerință, situându-se în rândul puterilor statului, în vreme ce, magistrații, din rândul cărora fac parte și reclamanții, nu îndeplinesc calitatea de persoane ce exercită puterea jurisdicțională în stat.
O asemenea concluzie este, însă, contrară întregului fundament al organizării statului român, ca republică de drept, democratică și socială, așa cum este el declarat în art.1 alin.3.
Acesta este motivul pentru care, la art.1, pct.4 din Constituția României se consacră separația și echilibrul puterilor în stat, iar potrivit art.125 alin.1, judecătorii sunt numiți de către Președintele României, care exercită, cf.art.80, alin 1 din Constituție, puterea reprezentativă.
Totodată, prin intermediul instanțelor judecătorești se realizează justiția în stat (Capitolul.IV) ca parte a autorității publice (Titlul III), așa cum, prin intermediul parlamentului, se exercită autoritatea reprezentativă și legislativă (Capitolul I), prin cel al președintelui, puterea reprezentativă (Capitolul II), iar prin Guvern, cea executivă (Capitolul III).
De aceea, nu se poate concluziona că magistrații nu ar îndeplini o funcție de demnitate publică, funcție caracterizată prin numirea, în temei constituțional, de către Președintele țării și care are, de esența ei, rolul exercitării, în deplină independență, supunându-se numai legii, puterea jurisdicțională în stat, indiferent de nivelul instanței.
Potrivit art.1/1 din Legea nr.50/1996 modificată, indemnizațiile pentru magistrați si salariile de baza pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala prevăzuta de lege pentru funcții de demnitate publica alese si numite din cadrul autorităților legislativa si executiva, valoarea corectata periodic in raport cu evoluția preturilor de consum in condițiile stabilite de prevederile legale.
In baza art.2 din 154/1998, dispozițiile acestei legi se aplica persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și celor angajate pe baza de contract individual de muncă în sectorul bugetar.
În același timp, prin art.1(1) al nr.OUG134 din 17 septembrie 1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, începând cu luna sept.1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
Ordonanța a fost, fără modificări, aprobată prin Legea nr.714/3 2001 în vigoare și în prezent.
Prin întâmpinarea sa, Ministerul Justiției invocă abrogarea disp.art.art.1/1 din Legea nr.50/1996, prin puterea art.50 din nr.OUG177/2002.
Fără a lua în discuție chestiunile legate de legalitatea reglementării în materia legilor organice, avute, de altfel, în vedere, de către la pronunțarea deciziei sale nr. 21din 10 martie 2008, se ignoră faptul că, potrivit art.2 - (1) din aceeași ordonanță, indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul ordonanței de urgență.
Prin Legea nr.347 din 10 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților publicată în Of.nr.525/22 iulie 2003 alineatul (1) al art.2 a fost modificat, în sensul că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 ordonanței.
Nivelul acesteia era de 1.833.754 lei pentru 31.12.2002 adică chiar valoarea de referință aplicabilă funcțiilor de demnitate publică.
Pentru anii 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel, atât magistraților, cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite(art.48 din nr.OUG177/2002 și nr.OUG191/2002 pentru anul 2003 respectiv OUG123/2003 pentru anul 2004).
Pentru a se ajunge la situația necorelării corectărilor acestei valori cu cea aplicabilă în cadrul autorităților legislativa si executivă, s-a introdus, în cuprinsul nr.OUG24/30 martie 2000, distincția inaplicabilității acesteia în privința personalului din organele autorității judecătorești, salarizat potrivit Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin dispozițiile art.13 lit.a).
Totodată, a fost adoptată o lege separată, de stabilire a unor noi creșteri ale acestei valori, respectiv, nr.OUG23/2005, aprobată prin Legea nr.100/2005 și, apoi, tot astfel diferențiat, prin acte ale guvernului, inclusiv la nivelul anului 2008, când a fost formulată acțiunea de față.
Ceea ce este, însă, relevant, pentru soluționarea pricinii, o constituie scopul declarat al acestor indexări ale criteriului în funcție de care se formează veniturile salariale la nivelul bugetului de stat: potrivit art.1, alin.1 al nr.OG134/1999, acest scop este cel al echilibrării veniturilor realizate de angajații bugetari, în raport de evoluția prețurilor de consum.
Scopul declarat al acestei indexări este, potrivit art.1 alin.1 al nr.OG134/1989, al echilibrului veniturilor realizate de angajații bugetari în raport de evoluția prețurilor, de consum.
Or, prin actele sale, Guvernul României nu a făcut altceva decât să stabilească indicii cu care, această actualizare, în funcție de evoluția prețurilor de consum, avea a se face.
Ca atare, reglementarea referitoare la modul în care se constituie aceste venituri, respectiv faptul că ele suportă diferite sporuri menite să protejeze anumite drepturi ale personalului (securitate fizică, neuropsihică, obligația de confidențialitate etc.), unele dintre ele protejate inclusiv prin acte normative ale comunității internaționale (Directiva Consiliului 89/391 din 19 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare de măsuri vizând promovarea ameliorării securității și sănătății în muncă) sau la compensarea unor limitări legale ale unora dintre acestea, tind la diferențierea acestor categorii de personal, în funcții de conducere distincte în care ele activează.
, însă a valorii de referință sectorială în raport de evoluția prețurilor de consum, reprezintă o măsură de protecție socială împotriva unui fenomen economic care atinge deopotrivă pe toți beneficiarii veniturilor bugetare.
Or, a considera că anumite categorii nu ar necesita o egală protecție raportat la toate celelalte cărora ea le este oferită, fără a exista un temei pentru o asemenea distincție, constituie o flagrantă discriminare.
De aceea, măsura prin care puterea executivă a stabilit, ulterior anului 2005, valori distincte ale acestei măsuri de protecție a indexării valorii de referință sectorială numai în ceea ce privește categoria de titulari ai funcției publice a puterii jurisdicționale tinde a discrimina negativ pe reclamanți față de toți ceilalți cetățeni plătiți de la bugetul statului în aceleași condiții economice ale evoluției prețurilor.
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta este nefondat, pentru aceleași argumente, pe larg expuse de prima instanță, care nu vor mai fi reluate de instanța de recurs.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă se impune respingerea recursurilor, ca nefondate.
red./17.12.2009
Președinte:Georgiana NanuJudecători:Georgiana Nanu, Paula Andrada Coțovanu, Ion
