Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 300/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR.300/
Ședința publică din 25 martie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 110 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL TÂRGU -M, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatând-se că recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor este tardiv, iar recursul pârâtului Ministerul Justiției este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Instanța invocă din oficiu excepția tardivității recursului declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor asupra căreia reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.110 din 10 decembrie 2008, Curtea de Apel Tg-M a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la calcularea și plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale neacordate în mod discriminatoriu, diferențe dintre:drepturile salariale cuvenite reclamantei (calculate în funcție de treapta profesională a acesteia și de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefieri, grefier-statisticieni și grefieri-documentariști cu studii medii), și respectiv drepturile salariale primite efectiv de reclamantă (care au fost calculate în funcție de treapta profesională a reclamantei și de coeficientul de multiplicare prevăzut de lege pentru grefierii arhivari și grefierii registratori), diferențe calculate începând cu data de 15 iulie 2008 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare; sumele menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculate de la data scadenței lunare a fiecărei despăgubiri reprezentând diferențe de drepturi salariale neacordate și până la data executării efective a hotărârii; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamantei a despăgubirilor menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30).
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
Instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis a grefierilor cu studii medii (fiind grefier arhivar), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Instanța reține că în trecut (sub imperiul Legii nr.50/1996 și până la data adoptării Legii nr.17/2006), funcția de arhivar și registrator au fost reglementate în afara corpului profesional al grefierilor, cu alte cuvinte, persoanele care exercitau funcția de arhivar sau registrator nu erau grefieri și nu puteau beneficia de salarizarea prevăzută pentru această categorie socio-profesională.
Într-adevăr, prin Anexa 2 Legii nr.50/1996 au fost stabiliți coeficienți de multiplicare diferiți pentru arhivari - registratori față de coeficienții stabiliți pentru grefieri.
Însă, prin modificările intervenite în statutul acestui personal, ca efect al art.3 alin.1 și 2 din Legea nr.567/2004, arhivarii și registratorii au fost integrați, în mod firesc, în corpul profesional al grefierilor, aceștia făcând parte din categoria grefierilor cu studii medii.
Din analiza statutului grefierilor arhivari și a celor registratori rezultă faptul că acesta este identic cu al tuturor celorlalți grefieri, sub aspectul numirii în funcție, al promovării, a suspendării din funcție, a eliberării din funcție, a derogării, detașării, a transferului, a drepturilor și îndatoririlor profesionale și al răspunderii profesionale.
, sub aspectul recrutării, ar exista o deosebire, în sensul că grefierii registratori și cei arhivari sunt recrutați prin concurs, în urma căruia efectuează un stagiu la Școala Națională de grefieri (art.9-10 din Legea nr.567/2004), pe când ceilalți grefieri trebuie să promoveze concursul de admitere la Școala Națională de Grefieri (art.5 din Legea nr.567/2007). Însă, în realitate, și recrutarea celorlalți grefieri se poate face prin concurs pentru ocuparea posturilor vacante (art.8 alin.1 și art.36 din Legea nr.567/2004). Deci, sub acest aspect nu se justifică nicio diferență de tratament.
În ceea ce privește aspectul atribuțiilor concrete de serviciu ale grefierilor, instanța a constatat că legiuitorul nu a operat nicio diferențiere de salarizare între grefierii cu studii medii, indiferent dacă aceștia sunt grefieri de ședință, grefieri statisticieni sau grefieri documentariști (anexele nr.1 la OG nr.8/2007), deși este evident că aceștia au atribuții net diferite. Această diferențiere s-a făcut numai față de grefierii arhivari și cei registratori. Însă, pe de o parte, nu se poate afirma că atribuțiile și gradul de solicitare al grefierilor arhivari și a celor registratori ar mai redus decât cel al grefierilor documentariști, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, criteriul atribuțiilor concrete de serviciu nu poate fi invocat ca și criteriu de diferențiere, din moment ce acest criteriu nu a fost aplicat și celorlalți grefieri din corpul grefierilor cu studii medii (grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști).
În cele din urmă, ar rămâne de analizat condițiile de numire în funcție. Condițiile generale de numire în funcția de grefier cu studii medii sunt reglementate de art.33 alin.1 lit.a-f din Legea nr.567/2007. Aceste condiții generale de numire sunt păstrate și în cazul grefierilor arhivari și a celor registratori (de art.38 alin.1 din aceeași lege), cu excepția a două elemente: condiția absolvirii Școlii Naționale de Grefieri și condiția dispunerii de cunoștințe de operare pe calculator sau de dactilografiere. În ceea ce privește prima condiție, aceasta nu este peremptorie și nu are relevanță în cauză, deoarece așa cum s-a mai arătat mai sus, art.36 din Legea nr.567/2004 permite exceptarea de la această condiție și a tuturor celorlalți grefieri. Cu privire la condiția dispunerii de cunoștințe de operare pe calculator sau de dactilografiere, este de remarcat faptul că legiuitorul nu a introdus o condiție de studii (nu se cer studii în domeniu, dovedite prin diplome de studii), ci doar simple cunoștințe (adică deprinderi, abilități, verificabile prin probe practice). Însă, este de notorietate că instanțele de judecată au fost informatizate (inclusiv prin introducerile sistemului informatic "Ecris"), iar grefierii arhivarii și cei registratori, prin însăși atribuțiile lor de serviciu, lucrează permanent și nemijlocit în aceste sisteme informatice, fapt ce face dovada incontestabilă a îndeplinirii condiției cunoștințelor de operare pe calculator.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea coeficientului de salarizare aferent corpului profesional al grefierilor cu studii medii, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Astfel, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la corpul grefierilor cu studii medii, reclamanta prestând muncă alături de restul grefierilor cu studii medii.
Deci reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor cu studii medii.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși a fost scoasă din cadrul personalului conex (prin efectul Legii nr.567/2004) și încadrată în corpul grefierilor cu studii medii, totuși prin nr.OG8/2007, salarizarea grefierilor arhivari și registratori a fost lăsată în continuare la nivelul personalului conex, operându-se astfel o discriminare evidentă în cadrul corpului grefierilor cu studii medii.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând și apartenența la corpul grefierilor cu studii medii, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al grefierilor.
Prin neacordarea coeficientului de salarizare pentru grefierii cu studii medii, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest coeficient salarial și pentru restul grefierilor cu studii. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat coeficientul salarial nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția apartenenței la corpul profesional al grefierilor cu studii medii), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Rezultă astfel că în cadrul corpului grefierilor cu studii medii s-au aplicat tratamente diferențiate arbitrare și discriminatorii, în funcție de locul de muncă (categoria socio - profesională).
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
Apreciind asupra celor de mai sus, Curtea ca instanță de fond, s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților.
Recurentul a invocat în drept prevederile art.304 pct.4 și 9.pr.civ.
În esență recurentul a criticat hotărârea instanței de fond invocând că aceasta a depășit atribuțiile conferite de lege puterii judecătorești "combătând" soluția aleasă de legiuitor și apreciind că reclamanta face parte din categoria grefierilor cu studii medii așa încât, având același statut, calculul și plata drepturilor salariale nu trebuie să se facă diferențiat.
În aceeași ordine de idei au fost invocate deciziile nr.818, 819, 820/03.07.2008 ale Curții Constituționale, decizii potrivit cărora instanțele nu pot să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.
Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. recurentul a invocat prevederile art.3 din Legea nr.567/2004 precum și prevederile OG nr.8/2007, acte normative potrivit cărora legiuitorul a înțeles să atribuie anumitor categorii de grefieri beneficii salariale superioare. Diferențele astfel stabilite au la bază criterii obiective privind pregătirea profesională diferită precum și atribuțiile de serviciu concrete ale diferitelor categorii de personal auxiliar.
Din această perspectivă, se reține în memoriul de recurs, analiza instanțelor de fond excede cadrului legal stabilit de OG nr.137/2000.
Funcțiile de grefier, grefier arhivar sau grefier registrator se definesc și se individualizează prin condiții de numire, atribuții și responsabilități proprii, ceea ce justifică în mod obiectiv și legitim salarizarea deosebită.
Recursul declarat este întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile de justiție, respectiv categoria grefierilor cu studii medii, grefier arhivar.
Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat instanței, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare care se aplică grefierilor, acordarea și pentru viitor a acestor drepturi.
În esență pretențiile reclamantei și argumentele instanței de fond au în vedere prevederile OG nr.137/2000 în sensul în care s-a considerat că soluția adoptată de legiuitor în ceea ce privește salarizarea grefierilor arhivari este discriminatorie.
În acest sens instanța a reținut că reclamanta aparține corpului grefierilor potrivit art.3 din Legea nr.567/2004 îndeplinind atribuții de serviciu complexe care nu justifică diferența de tratament salarial.
Un alt argument în acest sens, reținut de instanța de fond a avut în vedere efectele Legii nr.567/2004, lege sub imperiul căreia categoria socioprofesională a grefierilor arhivari a devenit o parte componentă a corpului grefierilor cu studii medii. Sub aspect salarial însă OG nr.8/2007, a menținut diferențele de tratament salarial fiind astfel încălcate și prevederile art.154 Codul muncii.
Instanța a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 și 6 din OG nr.137/2000. Incidența acestor dispoziții legale, sub aspectul stabilirii existenței discriminării, a atras după sine, în logica argumentației instanței de fond și incidența art.2 pct.1, art.22, 29 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Sub aspectul constatării existenței stării de discriminare prin prisma OG 137/2000, Curtea Constituțională, prin deciziile 818, 819, 820, 821/03.07.2008, a stabilit cu putere interpretativă, general obligatorie, că OG 137/2000 asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Actul normativ sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoștinței, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul public, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientărilor sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată.
Actul normativ criticat nu contravine principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art.16 din Constituție, și nici principiul accesului liber la justiție, prevăzut de art.21 din Constituție, întrucât, pe de o parte, se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, iar pe de altă parte, nu îngrădește dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime.
Curtea a mai constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia pot fi anulate prevederi legale ca fiind discriminatorii și pot fi înlocuite cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative aplicabile în cauzele deduse judecății.
Prin art.27 alin.1 al ordonanței se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată, de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa art.2 alin.3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție.
Din modul de redactare a prevederilor art.27 alin.1 din ordonanță se poate desprinde înțelesul potrivit căruia instanța de judecată are competența să "anuleze" sau să lipsească de eficiență, o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute de acte normative aplicabile altor subiecte de drept.
Un asemenea înțeles, a apreciat Curtea Constituțională prin deciziile amintite, este evident neconstituțional, încălcând principiul separației puterilor în stat.
În cauza de față reclamanta a invocat existența stării de discriminare prin raportare la alte categorii de personal solicitând instanței, ca restabilind echilibrul între subiecții de drept, să acorde despăgubiri raportate la legislația aplicabilă acelor subiecți față de care reclamata s-a considerat discriminată.
Instanța de fond a reținut existența stării de discriminare și a dispus repararea prejudiciului astfel creat. Așa cum am mai arătat, deși apreciate ca fiind despăgubiri, sumele stabilite în sarcina pârâților și în favoarea reclamantei, vor fi calculate conform dispozițiilor legale aplicabile altor categorii socioprofesionale, conducând în mod direct la înlocuirea dispozițiilor legale privind salarizarea specifice categoriei socioprofesionale căreia reclamanta îi aparține.
Potrivit deciziilor Curții Constituționale, anterior citate, desprinderea unui asemenea înțeles din prevederile OG 137/2000, este neconstituțional.
Având în vedere cele de mai sus, văzând și dispozițiile art.146 alin.4 din Constituția României precum și prevederile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea va admite recursul declarat, va modifica hotărârea atacată și pe cale de consecință va respinge acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.110 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg-
Modifică integral hotărârea atacată și, drept consecință, respinge acțiunea formulată de reclamanta.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 martie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
-
ptr., fiind
plecată în concediu,semnează
președintele instanței
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
06.07.2009.
Jud.fond: -
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
