Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 41/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
( din -)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ NR. 41/
Ședința publică din 05 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu Adrian Bobocea
ASISTENT JUDICIAR - -
ASISTENT JUDICIAR
GREFIER
.-.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra litigiului de muncă intervenit între reclamantul, domiciliat în G,-, - 3,. 4,. 36, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIȚIE, cu sediul în B, bd. - nr. 14, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL G, cu sediul în G,-, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 și G,-, la sediul G, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A APĂRĂRII ORDINII PUBLICE, SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI, cu sediul în B,-, sector 1, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE G, cu sediul în G,- și chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,-, având ca obiect "DREPTURI ALE PERSONALULUI DIN JUSTIȚIE".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 03 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată care fac parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea cauzei la data de 05 2008 când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Asupra acțiunii civile înregistrată la Curtea de APEL GALAȚI Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, Ministerul Finanțelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate G și Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești obligarea acestora din urmă la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut pe perioada 2000 - decembrie 2005 actualizată cu rata inflației la data plății.
În fapt a motivat că prin Decizia civilă nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că magistrații au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a Ordonanței nr. 83/2000.
În legătură cu prescripția dreptului la acțiune a arătat că potrivit art. 83 alin. 1 lit. c din Codul muncii, termenul de introducerii a acțiunii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune pentru situația în care obiectul constă în plata drepturilor salariale.
În aceste situații trebuie determinat însă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Astfel, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - "prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune", iar art. 1886 cod civil prevede că "nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere".
Acestea sunt normele generale care se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular. teoretic s-ar putea invoca, că dreptul reclamantului la acțiune s-a născut la apariția nr.OG 83/2000, însă aceasta ar înfrânge unul din principiile fundamentale ale ordinii de drept care este acela de a te conforma legilor în vigoare.
Orice normă de drept este abrogată în mod expres. A ataca în mod automat o lege care abrogă anumite drepturi, înseamnă a cere tuturor cetățenilor supuși normei de drept, o asemenea diligență extremă încât toți să fie obligați a formula acțiune în justiție împotriva textului de lege abrogat expres sau tacit.
În acest context, a susține că dreptul la prezenta acțiunea putea fi exercitat odată cu apariția nr.OG 83/2000, înseamnă a solicita reclamantului o diligență excesivă. Aceasta deoarece, ar cădea în sarcina oricărui cetățean misiunea analizării atente și profesioniste a legilor de abrogare, ceea ce consideră că nu este o diligență rezonabilă pentru că, așa cum a motivat mai sus, ar însemna că orice justițiabil ar avea datoria de a ataca toate actele normative ca o acțiune preventivă.
Atâta timp cât nu a existat posibilitatea concretă și efectivă de a cere dreptul pe calea unei acțiuni în justiție, nu se poate susține că începe să curgă termenul de prescripție, deoarece reclamantul nici nu a cunoscut existența dreptului, supraviețuirea acestui drept, după apariția nr.OG 83/2000.
Atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut, nu se poate susține că titularul dreptului a fost neglijent și că s-ar justifica aplicarea instituției prescripției dreptului la acțiune.
În concret, reclamantul nu putea cunoaște existența dreptului, supraviețuirea acestuia, decât odată cu decizia pronunțată în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, întrucât art. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica sa de redactare, creează clar "aparența de nedrept", drept care fost luat prin lege (OG nr. 85/2000).
Ceea ce fundamentează acordarea dreptului pretins prin prezenta acțiune și pentru perioada 2000 - 2005 constituie încălcarea dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului, adică depășirea limitelor legii de abilitare, care este actul subsidiar normei principale prin care se abrogă drepturile magistraților la aceste sporuri.
Este evident că respectiva culpă aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative nelegale, fără a avea posibilitatea legală, iar această culpă nu-i poate priva pe reclamanți de drepturilor lor.
Astfel, având în vedere că drepturile magistraților la sporuri au fost abrogate în mod expres prin nr.OG 83/2000, s-a creat o puternică "aparență de nedrept" prin modul deficitar de redactare și adoptare, care s-au făcut încălcarea exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice.
Referitor la aceste cerințe Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că " o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita", (cazul împotriva României, 2000) iar " - cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințelor care pot apărea dintr-un act determinată". Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În cazul de față a solicitat a se constata că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru că subiectul de drept vizat să-și poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Este evident că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare generală în sensul celei date de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci fiecare persoană (diligență) afectată de dispozițiile nr.OG 83/2000, nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi.
În măsura în care s-ar considera că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut odată cu apariția nr.OG 83/2000, ar însemna, după cum a motivat mai sus, că în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, ceea ce ar însemna că, prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească, s-ar naște drepturi care ar fi lipsite de apărare.
Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă deoarece ar încălca unul din principiile fundamentale ale statului de drept: principiul securității juridice, care are ca obiect principal protejarea cetățenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speță, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesați de dreptul la acțiune, având în vedere faptul că norma legală reprezentată de nr.OG 83/2000 a creat o "aparență de nedrept".
În concluzie, având în vedere motivarea de mai sus, rezultă fără nici o urmă de îndoială că dreptul la acțiune nu se poate naște decât la data pronunțării recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În susținerea acestei concluzii, în legătură cu întreruperea termenului de prescripție a invocat includerea în Angajamentul cu ocazia negocierilor de aderare la UE, a obligației de plată a drepturilor salariale restante și includerea în Strategia de Reformă a sistemului judiciar prin nr.HG 232/2005 a măsurii privind plata drepturilor și eliminarea discriminării.
În drept a invocat art. 47 din Legea nr. 50/1996, Protocolul 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenție, art. 11, 20, 41, 53 și Constituție și nr.OG137/2000.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Gai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa motivat de faptul că între reclamant și instituție nu există raporturi de muncă sau alte raporturi de natură salarială și prin urmare nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale sau la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa cu motivarea că nu există un raport juridic de muncă între reclamant și minister.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 18 septembrie 2005 și a inadmisibilității pentru perioada ulterioară datei de 3 februarie 2007.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Astfel potrivit Deciziei nr. 21/10.03.2008 ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În aceste condiții în cauză urmează să se facă aplicarea disp. art. 329 Cod procedură civilă pentru perioada 24 iulie 2005 - 3 februarie 2007.
În schimb, instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În drept a invocat disp. art. 115 - 118 Cod procedură civilă.
În temeiul disp. art. 60 - 63 Cod procedură civilă pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca în cazul admiterii cererii formulate de reclamant să se dispună prin aceeași hotărâre că Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului ministerului pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile solicitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa cu motivarea că drepturile salariale fiind un rezultat al derulării raporturilor de muncă se acordă de către angajatori și nu de către casa de asigurări de sănătate.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 137 al. 1 Cod procedură civilă instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor invocate:
Astfel, reține ca fiind întemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a și a Casei de Asigurări de Sănătate G întrucât obiectul acțiunii îl constituie plata unor drepturi de natură salarială ca urmare a muncii prestate de reclamant într-o instituție aflată în subordinea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești B și Casa de Asigurări de Sănătate G nu au raporturi juridice de muncă cu reclamantul și nici calitatea de angajatori pentru a putea fi obligați la plata unor drepturi salariale.
Iar potrivit doctrinei de specialitate prin calitate procesuală se înțelege, interpretativ, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material supus judecății.
Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se reține că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.
S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana care este titular al obligației în raportul juridic dedus judecății.
Față de cele reținute mai sus rezultă faptul că nu există raporturi juridice directe între reclamant și cele două instituții.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii instanța apreciază că aceasta este nefondată întrucât din petitul acțiunii rezultă că reclamantul a solicitat plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut numai pentru perioada 2000 - decembrie 2005 nu și pentru perioada ulterioară datei de 3 februarie 2007, contrar susținerilor Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
De altfel, a accepta o asemenea excepție după modul în care a fost invocată și argumentată ar însemna să nu mai poată fi analizat fondul raportului juridic litigios aducându-se atingere principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil în accepțiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Însă, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2000 - 17.09.2005 invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție instanța apreciază că este întemeiată.
Astfel potrivit disp. art. 283 al. 1 teza c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Or, pentru pretențiile aferente perioadei 2000 - 17.09.2005 termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit succesiv până cel târziu la data de 17.09.2005.
Susținerea reclamantului exprimată în sensul că a aflat de existența acestui drept doar după apariția Deciziei nr. 21/22008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că anterior nu a acționat deoarece s-a încrezut în aparența de legalitate a disp. nr.OG 83/2008, acesta fiind motivul pentru care a stat în pasivitate, nu poate fi reținută ca întemeiată.
Această afirmație este lipsită de temei în condițiile în care reclamantul, care are cunoștințe juridice, putea analiza conținutul și legalitatea unui act normativ.
Mai mult, un recurs în interesul legii se promovează în condițiile în care există soluții diferite în aceeași chestiune juridică, deci aceasta presupune pronunțarea mai multor hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea sporului prev. de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Această stare de fapt duce la concluzia că prevederile nr.OG 83/2000 nu au interzis promovarea unor acțiuni având ca obiect obținerea acestui drept astfel încât reclamantul nu a fost împiedicat să promoveze prezenta acțiune anterior intervenției prescripției.
De asemenea, conform art. 329 al. 3 Cod procedură civilă, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești exprimate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Dezlegarea dată problemelor de drept indicate este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, Decizia nr. 218/2008 pronunțată în recursul în interesul legii produce efecte numai pentru viitor neavând nici o influență asupra cursului prescripției contrar susținerilor reclamantului.
Nu se poate vorbi de o recunoaștere așa cum afirmă reclamantul deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripției trebuia ca recunoașterea să vină din partea pârâților.
La doar nu există nici o dovadă că debitorii care sunt pârâții din prezenta cauză au adoptat o poziție de recunoaștere a dreptului subiectului corelativ.
Instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 16 din Decretul nr. 137/1955.
Este adevărat că prin Decizia nr. 21/2007 a Înaltei Curți de Casați și Justiție s-a recunoscut temeinicia dreptului dar asta în condițiile în care acțiunea este formulată cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.
Dar în cursul perioadei 2000 - 17.09.2005 nu a intervenit nici o situație de natură a-l împiedica pe reclamant să acceadă la intervenția justiției pentru valorificarea dreptului.
Față de aceste considerente, în baza disp. art. 137 al. 1 și art. 283 al. 1 lit. c din Codul muncii se vor respinge ca fiind prescrise pretențiile solicitate pe perioada 2000 - 17.09.2005.
Pe fondul cauzei, acțiunea este întemeiată în parte pentru următoarele motive:
Reclamantul este pensionar începând cu data de 05.12.2005 conf. deciziei de pensie nr. -/06.12.2005 drepturile de pensie au fost stabilite începând cu data de 03.11.2005.
Față de această situație, perioada pentru care pot fi acordate drepturi salariale este doar perioada 18.09.2005 - 02.11.2005 și nu până în luna decembrie 2005, reclamantul nemaiavând calitatea de salariat.
Rămâne în discuție justețea drepturilor solicitate de reclamant cu titlu de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar numai pentru perioada 18.09.2005 - 02.11.2005.
Aferent acestei perioade, acțiunea este întemeiată față de decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
, potrivit art. 329 alin. 3.pr.civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.
" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință". De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că: "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Astfel, apărările formulate de pârâta Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu pot fi reținute ca întemeiate iar acțiunea promovată de reclamant este fondată pentru perioada mai sus-menționată.
De asemenea apreciem că nu este relevantă în cauză împrejurarea invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție cu referire la imposibilitatea executării obligației întrucât nu se încadrează în resursele financiare.
Instanța analizează existența dreptului invocat sub aspectul legalității și temeiniciei și nicidecum modalitatea de executare a obligației care reprezintă strict probleme privind obligația la plată.
În consecință, vor fi obligați pârâții în calitate de ordonatori de credite să plătească reclamantului sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar calculat la indemnizația brută de încadrare pentru perioada solicitată.
Drepturile salariale vor fi actualizate la data plății efective față de disp. art. 161 al. 4 din Codul muncii care prevăd obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin neplata drepturilor salariale.
În ceea ce privește cererea sa așa cum a precizat-o de includere în drepturile salariale luate în calcul la indemnizația de încadrare brută lunară, la data emiterii deciziei de pensionare nr. - din 06.12.2005 și a sporului de 50 %, aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art. 82 (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, în vigoare la data emiteri deciziei nr. - din 06.12.2005 stabilirea pensiei de serviciu se făcea în raport cu media veniturilor brute realizate în ultimele 12 luni înainte de pensionare.
Deci, urmare acordării sporului de 50 % și pe perioada solicitată de reclamant în acțiune se modifică și media veniturilor realizate și care au determinat stabilirea pensiei de serviciu în anul 2005.
În atare condiții, reclamantul, după stabilirea cu caracter definitiv și irevocabil a dreptului la sporul de 50 % pentru perioada anului 2005 înainte de pensionare va solicita, conform nr.HG 1275/2005, Parchetului de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI eliberarea adeverinței care să stabilească venitul mediu realizat la data pensionării, act pe care-l va depune la Casa Județeană de Pensii G întrucât aceasta poate dispune recalcularea pensiei numai în baza acestui act.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, instanța va respinge această cerere pentru următoarele motive:
Legea aplicabilă în cazul de față este Legea nr. 500/2002.
Conform dispozițiilor art. 19 din această lege, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a exercita un contract față de constituirea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale statului precum și cu privire la examinarea proiectelor de buget propuse de ordonatorii principali de credite.
De asemenea, potrivit acestui act normativ, instituția care are sarcina de a realiza prevederile bugetului și de a repartiza ordonatorilor principali de credite sumele de la bugetul de stat potrivit destinațiilor bugetare stabilite conform legii bugetare anuale este Guvernul.
Una din atribuțiile Ministerul Economiei și Finanțelor prevăzută de art. 19 lit. g din Legea nr. 500/2002 este de a analiza propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetului și de a furniza Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare anuale.
Or, dispozițiile art. 28 din aceeași lege prevăd că proiectele legilor bugetare anuale se elaborează de către Guvern pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite care sunt cei arătați prin dispozițiile art. 20.
Prevederea prevăzută de art. 34 alin. 1 și 4 din Legea nr. 500/2002 este în sensul că ordonatorii principali de credite au obligația de a depune la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele pentru anul următor iar Ministerul Finanțelor Publice trebuie să le examineze și să poarte discuții cu ordonatorii principali de credite.
Atât timp cât proiectul bugetului de stat se aprobă prin lege, nu se poate institui o obligație în sarcina de a asigura fondurile necesare efectuării plății sumei solicitate, contrar susținerilor părților, deoarece nu s-a făcut dovada îndeplinirii întregii proceduri prevăzută de legea specială în materie, prevederea descrisă mai sus.
Pentru aceste considerente, se va respinge cererea de chemare în garanție a formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
RESPINGE excepția inadmisibilității invocată de pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, bd. - nr. 14, sector 5, ca nefondată.
RESPINGE acțiunea formulată de reclamantul, domiciliat în G,-, - 3,. 4,. 36, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE G, cu sediul în G,- și CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A APĂRĂRII ORDINII PUBLICE, SIGURANȚEI NAȚIONALE ȘI AUTORITĂȚII JUDECĂTOREȘTI, cu sediul în B,-, sector 1, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
ADMITE în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL G, cu sediul în G,- și, în consecință:
RESPINGE acțiunea formulată de reclamant privind plata sporului de 50 % pentru perioada 2000 - 17.09.2005, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Obligă pe pârâți către reclamant la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50 % din salariul de bază brut, pe perioada 18.09.2005 - 02.11.2005, actualizată cu rata inflației la data plății.
RESPINGE ca nefondate cererea de acordare a acelorași drepturi salariale pentru perioada 03.11.2005 - decembrie 2005 și cererea de obligare a pârâților la includerea sporului de indemnizația de încadrare brută lunară la data emiterii deciziei de pensionare.
Respinge cererea de chemare în garanție a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, formulată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca nefondată.
Definitivă și executorie.
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 2008.
Președinte, | Judecător, | Asistent judiciar, |
Asistent judiciar, | ||
Grefier, |
: -
: 7 ex.//21.01.2009
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu Adrian Bobocea
