Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 484/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 484
Ședința publică de la 05 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 2: Daniela Pruteanu
JUDECĂTOR 3: Carmen Bancu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă privind recursul formulat de, -, -, -, ( ) I, ( ) -, R, -, Și În Calitate De Mandatar Pentru Recurenți, -, -, ( ), -, -, ( ), - - și - împotriva sentinței civile nr.84 din 28.10.2009 a Curții de APEL IAȘI (dosar nr-), intimați fiind
Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Galați, Tribunalul Botoșani, Tribunalul Suceava, Tribunalul Neamț, Tribunalul Prahova, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul Vaslui, Parchetul de pe Lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul, în nume propriu și în calitate de mandatar pentru recurenți, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la prim termen și că s-au depus la dosar întâmpinare de către intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, comunicată recurenților, întâmpinări de către intimații Tribunalul Prahova și Ministerul Finanțelor Publice, necomunicate recurenților, concluzii scrise de către recurenți și un exemplar al încheierii prin care s-a admis cererile de abținere formulate de către judecătorii - și. S-a solicitat judecata în lipsă.
Recurentul arată că a primit întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și că nu solită termen pentru studiul celorlalte întâmpinări depuse la dosar.
Instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Recurentul solicită admiterea recursul și a acțiunii așa cum a fost formulată. Mai solicită să se aibă în vedere concluziile scrise pe care le-au depus la dosar.
Declarând dezbaterile închise.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin cererea înregistrată la ribunalul Iași sub nr. 565/05.02.2008 reclamanții: -, -, --, --, -, -, () I, -, () --, R, -, -, -, -, -, -, () -, --, -, --, (), -, Și au chemat în judecată pe pârâții: Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Tribunalul Botoșani, Curtea de Apel Ploiești, Tribunalul Prahova, Tribunalul Vaslui, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI, Ministerul Public - parchetul de pe lângă, Ministerul Economiei și Finanțelor prin I și Consiliul Național pentru Combaterea discriminării solicitând constatarea discriminării cauzate de nr.OUG 146/2007 în raport de art. 2 lit. "e" pct. "i" și art. 27 din nr.OG 137/2000 republicată, anularea situației create în sensul acordării unei despăgubiri echivalente cu sumele reprezentând primele de concediu pentru anii 2003-2006, actualizate cu indicele de inflație și obligarea angajatorilor să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii s-a susținut că aceștia au calitatea de judecători la udecătoria Iași, iar prin OUG nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006.
Reclamanții, judecători la udecătoria Iași, susțin că sunt discriminați de pârâtul Statul Român, în principal dar și de Ministerul Justiției - în raport cu toate categoriile sociale din sectorul public, inclusiv în raport cu personalul auxiliar de specialitate din instanțe și parchete.
Este adevărat că în ceea ce ii privește dreptul a fost abrogat prin Ordonanța de Urgență nr. 177 din 06 decembrie 2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, lucru recunoscut inclusiv în considerentele deciziei în interesul Legii XVIII/2005, dar în speță există o discriminare vădită între reclamanți și celelalte categorii de personal inclusiv personalul auxiliar. Astfel, prezenta acțiune se întemeiază pe o altă cauză (respectiv discriminarea în raport de dispozițiile nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007) iar nu pe textul art. 41 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, asupra căruia instanța supremă s-a pronunțat în 2005.
Se consideră că prin acest act normativ s-au încălcat prevederile art. 1 alin. 2 lit. "e" pct. (i) din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, care prevăd că "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturilor: economice în special dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Prin aceste dispoziții se aplică un tratament diferențiat și discriminatoriu între judecătorii din cadrul puterii judecătorești, el nefiind justificat în mod obiectiv de un scop legitim iar metoda de atingere a acestuia este inadecvată.
Justificarea acestei măsuri, respectiv îmbunătățirea salarizării personalului bugetar și a persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică, este subiectivă și arbitrară dacă se are în vedere excluderea majorității salariaților ce fac parte din sistemul judiciar cu prilejul acordării majorărilor salariale, iar scopul urmărit prin adoptarea acestor acte normative nu este legitim din moment ce drepturile salariale ale tuturor magistraților sunt reglementate prin aceleași dispoziții legale.
de atingere a scopului urmărit prin acordarea majorărilor salariale în mod selectiv este și ea inadecvată întrucât se ajunge la o diferențiere nejustificată între magistrați și ceilalți bugetari.
S-a invocat totodată și practica Curții Constituționale, care în considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a reținut jurisprudența îndelungată a Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul Marks contra Belgiei, 1979) ce statuează că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă", iar prin Decizia nr. 1/08.02.1994 a stabilit că "un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice".
Tot astfel, prin Decizia nr. 135/05.11.1996 Curtea Constituțională a reținut că "principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite".
Mai mult decât atât, prin adoptarea nr.OG 10/31.01.2007, pentru anul 2007, s-au aplicat numai în favoarea unei minorități din cadrul puterii judecătorești dispozițiile Recomandării R (94) 12 Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la independența, eficiența și rolul judecătorilor, care prevede că "remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege" și "trebuie să fie corespunzătoare demnității profesiei și ar trebui să reprezinte o compensare suficientă pentru povara de responsabilități".
De asemenea, Carta europeană privind statutul judecătorilor, aprobată în totalitate de și obligatorie pentru România, conține o recunoaștere importantă, pragmatică și realistă a rolului unei remunerări corespunzătoare, fiind esențial să se elaboreze prevederi legale specifice, care să garanteze salariile judecătorilor împotriva diminuărilor și să se asigure cel puțin o prevedere privind mărirea salariilor în raport cu creșterea prețurilor.
Independența judecătorilor reprezintă un pilon important al aplicării regulii de drept iar nevoia de aop romova nu se reduce exclusiv personalul auxiliar și la ceilalți bugetari.Astfel, judecătorul trebuie să primească o remunerare corespunzătoare, care să-i asigure o independență economică reală.
Faptul că legiuitorul s-a grăbit - în ceea ce îi privește - să abroge textul art. 41 ind. 1, în condițiile în care dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, ale art. 37 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 389/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 21 din Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 34 lit. f) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor referitoare la acordarea primei respective din alte acte normative privind salarizarea unor categorii de personal, au fost suspendate, este încă o dovadă în plus că discriminarea a existat și se perpetuează și în prezent, până la înlăturarea ei prin obligarea pârâților la aceste prime de concediu.
Mai mult decât atât,consideră reclamanții că o dovadă în plus a faptului că au vocație la acest drept prevăzut de nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007, este faptul că prin art. 24 ind. 1 din nr.OUG 27/2006 s-a reintrodus această primă de concediu.
S-a arătat că în speță nu a intervenit prescripția dreptului la acțiune câtă vreme nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 în raport de art. 2 lit. "e" pct. (i) și ale art. 27 din nr.OG 137/2000 republicată a recunoscut dreptul, întrerupând prescripția.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. "e" pct. (i) din nr.OG 137/2000 și ale Constituției României.
Prin încheierea din 02.04.2008, Tribunalul Iași, a admis excepția de litispendență și a dispus conexarea cauzei la dosarul nr-, înregistrat pe rolul aceleiași instanțe.
Pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Ploiești au formulat întâmpinări la acțiunea reclamanților.
Pârâtul Ministerul Justiției a susținut că acțiunea este neîntemeiată întrucât potrivit dispozițiilor art. 1 din OUG146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 "1) Prezenta ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006. (2) Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1): funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale". Începând cu data de 01 ianuarie 2003 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007, magistrații nu au beneficiat de primă de concediu.
În considerarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă potrivit cărora "- Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe", solicită paratul instanței să aibă în vedere Decizia nr. XXIII pronunțată în dosarul nr. 31/2005 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, s-a stabilit prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005 că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "de la 01 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare nr.OUG 177/2002, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal, salarizate în baza Legi nr. 50/1996, a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 01 ianuarie 2003".
S-a mai arătat totodată că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. "A considera altfel, înseamnă să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării acestui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil".
În ceea ce privește pretinsa stare de discriminare în care se găsesc reclamanții, s-a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Din examinarea cuprinsului Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art. 1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art. 2 alin. (1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art. 16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
De asemenea, învederează că potrivit atribuțiilor conferite puterii judecătorești, instanțele judecătorești nu sunt îndreptățite să se pronunțe asupra împrejurării arătate de reclamanți și anume dacă legiuitorul s-a grăbit sau nu să abroge un text de lege.
Dreptul la prime de concediu pentru magistrați pentru perioada 2003-2006 nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare, nu face obiectul art. 14 al Convenției pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006 consacră expres la art. 1 că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice late opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație", astfel că nu poate fi aplicat în speță câtă vreme nu există nici un text legal care să recunoască dreptul la prime de concediu.
Prevederile art. 14 din Convenție, așa cum a statuat în jurisprudența sa (cazul Thimmenos contra Greciei), "nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejare de prevederile Convenției și Protocoalelor sale", or dreptul la diverse sporuri sau prime nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție, nu face obiectul reglementării constituționale din art. 16 "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" întrucât Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii de speță, dintre care cităm decizia 108/2006 în care "curtea constată că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și aparate de Constituție". Față de cele statuate de decizia Curții sporurile, premiile și alte stimulente nu reprezintă drepturi fundamentale atunci când sunt acordate prin acte normative, deci afortioriaceste drepturi nu sunt drepturi fundamentale atunci când nu sunt acordate prin acte normative.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă a solicitat respingerea ca prescrisă a acțiunii pentru perioada 01.01.2003-05.02.2005 și ca inadmisibilă pentru restul perioadei.
invocat totodată pârâtul excepția necompetenței materiale a instanței, susținând că în raport de dispozițiile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000, judecătoria este competentă în soluționarea cauzei.
A argumentat pârâtul că față de dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea este prescrisă pentru perioada 01.01.2003-05.02.2005.
S-a mai susținut că prin art. 50 din nr.OUG 177/2002, începând cu data de 01.01.2003 a fost abrogat dreptul magistraților de a primi prime de vacanță iar prin Decizia nr. XXIII a, obligatorie, s-a statuat că prima de concediu se acordă numai pentru perioada anilor 2001-2002.
Doar prin art. 241din nr.OG 27/2006, modificată prin Legea nr. 45/2007 s-a reinstituit dreptul la prima de vacanță pentru magistrați.
Curtea de Apel Ploiești, prin întâmpinarea depusă la data de 09.07.2008 a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Iași, citând disp. art. I din nr.OUG 75/2008 și susținând că în baza acestor prevederi competența în primă instanță aparține Curții de APEL IAȘI.
Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, Tribunalul Iașia scos cauza de pe rol și a înaintat-o Curții de APEL IAȘI.
La această instanță dosarul a fost înregistrat sub nr. 620/28.07.2008.
La data de 08.09.2008, intervenienții - - și - au formulat cerere de intervenție în interes propriu, în calitate de moștenitori ai defunctei judecător -, solicitând aceleași drepturi ca și reclamanții.
Prin sentința civilă nr. 84 din 28.10.2008 Curtea de APEL IAȘI espinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul Prahova, Curtea De Apel Ploiești, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
Respinge excepțiile inadmisibilității, necompetenței materiale și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtul Ministerul Public -Parchetul De Pe Lângă Inalta C De Casație Si Justiție.
Respinge cererile conexe formulate de reclamanții -, -, --, --, --, -, () I, -, () -, R, -, -, -, -, -, -, -, () -, --, -, --, (), -, Și și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții - - Și -, reprezentați de -, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la udecătoria Iași, cu sediul în I,-, -heorghe, parter, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 Curtea De Apel Iași, cu sediul în I,-, Tribunalul Iași, cu sediul în I-, Curtea De Apel Bacău, cu sediul în B,-, Tribunalul Bacău, cu sediul în B, str. ---, nr. 1, Curtea De Apel Galați, cu sediul în G,-, Tribunalul Galați, cu sediul în G,-, Curtea De Apel Suceava, cu sediul în S-, Tribunalul Suceava, cu sediul în S-, Tribunalul Botoșani, cu sediul în B,-, Curtea De Apel Ploiești, cu sediul în P- jud. P, Tribunalul Prahova, cu sediul în P- jud. P, Tribunalul Vaslui, cu sediul în V str. -. -, nr. 13, Parchetul De Pe Lângă Tribunalul Iași, cu sediul în I,-, Parchetul De Pe Lângă Curtea De APEL IAȘI, cu sediul în I- Ministerul Public - Parchetul De Pe Lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție, cu sediul în--14 sector 5 B, Ministerul Economiei Și Finanțelor cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția Generală A Finanelor Publice I, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B--3, sector 1 privind plata despăgubirilor reprezentând primele de concediu pe anii 2003-2006, actualizate cu indicele de inflație.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei Și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul De Pe Lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție.
Disjunge și declină în favoarea Judecătoriei Iași competența de soluționare a cererilor formulate de reclamanți și intervenienți privind efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de petitul acțiunii, apărările pârâților și dispozițiile legale incidente, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței, este de reținut că în conformitate cu dispozițiile art. I(1) din nr.OUG 75/2008, Curtea este competentă în a soluționa prezenta cerere, aceasta având ca obiect acordarea de drepturi bănești asimilate celor salariale și fiind formulată de personal salarizat potrivit nr.OUG 27/2006, respectiv de către judecători.
Și excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată. Astfel, nr.OUG 146/19.12.2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, recunoscând prin art. 1(2),dreptul anumitor categorii de salariați din sistemul bugetar de a primi sumele datorate de angajatori cu acest titlu, a întrerupt cursul prescripției extinctive în sensul prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la inadmisibilitatea acțiunii, se constată că deciziile Curții Constituționale nr. 818-820 din 03.07.2007 nu împietează cu nimic soluționarea prezentului litigiu întrucât în cauză nu se pune problema substituirii unui act normativ cu alt act normativ sau cu norme create pe cale judiciară ci se pune în discuție eventuale aplicare discriminatorie a unui text de lege unor persoane aflate în situații comparabile/analoage.
Ca atare, cum aspectele invocate pot fi supuse controlului judecătoresc, și totodată, în considerarea art. 6 din O, excepția inadmisibilității acțiunii va fi respinsă. Cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive, este fără echivoc împrejurarea că pârâții Curtea de Apel Ploiești și Tribunalul Prahova, având pentru o perioadă calitatea de angajatori, sunt ținuți de obligația de a plăti sumele solicitate cu titlu de primă de vacanță în eventualitatea acordării acestor drepturi bănești, deci au calitate procesuală pasivă în cauză.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost citat în cauză în calitate de pârât doar conform art. 27 din nr.OG 137/2000, pentru opozabilitatea hotărârii întrucât în petitul prezentei cereri se invocă fapte de discriminare.
Pe fond, Curtea constată acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Astfel, prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, așa cum acestea au fost reglementate prin art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996.
Instanța supremă a reținut că de la data de 01 ianuarie 2003 dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal la prima de concediu a încetat să mai subziste "nemaiputând să fie pretins cu începere de la data de 01 ianuarie 2003 ", și că efecteleproduse de actele normative de suspendare sau amânare a punerii în aplicare a prevederilor art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 modificată și completată prin nr.OG 83/2000trebuie limitate numai la perioadacâta fost în vigoare actul normativcare a prevăzut dreptul respectiv. "A considera altfel, înseamnă să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil".
A statuat deci Înalta Curte de Casație și Justiție că primele de concediu se cuvin magistrațilordoarpână la data de 01 ianuarie 2003.
OUG nr. 146/19.12.2007, invocată de reclamanți, reglementează într-adevăr modalitatea de plată a primelor de concediu cuvenite pentru perioada 2001-2006, însă categoriile de personal cărora le sunt aplicabile dispozițiile actului normativ sunt prevăzute expres și limitativ la alin. 2 al art. 1, respectiv funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României precum șialte categorii de personalcarebeneficiazăde prima de concediu de odihnăîn baza legilor speciale.
Ori, pentru magistrați nu au existat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 45/2007 prevederi legale care să le acorde dreptul la prima de concediu.
Totodată, Curtea apreciază că nu se poate reține în cauză discriminarea pretinsă de reclamanți și intervenienți întrucât modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea anumitor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii, nu ține de aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât abrogarea textelor de lege ce prevedeau acordarea primelor de vacanță reprezintă o prerogativă a autorităților de legiferare.
Ca atare, lipsa beneficiului unui drept de natură salarială nu presupune automat discriminare, fiind justificată de situațiile diferite în care se află salariații și care impun, în mod rațional și obiectiv, soluții diferite ale legiuitorului fără ca prin aceasta să se încalce principiile egalității și nediscriminării.
Față de cele reținute, se vor respinge atât excepțiile invocate de părți cât și acțiunea reclamanților/cererile de intervenție formulate de intervenienții principali.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții -, -, --, --, --, -, () I, -, () -, R, -, -, -, -, -, -, -, () -, --, -, --, (), -, și și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții - - și -, reprezentați de -, considerând-o nelegală și netemeinică.
Motivează recurenții că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile OUG146/2007 iar nu pe textul art.41 ind.1 al.1 din Legea 50/1996, text abrogat prin OG177/2002, așa cum greșit reține instanța de fond.
În verificarea existenței discriminării invocate s-a limitat la verificarea celor două acte normative, cel care stabilește indexările și categoriile ce beneficiază de acestea și cel după care se stabilește salarizarea reclamanților. Prin raportare la dispozițiile art. 154.muncii, combinat cu art.16 din Constituție și dispozițiile art.2 lit.e pct.i și al.3 din OG137/2000, criteriul după care s-a făcut distincția, categoria socio-profesională, este un criteriu injust, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
Făcând trimitere la dispozițiile art.2 pct.1, art.23din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nre.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, reclamanții motivează că principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, ceea ce înseamnă că toate persoanele care se află în aceeași situație8 a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drepturi salariale, același element salarial: indexările salariale anuale. Că refuzul acordării adaosului salarial pe anul 2007 nu este justificat, scopul urmărit nu este legitim, iar metoda de atingere a scopului nu este adecvată.
Invocă reclamanții jurisprudența Curții Constituționale ( deciziile 1/1994, 20/2000 și 135/1996) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (cazul Marks contra Belgiei, 1979, Beian contra României, Contra Ucraina și Pellegrin contra Franța).
Mai motivează reclamanții că, prin adoptarea nr.OG 10/31.01.2007, pentru anul 2007, s-au aplicat numai în favoarea unei minorități din cadrul puterii judecătorești dispozițiile Recomandării R (94) 12 Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la independența, eficiența și rolul judecătorilor, care prevede că "remunerarea judecătorilor trebuie garantată prin lege" și "trebuie să fie corespunzătoare demnității profesiei și ar trebui să reprezinte o compensare suficientă pentru povara de responsabilități".
De asemenea, Carta europeană privind statutul judecătorilor, aprobată în totalitate de și obligatorie pentru România, conține o recunoaștere importantă, pragmatică și realistă a rolului unei remunerări corespunzătoare, fiind esențial să se elaboreze prevederi legale specifice, care să garanteze salariile judecătorilor împotriva diminuărilor și să se asigure cel puțin o prevedere privind mărirea salariilor în raport cu creșterea prețurilor.
Independența judecătorilor reprezintă un pilon important al aplicării regulii de drept iar nevoia de aop romova nu se reduce exclusiv personalul auxiliar și la ceilalți bugetari.Astfel, judecătorul trebuie să primească o remunerare corespunzătoare, care să-i asigure o independență economică reală.
Faptul că legiuitorul s-a grăbit - în ceea ce îi privește - să abroge textul art. 41 ind. 1, în condițiile în care dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, ale art. 37 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 389/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 21 din Legea nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 34 lit. f) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor referitoare la acordarea primei respective din alte acte normative privind salarizarea unor categorii de personal, au fost suspendate, este încă o dovadă în plus că discriminarea a existat și se perpetuează și în prezent, până la înlăturarea ei prin obligarea pârâților la aceste prime de concediu.
Mai mult decât atât,consideră reclamanții că o dovadă în plus a faptului că au vocație la acest drept prevăzut de nr.OUG 146 din 19 decembrie 2007, este faptul că prin art. 24 ind. 1 din nr.OUG 27/2006 s-a reintrodus această primă de concediu.
În fine, recurenții motivează că în mod greșit s-a dispus disjungerea celui de-al treilea capăt de cerere și declinarea lui în favoare judecătoriei, în speță fiind aplicabile dispozițiile art.17 pr.civ. În acest sens este și jurisprudența instanței supreme.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea de Apel Galați, Tribunalul Prahova și Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinări la recursul reclamanților.
În esență pârâții solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât potrivit dispozițiilor art. 1 din OUG146/2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 ordonanța invocată reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006. Începând cu data de 01 ianuarie 2003 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007, magistrații nu au beneficiat de primă de concediu.
Prin Decizia nr. XXIII/12.12.2005 s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41 ind. 1 din Legea nr. 50/1996.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "de la 01 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare nr.OUG 177/2002, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport de această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal, salarizate în baza Legi nr. 50/1996, a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins cu începere de la 01 ianuarie 2003".
Tribunalul Prahova și Ministerul Finanțelor Publice invocă excepția lipsei calității procesual pasive.
Recurenții reclamanți au depus concluzii scrise la întâmpinările intimaților pârâți.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimaților și dispozițiile legale aplicabile Curtea constată următoarele:
În principal, Curtea are în vedere că, în cea mai mare parte criticile recurenților nu vizează fondul litigios, ci aspecte străine de natura pricinii, referitoare la creșterile salariale la care ar fi îndreptățiți, ca urmare a procesului inflaționist.
În ceea ce privește problema litigioasă, Curtea are în vedere că reclamanții, judecători în cadrul Judecătoriei Iași au investit instanța cu o cerere de anulare a situației create de legiuitor prin OUG146/1997, în sensul acordării unei despăgubiri echivalente cu sumele reprezentând primele de concediu pentru anii 2003-2006, actualizate cu indicele de inflație, așa cum s-a dispus în favoarea titularilor acestui act normativ și obligarea angajatorilor să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Curtea notează că principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile, respectiv dreptul să trateze diferit persoane aflate în situații diferite. Statul încalcă principiul tratamentului egal, atunci când, pe parcursul elaborării legilor distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când nu se iau în considerare diferențele efective între persoane. Statul este vinovat, deci, de adoptarea unei legislații care în mod direct, prin ea însăși, violează principiul nediscriminării ( cauza Thlimmenos, no.34369/97, 6 aprilie 2000).
În aceste condiții, jurisprudența, cauza Von Kamann Nord - 14/83, a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Prin consecință, instanța poate să analizeze o discriminarea rezultată din acte normative, discriminare invocată de reclamanți.
Curtea constată, însă, că în speță nu sunt îndeplinite condițiile discriminării așa cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată.
Problema litigioasă este dacă, între reclamanții-magistrați și titularii OUG146/1997, este, sub aspectul îndreptățirii la acordarea primelor de concediu pe anii 2003 -2006, analogie și comparabilitate în sensul determinat de Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica
a stabilit în jurisprudența sa un set de elemente ce trebuie verificate când se ridică o problemă ce ține de principiul egalității: (1) un tratament diferențiat aplicat (2) unor situații egale (3) fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă sau dacă (4) nu există proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop.
În ceea ce privește magistrații, beneficiul primei de concediu a fost reglementat de art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 modificată și completată prin nr.OG 83/2000. Potrivit acestui articol "Magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihna, pe lângă indemnizația de concediu, la o prima egala cu indemnizația bruta sau, după caz, salariul de baza brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separate".
Prin OUG nr. 177/2002, au fost abrogate implicit și dispozițiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, așa cum se reține în decizia nr. XXIII/12.12.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, începând cu data de 01 ianuarie 2003 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007, magistrații nu au beneficiat de primă de concediu.
În ceea ce privește categoria personalului supus comparației, dispozițiile OUG 146/2007 vizează plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006.
Astfel, potrivit art.1al."1) Prezenta ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006. (2) Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1): funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale"
Rezultă din analizarea dispozițiilor legale anterior indicate că, între titularii primelor de concediu pe anii 2003 - 2006 există un tratament diferențiat.
C de-al doilea element cerut de testul de discriminare, "cazuri egale" nu se referă la o echivalență de situații, ci mai degrabă la cazuri care sunt egale în aspectele lor relevante pentru situația analizată în speță. Din moment ce două situații pot fi egale din anumite puncte de vedere și diferite din alte puncte de vedere, pentru ca testul de comparabilitate să aibă sens, trebuie să avem în vedere acele criterii care au relevanță pentru obiectul care prescrie egalitatea de tratament.
Aplicând acest test al comparabilității la situația de față, Curtea constată că nu există similitudine între aceste cazuri disparate, în ceea ce privește beneficiul acordării primelor de concediu, întrucât nu se poate stabili un standard comun, standard care trebuie să vizeze actualitatea normelor ce îl reglementează.
În această circumstanță, Curtea notează că, în ceea ce privește magistrații, pentru intervalul 2003-2006 nu există un act normativ care să le acorde beneficiul primei de concediu, în schimb pentru funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal, în sensul OUG 146/2007, există pentru perioada de referință legi speciale care dispun asupra dreptului lor de a primi acest supliment salarial. În ceea ce-i privește, însă, acest drept le-a fost doar suspendat.
Prin consecință, lipsa de echivalență într-unul din aspectele relevante în ceea ce privește îndreptățirea la prima de concediu, face ca cele două situații să nu poată fi privite ca egale.
În ceea ce privește acest mod diferit de acordare a primelor de concediu pentru perioada 2003 - 2006, sub aspectul justificării, Curtea relevă jurisprudența, care în cauza Lithgow and others United, no.9006/80;9262/81;9263/81, 8 iulie 1986, reține că " Statele contractante beneficiază de o largă putere de apreciere în luarea deciziei dacă și în ce măsură aplicarea unor tratamente diferențiate în cazuri ușor diferite, dar care în general sunt similare, este necesară".
În ceea ce privește dispoziția de declinare a capătului de cerere privind înscrierile în carnetul de muncă, Curtea constată că prima instanță a procedat corect, efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă fiind un capăt de cerere de sine stătător și nu intră sub incidența art.17 pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art.312 pr.civ va respinge ca nefundat recursul și va menține ca legală și temeinică sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE.
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții: -, -, -, -, -, -, () I, -, (), R, -, -, -, -, () -, -, -, -, (), -, ȘI și CEREREA DE INTERVENȚIE ÎN formulată de intervenienții - și -, reprezentați de -, împotriva sentinței civile nr.84/28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL IAȘI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 05.05.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red/Tehnored: - -
Curtea de APEL IAȘI: -
Președinte:Cristina MănăstireanuJudecători:Cristina Mănăstireanu, Daniela Pruteanu, Carmen Bancu
