Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 368/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 368/R/2010
Ședința publică din data de 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 2608 din 9 noiembrie 2009 Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe reclamanții intimați și - și pe pârâții intimați TRIBUNALUL SĂLAJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect calcul drepturi salariale ale personalului din justiție -. Diferențe salariale procurori.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2608 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Sălajs -a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepție invocată de acest pârât.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților, privind obligarea acestuia la efectuarea înscrierilor în carnetele de muncă, excepție invocată de acest pârât.
S-a admis în parte acțiunea reclamanților și, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj și Ministerul Finanțelor Publice și în consecință au fost obligați pârâții să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasată efectiv și cea corespunzătoare procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu data de 13.12.2007 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, indexate cu indicele de inflație la data plății.
Pârâtul Tribunalul Sălaja fost obligat să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a respins acțiunea reclamanților față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, constatând lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare acestor plăți.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, astfel că se justifică calitatea procesuală a acestuia.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea discriminării, instanța a reținut că acesta, conform art. 16-20 din nr.OG 137/2000 republicată, este instituția abilitată și investită prin lege să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul României, să constate și să sancționeze contravențiile prev. de nr.OG 137/2000 cu toate completările și modificările ulterioare, având competența materială de a se pronunța cu privire la săvârșirea tuturor faptelor de discriminare prin orice metodă și în orice domeniu de activitate. Față de împrejurarea că acest pârât nu are nici un raport juridic cu reclamanta, instanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantilor față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea discriminării.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
Reclamanții sunt salarizați în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecatori.
Conform art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
S-a reținut că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.
S-a mai arătat că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă."
Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din nr.OUG27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul și cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul și își asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
S-a reținut că reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr.27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole " mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr. 27/2006.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora s-a considerat că acțiunea este întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale G nr. 177/2002 și G nr. 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din G nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din G nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a admis acțiunea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Curtea de Apel a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului arată că nu există temei legal pentru obligarea recurentei la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferența între drepturile salariale încasate de reclamanți și cele ale procurorilor DNA și DIICOT.
Conform Legii nr. 304/2004 așa cum aceasta a fost modificată prin nr.OUG56/2009, de la data revenirii procurorilor care au activat în cadrul DNA și DIICOT la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit, legii, își redobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării (art.75 alin.111, respectiv art.87 alin.91).
Recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat admiterea recursului casarea sentinței și respingerii cererii formulate.
În motivarea recursului arată că prin hotărârea pronunțată tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, respectiv OUG nr.27/2006, ori a dispune în contra dispozițiilor legale în vigoare a OUG nr.27/2006 a altor drepturi decât cele consacrate de ordonanță, reprezintă un caz vădit de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut în legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Arată că în data de 4 dec.2008, Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra excepțiilor de neconstituționale ridicate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la unele dispoziții din OG nr.137/2000, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile ordonanței sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Consideră că instanța de fond a stabilit în mod eronat că, în cazul neacordării drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul încasat de reclamanți și cel prevăzut în Anexa I lit.A pct.6-13 din OUG nr.27/2006 poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor Constituției și Convenției Europene a Drepturilor Omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la aceste diferențe salariale, ca drept recunoscut și protejat de lege.
Pentru perioada avută în vedere prin acțiune nu exista nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze drepturi salariale calculate pe baza coeficientului de multiplicare prevăzut la Anexa lit.A pct.6-13 din OUG nr.27/2006, respectiv același coeficient de multiplicare prevăzut de lege pentru magistrații din cadrul Inaltei Curți de Casație și Justiție.
Arată că în cazul de față nu este vorba despre existența vreunei comparabilități sau, a unei analogii între situația magistraților de la instanțele judecătorești și procurorii din cadrul DIICOT.
Jurisprudența Curții Constituționale s-a exprimat constant în sensul că principiul egalității în fața legii, consacrat de art.16 din Constituția României presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Potrivit art.3 alin.1 din OUG. nr.27/2006 judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004.
Din examinarea dispozițiilor acestui articol se constată că legiuitorul nu stabilește care dintre aceste criterii este esențial, în plus, același act normativ stabilește că drepturile salariale ale procurorilor din cadrul DIICOT și DNA sunt similare cu cele ale procurorilor de la Parchetul de pe lângă instanța supremă, pe durata numirii, aceștia primind drepturi salariale cu cele ale unui procuror de la parchetul de pe lângă ICCJ numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a Finanțelor Publice a Județului S, a solicitat admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive iar pe fond respingerea acțiunii.
În motivarea recursului arată că potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul adoptă legile bugetului anual și legile de rectificate elaborate de Guvern, Ministerul Finanțelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu întocmește proiectele legilor bugetare și proiectelor bugetelor pe care le depune la Guvern, iar potrivit art.14 alin.3 din lege nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonat și plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
Pe de altă parte Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură cu reclamanții, nici cu pârâtul Ministerul Justiției, calitatea procesuală pasivă nefiind dovedită.
Conform art.4 alin.1 din nr.OG22/2002, privind executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin asemenea titluri.
Pe fondul cauzei arată că instanța nu a luat în considerare decizia nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul pe de altă parte și s-a constatat că ICCJ nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. Efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională cum este și speța de față.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța de recurs constată următoarele:
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S se reține că art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 208/2008 prevede faptul că acest minister are printre alte atribuții cea de elaborare a proiectului bugetar de stat, a raportului cu privire la Legea rectificării bugetare. Art. 25 din Legea nr. 379/2005 stabilește că daunele stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice, alte cheltuieli ce cuprind despăgubiri, stabilite prin hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, se acoperă de acest minister din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pentru anul viitor.
Ca urmare, din interpretarea celor expuse mai sus și în aplicarea Legii nr. 500/2002 se reține că sumele solicitate în speță sunt suportate din bugetul de stat, din sumele prevăzute cu această destinație, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că are calitate procesuală pasivă Ministerul Economiei și Finanțelor.
Sigur că acest minister nu este plătitorul direct al drepturilor stabilite însă are atribuții conform art. 19 lit. h din Legea nr. 500/2002 de-a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență resurselor financiare. Drepturile stabilite fără implicarea acestui minister ar rămâne iluzorii ori executarea hotărârilor judecătorești este o parte procesului statului, având astfel obligația de-a lua măsurile necesare asigurării dreptului la un proces echitabil, altfel s-ar contraveni art. 6 al. Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Activitatea instanțelor, conform art. 131 din Legea nr. 304/2004 este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare, fără alocarea fondurilor necesare de Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor acordate nu s-ar putea executa, neasigurându-se finalitatea procesului civil, cum corect a reținut instanța de fond. Nu se contestă faptul că Ministerul Justiției este ordonator principal de credite, dar fără implicarea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul finanțării bugetului alocat Ministerului Justiției, alocarea fondurilor necesare plății drepturilor stabilite prin titluri executorii, procesul civil nu ar avea finalitate, contravenindu-se principiilor consacrate în art. 6 al. CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, criticile fiind nefondate, astfel că, acest recurs urmează fi respins ca nefondat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Cât privește recursurile declarate de Ministerul Justiției;i Curtea de Apel Cluj, se reține următoarele:
Salarizarea judecătorilor, procurorilor, altor categorii de personal din sistemul justiției, este reglementată de OUG nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, iar conform art. 3 alin. 1 aceștia au dreptul pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare lunară brută stabilită în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, pe baza valorii de referință sectorială și coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din OUG nr. 27/2006.
Conform anexei, la stabilirea coeficienților de multiplicare, se au în vedere 2 criterii - gradul instanței, parchetului și funcția deținută, coeficientul de multiplicare pe baza căruia se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară scăzând de la președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general până la judecătorii, procurorii, auditorii din justiție cu 0 - 1 an vechime.
Art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 a stabilit însă că, procurorii din cadrul, DICOT, sunt salarizați conform art. 6 -13 lit. A din anexă, ori, în aceasta sunt prevăzuți coeficienții de multiplicare pe baza cărora se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară, a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform Legii nr. 508/2004, DICOT este o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de crimă organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aspecte regăsite și în art. 1 alin. 1, 2 din OUG nr. 43/2001 și referitor la DNA deci, ambele sunt structuri distincte cu personalitate juridică, iar procurorii ce își desfășoară activitatea în acestea, nu sunt nicidecum procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați și Justiție.
La stabilirea salariilor acestora însă, nu se are în vedere primul criteriu despre care s- vorbit mai sus în art. 3 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, cel al nivelului instanței sau parchetului, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestor structuri funcționează servicii teritoriale organizate în localitățile unde își au sediul parchetele de pe lângă tribunale și curți de apel.
În realitate, conform și deciziei civile nr. 299/09.05.2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, la stabilirea indemnizațiilor brute lunare ale procurorilor se are în vedere natura cauzelor pe care le instrumentează ca structuri specializate în combaterea corupției, criminalității organizate, a terorismului. Acest criteriu însă, excede dispozițiilor legale sus menționate, iar conform deciziei nr. VI/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, s- constatat că folosirea drept criteriu de diferențiere tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante, riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s- instituit tratamentul salarial preferențial, astfel că, includerea magistraților în anumite structuri pe scara ierarhică și acordarea diferențiată a drepturilor salariale, este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 al CEDO, aspecte corect reținute de instanța de fond.
OUG nr. 27/2006 a fost adoptată tocmai pentru asigurarea unei salarizări adecvate, nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor prevăzuți în cap. VI pct. 3.5 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar în perioada 2005 - 2007 aprobată prin HG nr. 225/2005. Prin aceasta s-a luat în considerare faptul că, atât judecătorii cât și procurorii ce nu au beneficiat de sporul de 30, 40% pentru judecarea și urmărirea penală infracțiunilor de corupție, criminalitate organizată și terorism, au acționat în judecată Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin hotărârea nr. 185/22.07.2005 a recomandat, constatând existența unei discriminări, inițierea unor modificări legislative în scopul eliminării acestei inegalități.
, inegalitatea constatată fost eliminată, însă, doar aparent prin OUG nr. 27/2006 deoarece prin art. 11 alin. 1 s-a dispus salarizarea diferențiată procurorilor din cadrul DNA și DICOT prin luarea în calcul a unor coeficienți mai mari, corespunzători nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cât privește deciziile de neconstituționalitate nr. 818 - 821/03.07.2008, se impun următoarele precizări:
Art. 5 din Codul munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 alin. 3 prevăzând că la stabilirea și acordarea salariului, este interzisă orice discriminare.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 26 stabilit că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare, la protecție egală din partea legii, lege ce trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală, efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului în protocolul nr. 12 privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful nr. 1 stabilit că, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege, trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei, pentru sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică, sau alt tip de opinie, origine națională, socială, apartenență la o minoritate națională. nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu, iar în jurisprudența în cauza Von Kamann cand - 14/1983 s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Față de cele expuse, în baza art. 2 din OG nr. 137/2000, art. 16 din Constituția României, art. 14 din CEDO, Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 25 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 Codul muncii, în mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 sunt discriminatorii, dezavantajează vădit judecătorii, procurorii, față de cei de la DICOT, DNA, pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege, al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această dispoziție să fie justificată obiectiv de un scop legitim.
Ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugări la lege, creări de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale rezultate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. art. 6 - 13 de la lit. A din anexa la OUG nr. 27/2006, la care se adaugă sporurile, nefiind vorba astfel de o depășire limitelor puterii judecătorești, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci de o eliminare prejudiciului cauzat prin actul normativ apreciat ca fiind discriminatoriu.
În măsura în care s-a fi dispus altfel, în sensul în care solicită recurentul, adică al respingerii acțiunii în acordarea de despăgubiri, cu motivul că instanțele nu au competență în materie, s-ar fi adus atingere implicit art. 6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcat liberul acces la justiție. Acordarea drepturilor până la înlăturarea situației constatate discriminatorii, este o măsură justă, benefică, pentru înlătura inițierea de noi litigii, iar în măsura în care sistemul de salarizare va fi corectat în sensul înlăturării celor constatate, încetează implicit și efectele prezentei hotărâri.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze, ori pentru cel de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, penale de corupție, nu se cere o calificare superioară, deosebită a unora față de ceilalți. Nu există o dispoziție legală care să impună ca procurorul ce participă la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, criminalitate organizată, să aibă o calificare superioară, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorat, cunoaștere limbă străină etc. ci dimpotrivă, întregul corp al magistraților salarizați în baza OUG nr. 27/2006 are aceiași calificare.
Alta ar fi fost situația în cazul în care legiuitorul ar fi stabilită că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, era necesară o calificare superioară, un volum mai ridicat de muncă, caz în care s-ar fi justificat aplicarea unei diferențe de tratamente, or, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de legiuitor pentru procurorii DICOT și DNA, criticile fiind nefondate.
Față de cele precizate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin 1 cod procedură civilă, instanța va respinge ca nefondate ambele recursuri, menținând în întregime sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI S împotriva sentinței civile nr. 2608 din 09.11.2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
Red.
9ex./11.03.2010
Jud.primă instanță: /
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
