Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 361/2010. Curtea de Apel Cluj

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie

DOSAR NR-

DECIZIA CIVILĂ NR. 361/R/2010

Ședința publică din data de 16 februarie 2010

PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan

JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu

JUDECĂTOR 3: Ioana

GREFIER:

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ și chematul în garanție PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD. S împotriva sentinței civile nr. 2607 din 9 noiembrie 2009 Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați, și pe pârâtul intimat STATUL ROMÂN prin PUBLICE, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - obligația de a face.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă cons. jur. în reprezentarea pârâților recurenți MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, lipsă fiind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta pârâtelor recurente depune la dosarul cauzei delegații de reprezentare și arată că nu are alte cereri de formulat.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta pârâtelor recurente solicită admiterea recursurilor formulate de Parchetele de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Curtea de APEL CLUJ, având în vedere motivele de fapt și de drept detaliate în cuprinsul acestora. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia, întrucât invocă lipsa calității procesuale pasive în cauza de față.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 2607 din 09.11.2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, s-a espins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocata de MINISTERUL PUBLIC.

S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepție invocata de acest parat.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, începând cu data 27.03.2008, și în continuare, excepție invocata Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ.

S-a admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții: STATUL ROMÂN - prin PUBLICE - B, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - B, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ - C-N, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ - Z și în consecința au fost obligați pârâții să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasata efectiv și cea corespunzătoare coeficientului de multiplicare 19 conform anexei 1 la.OUG nr. 27/2006 privind salarizarea magistraților, începând cu data de 11.09.2006 pentru reclamanții și, începând cu data de 01.07.2008 pentru reclamantul, și începând cu data de 29.01.2009 pentru reclamanta și până în prezent, cu excepția reclamantului, pentru care se va plăti până la data de 27.03.2008, asupra cărora să se aplice dobânda legala și indicele de inflație, calculate de la data scadenței și până la data plății efective, precum și la plata pe viitor a acestei diferențe către reclamanți.

A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ să facă mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților.

S-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cerere formulata de MINISTERUL PUBLIC, și în consecință a fost obligat chematul în garanție sa aloce fondurile necesare plății acestor sume.

S-a respins ca nefondata cererea formulata de reclamantul împotriva Casei Județene de Pensii S, având ca obiect recalcularea pensiei de la data pensionarii, respectiv 27.03.2008 și în continuare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cat privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, aceasta a fost respinsă, având în vedere faptul ca aceștia au depus acțiunea prezenta la data de 11.09.2009, prin urmare termenul de prescripție potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ, nu a fost depășit de către reclamanți.

De asemenea, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, începând cu data 27.03.2008, și în continuare, excepție invocata Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ, având în vedere faptul ca ulterior datei pensionarii, acest reclamant nu a mai avut raporturi de munca cu Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind procurori.

Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, s-a subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.

S-a mai arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

În acest sens, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.

Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă."

Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.

Prevederile din nr.OUG27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul și cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.

Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul și își asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 nr.OG137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător și procuror soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 euro, sunt supuși unor presiuni și pericole mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 euro, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr. 27/2006.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).

În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale G nr. 177/2002 și G nr. 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din G nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din G nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, procedând la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, solicitând admiterea acestuia.

În motivarea recursului, pârâtul arată că prin acțiunea înregistrată, eclamanții au solicitat acordarea aceleiași salarizări cu cea a procurorilor de la Direcția de Investigare a Organizate și Terorism - structura centrală și cea teritorială, care, în viziunea lor, ar avea toți nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetului de lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

Legea specială de salarizare a magistraților nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004, privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Organizate și Terorism nu cuprinde prevederile speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.

Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definitivă în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.

Mai mult de atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.

Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat și desființarea sentinței civile atacate ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fondul cauzei respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanți.

În motivarea recursului pârâta arată că pe cale de excepție invocă inadmisibilitatea acțiunii formulată de către reclamanți, întrucât aceștia nu au respectat procedura prealabilă instituită de art.36 din nr.OUG27/2006.

Conform art.36 din nr.OUG27/2006, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Public, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București.

Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii stabilite prin acest act normativ, iar TRIBUNALUL SĂLAJ nu este competent să judece prezenta cauza.

Deși prin sentința civilă instanța a reținut în dispozitiv invocările făcute de către pârâtă cu privire la nerespectarea de către reclamanți a acestei plângeri prealabile, aceasta nu s-a pronunțat prin dispozitiv cu privire la aceste aspecte.

Pe cale de excepție, invocă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor în cauză.

În speță Ministerul Economiei și Finanțelor nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului d e procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".

Totodată, se citează dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) și art. 15 alin. (1) și (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ca și ale art. 2 și 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, concluzionându-se că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Public, nicidecum din cel al Ministerului Economiei și Finanțelor.

Totodată, recurentul solicită respingerea acțiunii ca nefondată.

Conform dispozițiilor Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, ale nr.OUG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției precum și ale nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, la stabilirea indemnizației, salariului și celorlalte drepturi ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea s-au avut în vedere răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, precum și incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.

Faptul că legiuitorul nu a acordat anumiți coeficienți calculați la salariul de bază a magistraților și personalului auxiliar, nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art.16 alin.1 din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situația respectivă.

De altfel, principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluții diferite pentru situații juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constantă, legată de aplicarea garanției instituita de art.14 din Convenție, a subliniat că o diferență de tratament are natură discriminatorie, doar dacă nu se bazează pe o justificare rezonabilă și obiectivă, adică nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate, între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De asemenea, Curtea a statuat că statele dispun de o anumită marjă de apreciere, pentru a determina dacă și în ce măsură, diferențele dintre situații analoage sunt de natură să justifice un tratament diferit, iar autoritățile naționale competente rămân libere să aleagă măsurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim.

Or, în cauza, nu se poate vorbi de un tratament preferențial sau de existența discriminării în cadrul aceleiași categorii profesionale, întrucât nu sunt "situații analoage sau comparabile", astfel cum a reținut Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar, reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de baza, premii periodice și alte stimulente pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

În considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și eliberare din funcție, dar mai ales a atribuțiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea, privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin acestea sa se aducă vreo atingere principiului egalității reglementat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale (Decizia nr. 239 din 5 iunie 2003 Curții Constituționale - publicată în Monitorul Oficial nr.551 din 31 iulie 2003).

În consecința, voința legiuitorului a fost aceea de a acorda acești coeficienți numai la anumite categorii de persoane, stabilite în mod expres prin lege, iar magistrații și personalul auxiliar de specialitate nu se încadrează în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptățiți la acordarea acestuia.

Sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG27/2006 cu modificările ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizații de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzute de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorilor de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Fiind evident că modalitatea de salarizare a magistraților este distinctă de cea reglementată de alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariați, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie.

Prin recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ,s-a solicitat admiterea acestuia pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4, pct.8, pct.9 pr.civ. cu aplicarea art.304¹pr.civ. casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivarea acestui recurs pârâții au arătat că în temeiul art. 304¹.pr.civ și al practicii judiciare și interpretărilor jurisprudențiale în materie solicită instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate și a stării de fapt și de drept incidente.

Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învederează instanței de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a României reținând că aceste texte lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Pe cale de consecință, pârâții apreciază că în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițiile art. 2 și 27 din Ordonanța de guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin. 4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art. 144 lit. a) și c) ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.

Față de aceste aspecte, pârâții solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

Mai apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive reprezentate de Guvern.

De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărâri le de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.

Acordarea pentru viitor a acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Se face trimitere pe larg la prevederile art. 4 (ale cărui dispoziții au intrat în vigoare la data de 12.11.2009) din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - legea cadrul privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - Anexa nr.VI intitulată "Reglementări specifice personalului din justiție" Secțiunea I, concluzionându-se că în prezența acestor dispoziții legale, solicitarea privind plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate este rămasă fără obiect.

Pârâții recurenți mai apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata diferențelor salariale cuvenite în funcție de coeficienții de multiplicare primiți de procurorii Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Intimații-reclamanți au solicitat acordarea aceleiași salarizări cu a procurorilor de la Direcția de Investigare a Organizate și Terorism - structura centrală, care - conform susținerilor lor și celor reținute de instanța de fond - ar avea toți nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetul pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

După cum se poate observa prin raportare la art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007), legea specială de salarizare a magistraților nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Organizate și Terorism, după cum nici Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.

Drepturile salariale ale procurorilor sunt reglementate printr-o lege specială, respectiv Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.47/2007.

Din economia art. 2 și art. 3 alin. 1 din nr.OUG 27/2006, raportat la anexa care face parte integrantă din ordonanță, se constată că în prezent reclamanții beneficiază de o indemnizație lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare aplicabil în mod legal.

În atare situație, solicitarea reclamanților privind plata unei indemnizații egale cu cea a procurorilor A și T, adică schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească indemnizația de încadrare a magistraților, stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluționării prezentei cauze.

Față de motivele invocate în susținerea pretențiilor formulate, în situația dată, reclamanții aveau posibilitatea invocării neconstituționalității dispozițiilor legii de salarizare și nicidecum a solicita - pe calea unei acțiuni în conflict de drepturi - acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute în legea salarizării în acest moment.

În realitate, prin acordarea diferențelor salariale pretinse s-a urmărit modificarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază în prezent reclamanții - acesta fiind însă un atribut exclusiv al legiuitorului.

Art.11 alin. l din Ordonanța de Urgență nr.27/2006 prevede expres că: "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii".

Potrivit dispozițiilor art. l alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr.43/2002, Direcția Națională Anticorupție este o structură cu personalitate juridică, înființată în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție.

Corespunzător, în conformitate cu dispozițiile art. l alin. l din Legea nr.508/2004, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.

A accepta susținerile reclamanților și instanței de fond, potrivit cărora aceștia sunt discriminați în raport cu procurorii din cadrul A și T, ar însemna implicit nesocotirea dispozițiilor legii salarizării, în baza cărora indemnizațiile magistraților sunt stabilite de legiuitor în temeiul unor criterii determinate, în principal, în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor.

O astfel de interpretare a dispozițiilor legale citate ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.

Susținerile instanței de fond - în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu - sunt netemeinice, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicată, potrivit cărora "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent, neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".

Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întru cât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare sau categorie defavorizată.

Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității și corupției, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi bănești, sunt adecvate și necesare.

Din definiția legală - art.75 alin.2 din Legea nr.304/2004 - rezultă că Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. Salarizarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are așadar în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public.

Discriminarea nu rezidă în posibilitatea magistraților procurori de a participa la soluționarea unor asemenea cauze, ci eventual în îndeplinirea efectivă a acelorași acte de cercetare și soluționare ca și procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism.

De altfel, aceste prevederi sunt reluate și în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul muncii, potrivit căruia "La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală".

În principiilor cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, discriminarea presupune cauzele și cazurile de discriminare tradițională, cu privire la sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională și de rasă, cetățenie, categorie socială defavorizată, religie, convingeri, așa zisele diferențe discriminatoare dintre diferitele categorii profesionale nefiind cuprinse în acestea.

Totodată, motivul pentru care s-a ajuns în situația examinării de către Curtea Constituțională a articolelor din actul normativ privitor la discriminare îl constituie o neinspirată traducere a textelor cuprinse în legislația comunitară, care a dus la o greșită interpretare a conceptului de discriminare, astfel încât, la acest moment, în mod paradoxal există pe rolul instanțelor o multitudine de litigii care fac referire la discriminare fără a se pune într-adevăr problema discriminării și extrem de puține acțiuni privitoare la cazurile tradiționale de discriminare.

Discriminarea invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută.

În consecință, în cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate.

Pârâții arată că mai apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale - nu se justifică.

Se face trimitere la prevederile art. art.14 alin. (2), art. 29 alin. 3 și art. 47 din Legea nr.500/2002, dispozițiile legale fiind în sensul că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației ori dobânda legală nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.

Mai mult, apreciază că actualizarea conform indicelui de inflație și aplicarea dobânzii legale apar ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.

Potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr.9/2000 - privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, "Părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești".

Or, în speță nu există nici o convenție între reclamanți și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ sus menționat nu își găsește aplicabilitatea în speță, capetele de cerere privind plata dobânzilor legale și aplicarea indicelui de inflație fiind inadmisibile și lipsite de cauză juridică, situație ce conduce la îmbogățirea fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în materia salarizării magistraților.

Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă, "actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de muncă, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de muncă cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de muncă la pensie".

Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.

Prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și înregistrat la data de 18.12.2009, s-a solicitat admiterea acestuia și s-au reiterat aceleași motive de recurs susținute de ceilalți pârâți.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:

Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Raportat la excepția inadmisibilității acțiunii, se reține că recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor citează dispozițiile art. 36 alin. 2 din nr.OUG 27/2006 pentru a motiva excepția. Nu au aplicabilitate în speță aceste prevederi.

Textul legal mai sus citat se referă la situațiile în care nemulțumirile de ordin salarial sunt legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, or în prezenta cauză, nemulțumirea vizează nu un drept stabilit în favoarea reclamanților, ci unul care nu le este recunoscut și acordat.

Cât privește susținerea că nu există un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune, Curtea constată că acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obținerea unor drepturi salariale prevăzute explicit prin lege în favoarea reclamantului, ci în cadrul unei acțiuni ce a tins la constatarea unei situații de discriminare și la repararea acesteia prin echivalent bănesc, pentru înlăturarea discriminării. Temeiul legal al acțiunii și implicit al sentinței de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne și internaționale care permit o atare sancțiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel pe larg și în mod repetat în hotărârea recurată.

S-a mai arătat în motivele de recurs că prin decizia Curții Constituționale a României nr. 818/2008, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000.

Trebuie observat, în acest context, că deși din această perspectivă instanțele sunt oprite de a mai cenzura prin hotărârile pronunțate situațiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, rămân a fi aplicate în același domeniu dispozițiile legale internaționale, care au prioritate față de cele interne, potrivit art. 20 din Constituția României.

Or, hotărârea atacată face trimitere la toate dispozițiile legale internaționale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmează a fi respinsă critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii.

S-a mai făcut trimitere la încălcarea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești prin pronunțarea unei hotărâri care are ca efect instituirea, modificarea sau abrogarea de norme juridice cu putere de lege.

Raportat la acest motiv de recurs, Curtea reține că potrivit prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".

Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.

Prin urmare, raportându-ne la prevederile art. 6 din Convenție și ale Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale citate mai sus, precum și la dispozițiile Codului civil care interzic a se refuza judecata pe motiv că legea este neîndestulătoare (art. 3), constatăm că instanțele sunt în drept a constat discriminarea produsă prin prevederea unor drepturi în favoarea unei categorii socio-profesionale, coroborată cu neprevederea acelorași drepturi pentru o categorie socio-profesională comparabilă, fără ca prin aceasta să se instituie, modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori să se efectueze controlul de constituționalitate al acestora, și deci fără ca aceasta să reprezinte o depășire a atributelor puterii judecătorești prin uzurparea atribuțiilor legislativului.

De asemenea, se mai constată, raportat la motivul de recurs privind cauzele de discriminare tradiționale cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în legislația comunitară, că, așa cum s-a văzut mai sus, Protocolul 12 la Convenție nu mai limitează protecția împotriva discriminării la cauzele enumerate de recurenți, ci asigură garanția împotriva discriminării în general, așa cum s-a detaliat în cele ce preced. Este adevărat că legislația comunitară asigură garanții împotriva discriminării doar raportat la câteva aspecte, printre care orientare sexuală, handicap, vârstă, religie și convingeri, printre care nu se regăsește și apartenența la o anumită categorie socio-profesională, dar Curtea apreciază suficiente trimiterile la dispozițiile Protocolului 12, mai sus citate.

Totodată, recurenții au arătat că reclamanții aveau posibilitatea invocării neconstituționalității dispozițiilor legii de salarizare și nicidecum a solicita drepturi salariale pe calea unei acțiuni în conflict de drepturi. Curtea reține că nu se poate condiționa accesul la instanță al cetățenilor de urmarea unei proceduri care de altfel nu este deschisă acestora decât în cadrul unei acțiuni judiciare (prin invocarea excepției de neconstituționalitate, potrivit Legii nr. 47/1992), iar pe de altă parte, nu există nici un text legal care să impună obligativitatea sesizării pentru declararea neconstituțională a unui text de lege ca o condiție a admisibilității acțiunii în instanță. De altfel, Curtea a subliniat în cele ce preced admisibilitatea acțiunii raportat la dispozițiile legale din tratatele la care România e parte.

Pe fondul cauzei s-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, fiind justificată diferențierea de ordin salarial între procurorii de la DNA și DIICOT și reclamanți.

Curtea apreciază ca întemeiate reținerile instanței de fond sub acest aspect.

Chiar dacă ar exista o aparență de legalitate în acordarea unor coeficienți de multiplicare superiori procurorilor de la DNA și DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde funcționează și la situația de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în realitate, salarizarea superioară a acestora față de celelalte categorii de magistrați creează o situație de discriminare nelegală. Așa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul și beneficiază, datorită prevederilor G nr. 27/2006, de o salarizare superioară judecătorului care judecă acele cauze instrumentate de acești procurori în faza de urmărire penală. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în justificarea unei atari diferențieri. În mod evident, plusul de importanță a acestui gen de litigii se reflectă și în faza de judecată, magistratul însărcinat cu soluționarea cauzei prin pronunțarea unei hotărâri fiind în mod egal supus aceleiași dificultăți sporite. Pe de altă parte, sunt grăitoare, raportat la magistrații care nu soluționează cauze de corupție, argumentele aduse de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. VI/2007 (invocate pe larg în motivarea sentinței atacate), care, chiar dacă nu reglementează situația dedusă judecății în prezenta cauză, se referă la o pricină asemănătoare, determinată tot de discriminarea salarială între magistrații care la acea dată aveau atribuții efective în domeniul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție și ceilalți magistrați. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanță și pot reprezenta o justă întemeiere pentru admiterea acțiunii, situațiile cenzurate în cadrul acelor hotărâri fiind similare.

Deși este de înțeles că diferențierile de ordin salarial introduse au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității și corupției, u se poate accepta, așa cum arată recurenții, că metodele prin care s-a dorit să se ajungă la realizarea acestui scop ar fi adecvate și necesare. Altfel spus, este legitim a se lua măsuri pentru combaterea criminalității și corupției, însă modalitatea aleasă pentru stimularea realizării acestui deziderat al societății nu este adecvată, întrucât instituie un regim salarial de favoare pentru anumiți magistrați, punându-i pe ceilalți într-o situație defavorabilă fără ca acest efect să fie necesar și suficient justificat, efectul fiind deci disproporționat și ca atare cenzurabil prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate.

Concluzia trasă de recurenți, cum că admiterea acestui gen de acțiuni ar determina efectul ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, nu are căderea de a conduce la un alt mod de soluționare a litigiului, având în vedere că doar în modalitatea admiterii acțiunii se înlătură efectele discriminatorii ale dispozițiilor legale invocate de reclamanți.

Sentința pronunțată a fost criticată și sub aspectul acordării pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondată, întrucât obligarea pârâților la plata drepturilor până la ziși în continuarenu reprezintă o legiferare a acestora, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar dacă se va produce în viitor, în măsura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma "și în continuare" vizează doar perioada în care se vor menține condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței, anume, caracterul datorat al drepturilor în raport de dispozițiile legale invocate în acțiune și avute în vedere de către prima instanță și refuzul acordării lui de către angajator. Având în vedere că sentința a fost pronunțată la data de 09.11.2009, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, nu se poate solicita modificarea sentinței raportat la un text de lege care a început să își producă efectele ulterior pronunțării sale. Oricum, sintagma "și la plata pe viitor" urmează a se interpreta în sensul arătat mai sus, adică vizând doar acea perioadă ulterioară pronunțării în care a rămas aceeași ipoteza avută în vedere de instanța de fond, prin urmare textele de lege ce reglementau drepturile salariale ale reclamanților și ale categoriei socio-profesionale luate ca termen de comparație,

Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflației, solicitată de reclamanți și acordată prin sentința atacată, Curtea apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.

Cât privește acordarea dobânzii legale, aceasta s-a făcut în considerarea dispozițiilor art. 1084 Cod civil, apreciindu-se că aceasta corespunde beneficiului de care au fost lipsiți reclamanții raportat la suma datorată (lucrum cessans). Și sub acest aspect se reține incidența prevederilor art. 161 alin. 1 raportat la art. 155 Codul muncii.

Nu se poate deci reține nici inadmisibilitatea și nici îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților raportat la aceste dispoziții ale instanței, cauza justă a acestei îndestulări a reclamanților în dreptul lor fiind tocmai dispozițiile legale indicate în sentința atacată.

Apoi, aplicarea dobânzii și a actualizării sumelor nu corespunde unui mijloc de constrângere, ci, așa cum s-a arătat, imperativului reparării integrale a prejudiciului cauzat prin situația de discriminare în care au fost puși reclamanții din punctul de vedere al salarizării. Daunele cominatorii au fost o creație a practicii și a doctrinei de specialitate în scop de constrângere a debitorului, dar în prezent au fost înlocuite cu dispoziții ale Codului d procedură civilă, nefiind însă scopul daunelor interese de a constrânge, ci acela de a repara, așa cum s-a arătat.

S-a mai atacat sentința sub aspectul dispoziției privind operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, considerându-se că dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 exclud de la înscrierea în carnetul de muncă a drepturilor bănești neincluse în retribuția tarifară.

Se observă că în cazul reclamanților nu poate fi vorba despre o retribuție tarifară, ci de indemnizație, reclamanții având calitatea de magistrați.

Pe de altă parte, Codul muncii nu mai întrebuințează această expresie, de "retribuție tarifară", ci definește componentele salariului la art. 155 Codul muncii, acestea fiind salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Relevanța înscrierii în carnetul de muncă a drepturilor salariale se circumscrie interesului de a putea dovedi, la data pensionării, sumele contributive, pentru a se lua în calcul la stabilirea pensiei.

Ca atare, fiind necontestată în speță calitatea drepturilor solicitate de drepturi salariale, Curtea apreciază nefondat acest motiv de recurs, având în vedere atât rațiunea legii, descifrată în cele ce preced, cât și textul art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976, interpretat prin actualizarea termenilor și a sintagmelor folosite în așa fel încât să corespundă terminologiei actuale a dreptului muncii, după cum s-a arătat.

aportat la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantului, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamant și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantului din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru MINISTERUL PUBLIC, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.

Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că MINISTERUL PUBLIC este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.

Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală, formulată atât de MINISTERUL PUBLIC, cât și de Ministerul Economiei și Finanțelor, nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventă celei de a se plăti aceste sume de către instanța la care reclamantul și-a desfășurat activitatea.

În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 34/2009.

Față de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 și art. 304¹.proc.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL SĂLAJ, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CLUJ și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S împotriva sentinței civile nr. 2607 din 09.11.2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 16 februarie 2010.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -

GREFIER,

Red.T/.

7 ex./18.03.2010

Jud.fond: și

Președinte:Dana Cristina Gîrbovan
Judecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 357/2010. Curtea de Apel Cluj Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 369/2010. Curtea de Apel Cluj