Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 357/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 357/R/2010
Ședința publică din data de 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, A, -, succesoare a defunctului, și intervenientul, împotriva sentinței civile nr. 418 din 12 noiembrie 2009 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și TRIBUNALUL BISTRIȚA -N, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 16 februarie 2010, prin fax, pârâtul intimat Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Totodată, se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 418/F din 12.11.2009 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, s-aespins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții, A, --, -, și, precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul G, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Bistrița -N și Ministerul Finanțelor Publice B, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B-
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a cercetat cu prioritate, potrivit art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, care a figurat inițial în proces sub denumirea Ministerul Economiei și Finanțelor, însă ca urmare a adoptării nr.OUG221/2008 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, denumirea și atribuțiile acestuia au revenit Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest aspect, instanța a reținut că pârâtul a fost chemat în judecată de către reclamanți pentru a fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale pretinse. Cu toate că nu sunt raporturi de muncă între acest pârât și reclamanți, se observă că prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât doar la alocarea unor fonduri necesare plății drepturilor salariale, situație în care, văzând art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ce arată că acest minister pregătește proiectele legilor bugetare anuale, inclusiv a bugetului de stat, precum și ale legilor de rectificare, dar și atribuțiile ce revin acestui minister, prevăzute de nr.HG 34/2009 privind organizarea și funcționarea acestuia, potrivit cărora elaborează proiectul legii bugetului de stat, precum și proiectele de rectificare a bugetelor de stat, atribuții prevăzute anterior și de nr.HG386/2007, ce a fost abrogată prin cealaltă hotărâre de guvern evocată, precum și faptul că reclamanții sunt plătiți pentru activitatea desfășurată din fonduri de la bugetul de stat, întrucât potrivit art.131 din Legea nr. 304/2004 activitatea instanțelor de judecată, deci inclusiv cheltuielile de personal, este finanțată de la bugetul de stat, instanța a statuat că acțiunea formulată este admisibilă, putând fi obligat Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile bănești necesare cu ocazia întocmirii proiectelor legilor bugetare anuale, ori a celor de rectificare. În aceste condiții, raportat la dispozițiile legale evocate privitoare la atribuțiile acestui pârât și obiectul acțiunii civile, s-a apreciat că reiese faptul că acest pârât are legitimitate procesuală pasivă în cauză, considerente pentru care excepția analizată a fost respinsă ca nefondată.
Tribunalul, analizând fondul pretențiilor deduse judecății prin prisma temeiurilor legale invocate prin cererea introductivă din dosarul nr-, a cererii precizatoare prin care aceștia au solicitat acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 1 septembrie 2000-1 octombrie 2004 precum și sentința civilă nr.207/F/2008 pronunțată în dosarul nr-, a reținut că reclamanții susțin că obligarea pârâților Ministerului Justiției și Libertăților și Tribunalul Bistrița -N la plata sporurilor salariale solicitate se impune în considerarea motivelor de fapt și drept invocate, odată ce Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - a statuat, prin Decizia nr. 21/2008, asupra recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al României, în sensul că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 calculat la indemnizația brută a magistraților, respectiv la salariul brut de bază a personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești urmează a fi acordat și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 care a abrogat art.47 din 50/1996.
menționatei decizii a ÎCCJ - Secțiile Unite este circumscrisă însă efectelor Deciziei nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernului României pe de altă parte, odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial nr.461 din 3 iulie 2009.
Astfel, în virtutea prerogativelor cu care este investită potrivit art.34 și urm. din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională a statuat că prin Decizia nr.21/2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001", instanța supremă nu s-a limitat la clarificarea unor norme juridice în vigoare, ci prin invocarea unor vicii de natură legislativă a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicabilitatea, o atare operație juridică având loc cu încălcarea competențelor odată ce, potrivit art.115 din Constituție, numai Parlamentul și prin delegare legislativă Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Or instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția în condițiile art.126 din Constituție, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Așa fiind, Curtea Constituțională a constatat că prin pronunțarea Deciziei nr.21/2008 instanța supremă a încălcat atributele conferite de Constituție și dispozițiile legale în natură organizării judecătorești.
Potrivit art.147 alin.4 din Constituția României și art.34 și următoarele din 47/1992 privind Curtea Constituțională, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, dată de la care sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În acest context al survenirii evocatei hotărâri a Curții Constituționale ulterior celei a instanței supreme, pe care o cenzurează, ambele vizând aspectele de fapt și de drept ce fac obiectul prezentei cereri, au fost respinse pretențiile reclamanților, pentru considerentele expuse.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, precum și intervenientul în interes propriu, solicitând admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu consecința obligării pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Tribunalul Bistrița -N la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 01.09.2000 - octombrie 2004 și a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sporului solicitat, menținând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, fără plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că apreciază greșită statuarea primei instanțe pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 878/2009, Curtea Constituțională a statuat expres că "apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă".
Se poate constata așadar că prin decizia sa, instanța constituțională a reținut că soluția sa nu poate afecta drepturile recunoscute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. XXI/2008 deja pronunțată.
Ca atare, consideră că instanța de fond avea obligația să respecte decizia în interesul legii, cu caracter obligatoriu.
Sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază lunar, a fost reglementat de art. 47 din Legea 50/1996, ținându-se seama la acordarea acestuia de condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Chemată să interpreteze unitar dispozițiile textului legal mai sus menționat, prin decizia nr. XXI din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că "au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice", astfel că "dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea".
Totodată s-a reținut că "efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate și legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Potrivit art. 329 Cod procedură civilă, deciziile prin care se soluționează recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept.
Cu privire la obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauza Moșteanu împotriva României, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "reunirea camerelor sau secțiilor unei instanțe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanța are datoria să le pronunțe. Această autoritate specială - fiind vorba de o Cs upremă - se impune secțiilor instanțelor în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției".
Rolul unei instanțe supreme, a statuat Curtea europeană în cauzaBeian împotriva Românieieste acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
Art. 329 alin. (3) pr.civ. se situează în planul relațiilor care se stabilesc între instanțele judecătorești de nivel inferior și instanța supremă, care soluționează o cale de atac. Or, în cadrul acestor relații, fără de care sistemul judiciar nu ar putea funcționa, în anumite limite, instanțele inferioare trebuie să se supună hotărârilor instanțelor superioare.
C a Constituțională s-a pronunțat asupra caracterului constituțional al deciziilor instanței supreme date în interesul interpretării și aplicării unitare a legii de instanțele judecătorești, statuând prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 și prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 faptul că numai o practică judecătorească unitară poate concretiza principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și al autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Obligativitatea deciziilor instanței supreme pronunțate în recursul în interesul legii impune instanțelor să se conformeze interpretării date, altfel instanța supremă ar fi lipsită de un mijloc procedural eficient pentru uniformizarea jurisprudenței, s-ar submina autoritatea Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-ar încuraja arbitrarul judecătorilor.
Soluția legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin hotărârea pronunțată în cauzaBrincat contra Italiei, 1992, faptul că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Reținând caracterul obligatoriu al deciziei dată în interesul legii se impunea recunoașterea drepturilor pretinse.
Recurenții sunt îndreptățiți la plată, deoarece potrivit art. 83 alin. (l) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Un asemenea drept a început să curgă de la data deciziei în interesul legii prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor legale privitoare la sporul solicitat.
aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legitim.
A susține că dreptul la acțiune trebuie exercitat atunci când legea nega expres un drept înseamnă să se impună justițiabilului mai mult decât o diligență rezonabilă, înseamnă chiar obligarea justițiabilului să intenteze împotriva tuturor actelor normative o acțiune preventivă, ceea ce evident că nu poate fi admisibil.
Or, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent și, în consecință, nu se justifică nici curgerea prescripției extinctive și, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le atrage împlinirea termenului de prescripție: stingerea dreptului la acțiune. In condițiile în care prin lege se abrogă în mod expres un drept nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporul de suprasolicitare neuropsihică, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligentă în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă interpretările diferite date de instanțe.
C a Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că"o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane-care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate-să își corecteze conduita"(Cazul împotriva României, 2000), iar "[.]cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsura rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă"(Cazul Sunday Times contra Regatul Unit, 1979).
În cazul de față, s-a subliniat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicției dreptului. Este de forța evidenței faptul că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci fiecare persoana (diligentă) afectată de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de mulți ani pentru clarificarea normei juridice.
În acest context, al ambiguităților juridice, al nesiguranței interpretării, nu poate fi sancționat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale nu era recunoscut. Or, dreptul material la acțiune curge de la data recunoașterii dreptului.
Întrucât sporul cuvenit nu a fost achitat la termenele scadente, recurenții sunt îndreptățiți conform art. 161 alin. 4 din Codul muncii la plata actualizată a sumelor restante, ținându-se seama de indicele de inflație la data plății efective, calculat de la data scadenței plății.
Executarea obligației de plată incumbă ordonatorilor de credite și anume Ministerul Justiției și Libertăților, condus de ministru care este ordonator principal și Tribunalul Bistrița -N condus de președinte, ordonator terțiar de credite.
Dat fiind faptul că executarea unei asemenea obligații depinde de primirea de fonduri bănești cu acest titlu de la pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, că întreaga activitate desfășurată de instanțele judecătorești este finanțată de la bugetul de stat, deci inclusiv cheltuielile de personal se asigură din bugetul statului, se impune obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce pârâților obligați la plată fondurile necesare pentru plata drepturilor cuvenite recurenților.
Se mai arată că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice Baf ost corect soluționată se instanța de fond, reiterându-se considerentele acesteia.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 3041.pr.civ. raportat la art. 329.pr.civ.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 16 februarie 2010, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului declarat, cu consecința legală a menținerii sentinței atacate.
În motivare arată că instanța de fond, în mod corect a reținut că, prin prisma competențelor ce îi revin și în virtutea prerogativelor cu care este investită, Curtea Constituțională a statuat cu referire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, antemenționată, că aceasta din urmă și-a depășit atribuțiile constituționale, readucând în vigoare norme care își încetaseră aplicabilitatea.
Având în vedere prevederile art.304 pr.civ. teza finală, arată că sentința civilă atacată de recurenții-reclamanți nu este ferită de anumite critici, critici pe care însă le apreciază întemeiate numai în măsura în care acestea se referă la soluția adoptată de instanța fondului cu privire la excepția de lipsă a calității procesuale pasive ridicată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, respectiv la respingerea acesteia.
Se apreciază că cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice este inadmisibilă întrucât între părțile reclamante și acest pârât nu există raporturi juridice de muncă, astfel ca aceștia să fie îndreptățiți să formuleze pretenții direct împotriva acestuia.
În altă ordine de idei, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are și nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu, întrucât acest minister nu se confundă cu bugetul de stat.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002 privind finanțele publice Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor de principali de credite, precum și de proiectele de rectificare ale acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi folosite pentru creditarea unui alt ordonator principal de credite.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este fondat.
Cât privește invocata Decizie nr. 838 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României, prin care acest for a constatat: "existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte. 2. În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora", se observă că, așa cum corect au reținut recurenții, în chiar cuprinsul motivării deciziei, Curtea Constituțională a României a subliniat: "apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 noiembrie 2008)".
Ca atare, urmează a se constata că în mod greșit, prima instanță a refuzat să judece litigiul cu care a fost sesizată, considerând că în urma pronunțării menționatei decizii a Curții Constituționale a României, nu mai poate face aplicarea prevederilor art. 329.proc.civ. Or, așa cum se remarcă din considerentele furnizate de forul constituțional, decizia Curții Constituționale a României nu impietează asupra obligativității deciziei nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămânând astfel a se statua de către instanțe cu luarea în considerare a acestei decizii. Modul în care a procedat prima instanță accesul la un tribunal al cetățeanului, garantat acestuia de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, lucru ce nu poate fi acceptat, raportat la obligativitatea dispozițiilor Convenției pentru instanțe și prioritatea pe care acestea trebuie să o aibă în fața dispozițiilor dreptului intern, potrivit art. 20 din Constituția României.
Evident, instanța trebuie să tranșeze cu prioritate aspectele vizând prescripția dreptului la acțiune, conform stipulațiilor art. 137.proc.civ.
Constatând că în cauză, în mod greșit, instanța a soluționat cererea fără a intra în cercetarea fondului (înțelegând aici și excepțiile de fond, cum este cea a prescripției dreptului la acțiune), devin aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 5 teza I proc.civ.
Urmează deci a se dispune casarea parțială a sentinței pronunțate, în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și eventual a fondului acesteia, în raport de modul de tranșare a acestei excepții, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de mai sus.
Față de aceste considerente, Curtea omite a se pronunța asupra motivelor de recurs privind prescripția dreptului la acțiune, acestea urmând a fi luate în considerare de prima instanță cu ocazia rejudecării.
Raportat la întâmpinarea formulată de pârâtul intimat Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că acesta nu poate aduce critici sentinței în cuprinsul unei întâmpinări (care, raportat la data înregistrării nici nu poate fi calificată ca recurs), calea procesuală pentru acest scop fiind recursul, pe care acesta însă nu l-a formulat, astfel încât în recursul reclamanților nu se poate îngreuna situația acestora prin modificarea sentinței în sensul sugerat de intimatul Ministerul Finanțelor Publice, adică prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
În acest sens sunt dispoziții art. 299, art. 316 și art. 296.proc.civ.
Urmează deci a se dispune menținerea dispozițiilor sentinței recurate privitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, A, -, în calitate de succesor al defunctului, și intervenientul împotriva sentinței civile nr. 418/F din 12.11.2009 a Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o casează în parte.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
6 ex./18.03.2010
Jud.fond:,
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
