Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 31/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 31/2009
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ana Doriani
JUDECĂTOR 2: Manuela Stoica Pașca Mihai
Asistent judiciar - -
Asistent judiciar
Grefier
Pe rol se află judecarea acțiunii în conflict de drepturi formulată de reclamantele și, cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Alba - A I, P-ța - -, nr.24, jud. A, împotriva pârâților Ministerul Justiției B - cu sediul în B,-, sector 5, Curtea de Apel Alba Iulia - cu sediul în A I, str. - nr.1, jud. A și Tribunalul Alba - cu sediul în A I, P-ța - - nr.24 jud.
La apelul nominal efectuat în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța având în vedere lucrările dosarului și împrejurarea că reclamantele solicită judecarea cauzei în lipsă, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
Deliberând asupra acțiunii civile de față,
Constată că prin acțiunea în conflict de muncă înregistrată la această instanță sub dosar nr-, reclamantele: și i-au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției B, Curtea de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba solicitând:
-obligarea pârâtului Ministerul Justiției la virarea către pârâtul Tribunalul Alba, acesta din urmă cu obligația plății diferențelor de drepturi salariale, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de normele legale incidente, pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de actele normative, pentru funcțiile de demnitate publică,astfel:
-pentru perioada 22 aprilie 2005- 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei.
-pentru perioada 1 octombrie 2005 -31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei.
-pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei.
-pentru perioada 1 septembrie 2006 -31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei.
-pentru perioada 1 ianuarie 2007 -31 martie 2007,la valoarea de referință sectorială de 358 lei.
-pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, la valoarea de referință sectorială de 365 lei.
-pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 aprilie 2008, la valoarea de referință sectorială de 405 lei,conform OG 10/2007, și în continuare, în raport cu valoarea de referință pentru care au fost calculate salariile în perioadele de mai sus.
-obligarea pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia numai la efectuarea mențiunilor necesare în carnetul de muncă al fiecărui reclamant,în sensul evidențierii plății diferențelor salariale solicitate, conform prevederilor Decretului nr.92/1976 modificat, Legea nr.130/1999,Ordinul 747/1999.
-cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii lor reclamantele arată că în intervalul pentru care au formulat acțiune au avut și au calitatea de personal judiciar, cu atribuții profesionale, obligații, competențe și interdicții expres și limitativ prevăzute de normele legale aplicabile, prestând activitatea în favoarea și sub autoritatea entității pârâte - Tribunalul Alba.
În această calitate susțin că sunt îndreptățite la drepturile salariale pretinse, deoarece acordarea unor valori de referință sectorială diferită în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și nr.OG137/2007 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În drept sunt invocate: art.1 din Legea nr.50/1996, art.2 și 9 din Legea nr. 154/1998, art.1 din nr.OG83/2000, nr.OUG2/2000, nr.OUG 177/2002, nr.OUG123/2003, art.2 alin.3 din nr.OG9/2005; nr.OG23/2005; Legea nr.100/2005; nr.OUG27/2006; nr.OG10/2007, și Legea nr.567/2004.
Prin întâmpinarea depusă în cauză de pârâtul Ministerul Justiției se solicită respingerea acțiunii, cu motivarea că începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 347/2003, care a modificat art.2 din nr.OUG177/2002 nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive. Se arată de asemenea că situația descrisă nu se înscrie în cadrul nr.OG137/2000, având în vedere faptul că reclamantele solicită plata unor drepturi salariale stabilite de legiuitor în beneficiul unor categorii profesionale diferite.
Pârâta Curtea de Apel Alba Iulia, prin întâmpinarea depusă, arată că în măsura în care pretențiile reclamanților se dovedesc a fi întemeiate nu se opune efectuarea mențiunilor necesare în carnetul de muncă al fiecărei reclamante.
CURTEA, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente constată următoarele:
Acțiunea este neîntemeiată.
Reclamantele îndeplinesc funcția de judecător în cadrul Tribunalului Alba, conform adeverinței nr. 980/2008 emisă de această instituție.-12
Potrivit art.1 indice 1 din Legea nr.50/1996 (forma actualizată la 20.05.2000) " pentru magistrați și indemnizația de încadrare lunară pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publica alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Aceasta valoare corectată periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale se aplica de drept și personalului salarizat potrivit prezentei legi".
În temeiul art.2 din G nr.177/2002" pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referința sectoriala, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publica alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Aceasta valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplica de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgenta".
Însă prin Legea nr.347/10.07.2003, prin care a fost aprobată G nr.177/2002 acest articol a fost modificat în sensul că" indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută la Anexa nr.1 la prezența ordonanță de urgență".
Totodată, art.3 din nr.OUG27/2006 se prevede că" judecătorii, procurori, personalul asimilat acestora și magistrații - asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004 republicată, cu modificările și completările ulteriore, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență.
Prin art. 50 din nr.OUG177/2002 au fost abrogate dispozițiile art.1 indice 1 și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, precum și orice alte dispoziții contrare.
Prin urmare începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.347/2003, care a modificat art.2 din nr.OUG177/2002 nu există temei legal pentru ca indexarea personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorității legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin nr.OUG177/2002, nr.OG 23/2005 și nr.OUG27/2006.
Aceste acte normative nu contravin principiului constituțional (art.3 alin.4) deoarece echilibrul celor trei puteri de stat nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal; și nici art. 73, actual 74 din Legea nr. 347/2003, deoarece acest text de lege nu conține nici o dispoziție care să prevadă că drepturile salariale ale magistraților și ale personalului auxiliar trebuie să fie egale cu cele ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite în cadrul autorităților legislativă și executivă, iar pe de altă parte, dispozițiile din Legea nr. 154/1998, nr.OUG177/2002 și din alte acte normative care se referea la acest aspect au fost abrogate expres, așa cum s-a reținut mai sus.
Ordonanțele de urgență emise de guvern, invocate de reclamante ca temei juridic al pretențiilor lor, respectiv nr.OG 9/2005, 3/2006 și 10/2007 reglementează creșterile salariale ce s-au acordat in anii 2005, 2006, 2007 personalului bugetar salarizat potrivit <LLNK 12000 24180 301 0 46>Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 24/2000privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar si personalului salarizat potrivit anexelor nr. II si III la <LLNK 11998 154 10 201 0 18>Legea nr. 154/1998privind sistemul de stabilire a salariilor de baza in sectorul bugetar si a indemnizațiilor pentru persoane care ocupa funcții de demnitate publica; deci se adresează altei categorii profesionale decât cea din care fac parte reclamantele.
Situația acestui personal, reglementată prin legi speciale, respectiv, Legea nr. 303/2004, nr.OUG 27/2006, aprobată prin legea nr.45/2007 și prin nr.OG 8/2007 aprobată prin Legea nr. 247/2004 nu poate fi considerată "comparabilă" în nici un fel cu cea a personalului bugetar, a cărui statut este reglementat prin legii de sine stătătoare și ca atare, nu ne aflăm nici într-un caz de discriminare reglementat de OG nr.137/2000 invocat de reclamantele. Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a fi reținut tratamentul diferențiat, injust este necesar să se stabilească că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale personalului judiciar față de alte categorii profesionale, precum și sistemele diferite de salarizare ale diferitelor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categoriile profesionale distincte-magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariații etc.
Diferența de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebire dintre aceste grupuri.
În concluzie, situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariații determină soluții diferite ale legiuitorului în ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate_deciziile Curții Constituționale nr.168/1988, 294/2001.
În fine, prin Deciziile nr.818, 819, 820, 821/03.07.2008 Curtea Constituțională a statuat că "prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG- privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsură în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, începând cu data de 16 iulie 2008, dispozițiile invocate mai sus sunt suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 august 2008, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.
În altă ordine de idei, nefiind un drept reglementat printr-un act normativ în vigoare nu face obiectul protecției prevăzute de art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Acest articol, așa cum a statuat CEDO, în jurisprudența sa( cazul Thimmenos contra Greciei) nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalele sale", ori dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental, apărat și garantat de Convenție.
Altminteri, înseamnă că orice instanță de judecată poate să adauge la lege și, in terminis, ea să creeze o nouă lege - lex tertia - cea ce este vădit inacceptabil și contravine rolului și funcției puterii judecătorești.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, curtea, va respinge ca neîntemeiată și nelegală acțiunea cu care a fost investită în cauză de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantele și, cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Alba, în A I, P-ța - -, nr.24, jud. A împotriva pârâților Ministerul Justiției - B, cu sediul în B,-, sector 5, Curtea de Apel Alba Iulia, cu sediul în A I, str. - nr.1, jud. A, Tribunalul Alba, cu sediul în A I, P-ța - -, nr.24 jud.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
ASISTENT JUDICIAR, ASISTENT JUDICIAR,
- -
Cu opinie separată,
în sensul admiterii acțiunii civile.
GREFIER,
AD
21.01.2009
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Se constată că reclamantele au calitatea de magistrați în cadrulTribunalului Alba și Curtea de Apel Alba Iuliaașa după cum rezultă din scriptele doveditoare aflate la dosarul cauzei.
Potrivit art.1 din legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, respectiv legea 303/2004.
Potrivit art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Conform art.3 din același act normativ, funcția de demnitate publică este aceea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr.154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr.III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din OG134/1999 începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În OUG nr. 177/2002 la art. 2 s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ care a abrogat OUG nr. 177/2002, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. De asemenea, conform prevederilor art. 3 din același act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței de urgență.
Rezultă că în perioada anilor 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel atât magistraților cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite.
Începând cu data de 01.01.2005 majorările salariale pentru magistrați și cei ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite nu au mai fost aceleași. Astfel prin OG 9/2005 salariile celor ce ocupau funcții de demnitate publică au fost majorate cu 25% pe când salariile magistraților au fost majorate cu doar 11% potrivit OG 23/2005. de asemenea, pentru anul 2006 majorările salariale au fost de 4% de la 01.04.2006 și 5% de la 01.09.2006 pentru magistrați, potrivit OUG 27/2006, respectiv de 5% de la 01.02.2006 și de 6% de la 01.09.2006 pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică, conform OG 3/2006, pentru anul 2007 de 0% pentru magistrați și de 5%, 2% și 11% pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică potrivit OG 10/2007 și pentru anul 2008 pentru magistrați de 4% iar pentru ceilalți de 11% potrivit OG 10/2008.
Valoarea de referință sectorială și a coeficienților pentru magistrați, este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Conform art.3 alin.4 din Constituția României, în anul 2006 statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta până în anul 2005 principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât în caz contrar, prin actele normative care au apărut anterior, puterea judecătorească s-ar plasa în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare, fiind diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României, privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilit prin legile menționate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și spiritului OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art.1 alin.2 privind executarea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit.i se menționează și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
De asemenea, conform art. I pct. 15 din Legea nr. 97/2008, personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești (deci din aparatul puterii judecătorești) beneficiază de salarizarea prevăzută pentru personalul similar din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă personal este salarizat la nivelul aparatului puterii legiuitoare, conform art. 63 alin. 4 din Legea nr. 317/2004. Rezultă faptul că personalul instanțelor judecătorești este salarizat la nivelul Parlamentului, cu excepția magistraților și grefierilor.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Astfel, magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor OUG 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiară de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, situație în care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
De asemenea, este de reținut și faptul că magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art.3 din Legea 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Din moment ce reclamantele se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu persoanele care ocupă funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de cealaltă categorie în discuție.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acesteia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al apartenenței uneia din cele trei puteri în stat, arbitrar și discriminatoriu ales. Aceasta cu atât mai mult cu cât restul personalului din aparatul puterii judecătorești este salarizat la nivelul corespunzător din aparatul puterii legiuitoare.
În concluzie, prin stabilirea valorii de referință sectorială diferită în ceea ce privește pe magistrați, respectiv persoane care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează această valorii de referință sectorială.
În concluzie, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât li s-a refuzat stabilirea aceleiași valori de referință sectorială ca și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparține unei anumite puteri a statului - a celei judecătorești.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust, reclamanții fiind tratați discriminatoriu prin nerecunoașterea drepturilor de salarizare corespunzătoare nivelului puterii legiuitoare, așa cum s-a procedat în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil.
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Astfel, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamantele au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând seama și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este obligat, dacă se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanta nu a solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
Ținând seama de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, se apreciază ca întemeiată în parte cererea reclamanților, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Astfel, urmează a se aprecia ca fiind justă, obligarea pârâților la plata către fiecare reclamantă, a sumelor reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, după cum urmează:
- pentru perioada 22 aprilie 2005 - 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,5 lei;
- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,4 lei;
- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, la valoarea de referință sectorială de 331,2 lei;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 358 lei;
- pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, valoarea de referință sectorială de 365 lei pentru perioada 1-X-2007 - 31-XII-2007 la valoarea de referință sectorială de 405 lei, conform nr.OG 60/2007 în raport cu valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate salariile în perioadele de mai sus.
De asemenea, sumele mai sus menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată începând cu data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale și până la data plății efective a debitului.
Având calitatea de operator al carnetului de muncă și implicit legitimitate procesuală pasivă, pârâta Curtea de Apel Alba Iulia, văzând și petitul acțiunii introductive și pentru justa și completa evidențiere a evoluției profesionale a reclamantelor sub toate aspectele și elementele necesare, conform și drepturilor Decretului Lege nr. 92/1976 modificat, Legea nr. 130/1999 modificată și Ordinul 747/1999, urmează a efectua cuvenitele și necesarele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamantelor, în sensul evidențierii plății drepturilor salariale cuvenite și datorate acestora.
Asistent judiciar,
- -
Președinte:Ana DorianiJudecători:Ana Doriani, Manuela Stoica Pașca Mihai
