Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1932/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr. 1932
Ședința publică din 27 noiembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Cristian
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.418 din 17 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr- în contradictoriu cu reclamantul G și pârâții intimați Tribunalul C-S și Curtea de APEL TIMIȘOARA, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal fărut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, constatându-se că s-a solicitat judecarea în lipsă în temeiul art.242 alin.2 Cod procedură civilă, cauza a fost lăsată în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr-, reclamantul G, a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul C-S și Curtea de APEL TIMIȘOARA, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar pentru la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 29.08.2000 și până la data 20.03.2005, actualizat în funcție de indicele de inflație, cu eventuale cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat, în esență, că în baza disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii.
Reclamantul a invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca prescrisă cererea de chemare în judecată.
Prin întâmpinare se arată că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă "termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, situație în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri, material probator din analiza căruia instanța reține următoarele:
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, instanța urmează să o respingă, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Pe fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în temeiul art. VI din OG9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art. 1 pct. 42 din OG83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamant, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantul a fost lipsit de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
În cauză nu s-au efectuat cheltuieli de judecată.
Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, iar în consecință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G și a obligat pârâții să plătească drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul brut pe perioada 01.19.2000-01.09.2004, actualizat în funcție de indicele de inflație.
Împotriva acestei hotărâri în termenul prevăzut de lege a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA la data de 01.07.2009.
În recursul său Ministerul Justiție Bas olicitat admiterea acestuia, pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 9 din Codul procedură civilă, modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursurile ca fiind nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantului, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
Pe de altă parte dreptul salarial consacrat printr-o normă juridică organică face parte din categoria drepturilor câștigate și se subscrie noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Suprimarea acestui drept subiectiv civil printr-o normă juridică declarată ulterior neconstituțională în condițiile legii reprezintă o deposedare abuzivă cu privire la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar acțiunii în justiție pentru valorificarea unui astfel de drept nu-i poate fi opusă prescripția extinctivă, în dreptul comun cu referire la Decretul 167/1958 neexistând reglementat un termen de prescripție pentru astfel de situații fiind respinsă excepția prescripției, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamanților.
Față de cele arătate mai sus, în baza art.312 cod pr.civilă, recursul pârâtului va fi respins și se va menține în totalitate hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților B împotriva sentinței civile nr.418/17.04.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
cu opinie separată, în sensul admiterii
Grefier,
Opinia separată a judecătorului în sensul admiterii recursurilor declarate de către pârâți și modificării sentinței recuate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Apreciez întemeiate recursurile declarate de către pârâți și consider că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente speței.
Reclamanții și-au fundamentat cererea de obligare a pârâților la plata sporului de vechime începând cu anul 2000 cu motivarea că art. 33 din Legea nr. 50/1996 privind sporul de vechime ar fi aplicabil și reclamanților, dată fiind sintagma folosită de legiuitor "și celelalte categorii de personal", și pe existența unei discriminări care a fost constatată inclusiv prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din 6 iulie 2006.
Susținerile referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 50/1996 și magistraților sunt neîntemeiate, deoarece prin dispozițiile art. 1 pct. 32 din OG nr. 83/2000 s-a introdus alin. 3 la art. 33 din Legea nr. 50/2996 conform căruia dispozițiile acestui articol alin. 1 și 2 "nu se aplică magistraților".
Față de această dispoziție expresă a legii, nu se mai poate discuta dacă sporul de vechime prevăzut de art. 33 alin. 1 și 2 din Legea nr. 50/1996 ar mai fi aplicabil magistraților după data intrării în vigoare a OG nr. 83/1996.
Nici teza existenței unei discriminări între magistrați și personalul auxiliar de specialitate nu poate fi reținută în cauză.
Conform art. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Pentru a exista discriminare in condițiile textului delege este necesar ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege.
Sporul de vechime nu reprezintă însă un drept fundamental al omului și nici nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse.
Înlăturarea sporului de vechime s-a realizat pe fondul unei creșteri substanțiale a indemnizației lunare de încadrare a magistraților, scopul actului normativ fiind de a se acorda o creștere a remunerației chiar în condițiile eliminării sporului de vechime, astfel că nu se poate reține existența unei discriminări.
Mai mult pentru a putea vorbi de discriminare, diferența ar trebui să aibă loc în cadrul aceleiași categorii profesionale. Or, magistrații și personalul auxiliar de specialitate nu se află în aceeași situație. Atribuțiile celor două categorii profesionale sunt diferite, fiecare dintre ele având un statut propriu și o lege de salarizare distinctă.
Se poate vorbi despre discriminare numai dacă aceasta intervine numai între magistrați.
Împrejurarea că la un moment dat legiuitorul a înțeles să recompenseze în plus magistrații numai pentru anii de muncă desfășurați efectiv în această funcție nu constituie o discriminare în condițiile în care această recompensare se aplică egal tuturor magistraților aflați în aceeași situație.
Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu are caracter obligatoriu pentru instanță și axarea soluției pe această hotărâre ar putea duce la soluții inacceptabile, în condițiile în care invocând existența unei discriminări, orice categorie profesională va putea pretinde drepturi prevăzute de legiuitor pentru o altă categorie profesională, ignorând condițiile și scopul în care au fost acordate de legiuitor aceste drepturi.
Față de cele de mai sus apreciez că în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă recursurile trebuie admise, modificată sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
JUDECĂTOR
- - -
Red./08.01.2010
Tehnored.DR/08.01.2010
2 ex.
Prima instanță:Trib.C-
Judecători.:
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Cristian
