Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 25/2010. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 25/R-CM
Ședința publică din 12 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Laura Ioniță JUDECĂTOR 2: Nicoleta Simona Păștin
JUDECĂTOR 3: Paulina
Judecător -
Grefier
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.1204/CM din 12 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns intimatele-reclamante - și Talor, lipsind recurentul-pârât, intimații-reclamanți, și intimatul-pârât Tribunalul București.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatele-reclamante - și Talor, pe rând având cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat și depun la dosar concluzii scrise însoțite de practică judiciară.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui.
Intimatele-reclamante - și Talor pe rând având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru motivele invocate în concluziile scrise depuse la dosar și susținute oral.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13.02.2009, reclamanții, -, și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut, astfel:
- pentru reclamanții, -, și pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii până la data pronunțării sentinței și în continuare;
- pentru reclamanții și pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii până la data de 30.06.2008;
- pentru reclamantul începând cu data de 28.07.2008, până la data pronunțării sentinței și în continuare;
- pentru reclamanta, începând cu data de 01.07.2008, până la data pronunțării sentinței și în continuare, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului Tribunalului București la efectuarea mențiunilor necesare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant, în sensul evidențierii plății sporului solicitat, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că fac parte din personalul din unitățile de justiție și sunt discriminați, contrar prevederilor art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii, față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Se arată că potrivit Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat similare.
În cauza de față este fără putință de tăgadă apartenența tuturor reclamanților la personalul din unitățile de justiție cărora le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de către reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Au precizat reclamanții că în toate unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial. Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Potrivit art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, în perioada în care o persoană prestează munca, îi revine obligația de confidențialitate.
Obligația de confidențialitate reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al reclamanților, o clauză obligatorie, imperativă, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Din acest motiv obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial, corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație, ar fi nulă absolut, ca fiind lipsită de cauză juridică.
Reclamanții au mai arătat că se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și aceștia sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc în mod evident, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut pentru restul personalului din sistemul bugetar. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acesteia dintr-un drept garantat de lege, cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept.
Au concluzionat reclamanții că prin neacordarea sporului de confidențialitate sunt în mod evident și grav înlăturați de la beneficiul plății sporului procentual solicitat prin acțiune, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că ispozițiile art.21 alin.(1) din nr.OG137/2000, respectiv art.27 alin.(1) au fost declarate neconstituționale.
Pe fond, se arată că, în cazul neacordării sporului de confidențialitate, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate, ca drept recunoscut și protejat de lege pentru asistenții judiciari. În speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate reclamanților.
S-a arătat că nu există discriminare n raport cu prevederile art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, întrucât sistenții judiciari reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OUG27/2006.
Situația reclamanților nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu cea a personalului militar, a funcționarilor publici cu statut special, a funcționarilor publici sau cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Concluzionând, acest pârât a apreciat că nu pot fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora între magistrați și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare.
Tribunalul București, prin încheierea din data de 09.04.2009, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea ei Tribunalului Argeș, spre competentă soluționare, având în vedere încheierea civilă nr.2088/24.09.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de reclamanți.
Pe rolul Tribunalului Argeș cauza a fost înregistrată la data de 22.06.2009.
În urma probelor administrate în cauză, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr.1204/CM din 12 octombrie 2009, dmis acțiunea și a obligat pe pârâți să plătească reclamanților, -, și drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 13.02.2006 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâți să plătească reclamanților și drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 13.02.2006 - 30.06.2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâți să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 28.07.2008 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâți să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 01.07.2008 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.
S-a reținut de instanța de fond, la pronunțarea acestei sentințe, că reclamanții sunt sau au fost asistenți judiciari în cadrul Tribunalului București, așa cum rezultă din mențiunile existente în carnetele de muncă ale acestora (11-99) și din adeverința nr.856/C/06.03.2009 eliberată de Tribunalul București (117-119).
Prin acțiunea de față aceștia au solicitat în primul rând obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Cu privire la această solicitare, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din justiție (instituții finanțate de la bugetul de stat), îndeplinind funcția de asistenți judiciari, raportul juridic de muncă al acestora fiind guvernat de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a analizat situația în care se află aceștia în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, s-a reținut că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate ( art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic ) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale constând, de exemplu, în date cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică ori, nefiind demnitari publici, se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie, iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii. Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și aceștia sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații, în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională.
S-a concluzionat astfel că prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului din sectorul bugetar. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999), art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție. Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoană nefiind mai presus de lege.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nicio discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
S-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de spor de confidențialitate, situație în care s-a stabilit ca sporul să fie acordat acestora în continuare atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.I din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar, pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
Se arată, în motivarea recursului formulat, că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Nu s-a avut în vedere de instanța de fond că acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă în considerarea principiului separației puterilor în stat. Pronunțarea hotărârii prin care se acordă drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punct de vedere al discriminării.
Pe de ală parte, instanța de fond nu a avut în vedere că nu există temei legal pentru a proceda la acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, avându-se în vedere că la data de 3 iulie 2008 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din nr.OG137/2000, în sensul admiterii acestora.
În această situație, obligarea pârâților la plata unor sume reprezentând sporul de confidențialitate de 15% ar constitui o adăugare la lege și o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Cea de a doua critică vizează admiterea capătului de cerere privind acordarea pe viitor a acestui spor, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2010 și care la art.4 din anexa nr.6 prevede că magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% și un spor de confidențialitate de 5%, iar de la 1 ianuarie 2010 de un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și 10% pentru asigurarea confidențialității.
Totodată, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, întrucât modalitatea de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale.
Față de motivele arătate se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Recursul declarat de pârât este nefondat.
Acesta invocă în recursul său depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă și aplicarea greșită a legii, motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În analiza motivului de recurs ce se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, se reține că prin decizia nr.46/15.12.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.(1) lit.d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.(1) și (2) din Codul deontologic al magistraților și ale art.78 alin.(1) din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul deontologic al acestora, a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În adoptarea acestei interpretări, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere că sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative.
Nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
S-a arătat însă că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală - de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, modificată și completată prin Legea nr.324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată și de documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Art.2 alin.(3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă și la acte normative cu putere de lege.
În privința noțiunii de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Din cele reținute în soluționarea recursului în interesul legii se degajă o primă concluzie, și anume aceea că prin soluționarea acțiunii în repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea rezultând din stabilirea prin norme legale a unui tratament diferențiat unor persoane aflate în situații analoage și invers, instanțele judecătorești nu încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat.
Această dezlegare dată problemei privind nedepășirea atribuțiilor puterii judecătorești este obligatorie potrivit art.329 alin.(3) Cod procedură civilă.
În motivarea Deciziei nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a arătat că o decizie emisă în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod procedură civilă.
Mai mult, s-a arătat, nu poate constitui motivul exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești.
Din alt punct de vedere, normele internaționale care interzic discriminarea - art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenție - și practica CEDO impun statelor nu numai obligația de a se abține de la tratamentul diferențiat nejustificat în procesul de adoptare și aplicare a legii, de a interzice și sancționa prin lege discriminarea, dar și pe aceea de a da posibilitatea reparării prejudiciului suferit prin discriminare prin acces liber la justiție.
În baza celor reținute mai sus, Curtea constată că nu se regăsește cu privire la soluția criticată motivul de nelegalitate constând în pronunțarea hotărârii cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Nu este fondat nici motivul de recurs potrivit căruia sentința este lipsită de temei legal.
Argumentele invocate de recurent, au mai făcut obiectul examinării în recursul în interesul legii, conform celor arătate mai sus.
În plus, s-a arătat în considerentele Deciziei nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, au potrivit art.16 alin.1 din Codul deontologic, obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.99 lit.d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Legea nr.182/2002 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă, rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Tratamentul diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului/indemnizației de bază.
Sporurile la salariul/indemnizația de bază trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Ca atare, s-a arătat în considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, magistrații, magistrații-asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art.27 alin.(1) din nr.OG137/2000, republicată.
Referitor la motivul de recurs privind acordarea drepturilor solicitate și pe viitor, se constată că în mod corect instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art.110 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere înainte de termen executarea unei prestații periodice.
Faptul că de la 1 ianuarie 2010 se aplică noua lege de salarizare unitară plătită din fonduri publice va determina obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate până la introducerea acestui spor în salariu.
Condamnarea prin sentință la efectuarea plății nu poate acoperi decât perioada în care subzistă discriminarea. Or, nu s-a recunoscut până în prezent de către recurentul-pârât acordarea respectivului spor pentru perioada supusă analizei, implicit încetarea tratamentului discriminatoriu. Iar existența acestui tratament discriminatoriu a fost stabilită prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum a reținut și instanța de fond.
Față de cele arătate, recursul declarat de pârât apare în totalitate neîntemeiat și în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1204/CM din 12 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, toți cu domiciliul ales la Tribunalul București, cu sediul în B, bd. - nr.37, sector 3 și pârâtul TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B, bd. - nr.37, sector 3.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 ianuarie 2010, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
5 ex./14.01.2010
Jud. fond:
Președinte:Laura IonițăJudecători:Laura Ioniță, Nicoleta Simona Păștin, Paulina
